Nedespartiti

Intr-un apartament, intr-o tara oarecare, nici nu conteaza unde, traiau doi colegi de facultate si prieteni. Din copilarie fusesera nedespartiti si ramasesera martorii cei mai fideli ai vietilor pe care le duceau, ca doi siamezi imposibil de separat. Culmea, nascuti in aceeasi zi, de aceeasi varsta, si cu acelasi nume, Paul. Daca vreti, puteti sa o numiti coincidenta, dar eu nu cred in coincidente. Eu cred ca ei au fost predestinati sa traiasca impreuna, in pereche, ca  in oglinda, si o sa vedeti de ce spun asta.

Pentru ca vorbim de doua persoane cu acelasi nume, va fi greu sa ii diferentiez atunci cand voi povesti despre unul dintre ei, asa ca voi alege sa ii numesc  Paul si Paulica, asa cum ii striga toti prietenii lor ca sa nu ii incurce.

In clipa cand Paulica s-a nascut, era soare si vara se strecura curajoasa si plina de parfumuri printre aleile strazii sale. Mama lui nu a mai apucat sa ajunga la maternitate sa nasca, asa ca Paulica a fost primit direct in brate de tatal lui, in holul casei,  si si-a facut intrarea in noul univers cu un scancet timid.  Din prima clipa au stiut parintii lui ca au fost binecuvantati  cu un copil deosebit.

Paul a aparut in aceeasi clipa cu Paulica pe aceasta lume, dar se facea cumva ca atunci cand s-a nascut el, ploaia a inceput brusc si nori mari de furtuna s-au apropiat alungand vara catre alte meleaguri. Paul a intrat in noua sa viata dand din picioare si urland cat il tineau plamanii. S-a inrosit si a facut o gura mare cat toata fetisoara lui mica si n-a mai tacut pana cand nu a adormit.

In timp ce Paulica dormea si se juca precum un ingeras, Paul a fost mereu copilul nemultumit, mofturos, plangacios si pretentios.

Culmea, de-a lungul anilor, desi diferiti si cu gandiri opuse, ceva i-a tinut impreuna ca prieteni si colegi, prin toate incercarile vietii.

Paulica a fost dintotdeauna baiatul optimist, curajos, indraznet, inteligent, cu o pofta imensa de cunoastere, cuminte, politicos, generos, talentat, cumpatat, muncitor, corect, apreciat de toti si iubit de toata lumea. Paul, pe de cealalta parte, a  fost de cand se stia un pesimist, las, lenes, incuiat, rezervat, neincrezator, sabotor, invidios, gelos, distructiv si autodistructiv, limitat in gandire, rational, zgarcit, egoist, lacom, profitor, ocolit de lume si singuratic.

Paulica, avand un suflet mare, a incercat mereu sa il faca pe Paul sa vada si partea plina a paharului si sa ii schimbe viziunea, spre binele lui. Insa Paul s-a impotrivit cu incapatanare in fiecare zi si si-a mentinut atitudinea fara sa clipeasca. Asta nu ar fi fost o problema pentru nimeni, daca Paul nu ar fi incercat sa il influenteze si sa il demotiveze pe prietenul sau cu fiecare ocazie.

Paulica avea multe talente si era foarte activ inca din primii sai ani de viata. Paul, ii critica mereu desenele, cantecele, constructiile lego, poeziile, si ii spunea ca mai bine s-ar lasa de astfel de ocupatii pentru ca sunt o pierdere de timp si in viata sunt lucruri mai importante de facut decat astea. Paulica isi dorea sa faca ceva bun in lume, sa o schimbe in bine, dar cand ii povestea visator tot ce gandea amicului sau, Paul radea malitios si ii spunea: „Pe bune? Tu vorbesti serios? Chiar crezi ca poti tu sa faci vreo diferenta in lume cu existenta ta neinsemnata si visele tale de muritor?”

Paulica impartea tot ce avea cu cei din jur si uneori chiar renunta la ceea ce si-ar fi dorit el, ca sa daruiasca acel ceva celor la care tinea. Paul, nu impartea decat rar ceva cu oricine, doar daca nu avea de ales, si chiar si atunci i se frangea inima de egoism si de ciuda ca a trebuit sa renunte in  favoarea altuia.

Paulica isi iubea prietenii si avea incredere in ei, fiind primul care le sarea in ajutor. Paul, insa, isi spunea ca „nimeni nu e prietenul tau” si ca oamenii nu au cum sa ii fie prieteni pentru ca au interesele lor personale care nu au cum sa coincida cu ale lui. Se ferea de oameni, ii trada din frica de a ii lasa sa se apropie de el, jignea des, se izola, refuza invitatiile la reuniuni si petreceri, suspecta pe oricine de tradare si de interese ascunse, era taios si dur . Singurul prieten constant pe care il avusese vreodata era Paulica, care in maretia sufletului sau nu il judecase niciodata si il acceptase asa cum este. Si Paul il acceptase pe Paulica pentru ca il considera prea naiv ca sa reprezinte vreo amenintare pentru el si pentru ca il ajutase de multe ori si devenise dependent de el. Insa nu ai fi putut numi asta prietenie sau afectiune. Nici macar recunostiinta. Paul era incapabil de asa ceva.  Emotiile pentru el erau un semn de slabiciune si el il tachina pe Paulica ori de cate ori simtea afectiune sau se manifesta tandru sau grijuliu fata de o alta fiinta umana.

Paulica respecta natura si animalele si era vegetarian si ecologist in cinstea ei. Paul se gandea ca natura a fost lasata la libera folosiinta a omului si ca ea este subjugata acestuia, deci nu are de ce sa simta vreo urma de respect pentru copacii de pe strada, iarba de sub pantof,  puiul din farfurie sau orice altceva.

Paulica era recunoscator pentru orice si intotdeauna cand primea ceva, daruia ceva in schimb. Paul credea ca toate i se cuvin si nu vedea de ce ar da ceva cuiva atat timp cat lui nu ii da nimeni nimic gratis sau fara intentia de a primi inapoi.

Paulica desena, scria, citea, se plimba, facea fotografii. Paul se juca pe calculator jocuri de strategie militara si simtea o bucurie profunda cand impusca virtual oameni fix in cap.

Paulica, fiind baietel, cadea de pe bicicleta, se lovea, sangera si se ridica mergand in continuare si strangand din dinti. Paul, cadea de pe bicicleta, se lovea, se prabusea la pamant, incepea sa urle din toti plamanii tinandu-se de genunchi ca sa atraga atentia, apoi se ridica si cu furie lovea de nenumarate ori bicicleta facand-o „proasta”.

Paulica spargea vaza mamei cu mingea si apoi facea tot posibilul sa o lipeasca la loc, bucata cu bucata. In cele din urma o arata mamei  si isi cerea scuze. Paul spargea vaza mamei si dadea vina pe fratele lui, iar apoi se distra cand acesta primea o palma drept pedeapsa.

Paulica se trezea dimineata constient ca o sa intarzie la scoala sau la serviciu si apoi ziua nu va mai fi asa de placuta, dezamagind niste oameni care se bazau pe el. Paul intarzia mereu intentionat, ca sa se lase asteptat si sa simta cum altii depind de el si nu isi pot incepe treaba. Paul intarzia la scoala ca sa intre ultimul si toti ochii sa fie asupra lui, chiar daca dintr-un motiv negativ.

Paulica punea ceasul sa sune la 7. Paul venea si seta ceasul sa ii sune la 8, ca sa intarzie.

Paulica se apuca de desenat ceva, Paul ii spunea ca e mai important sa faca curatenie acum si il mustra ca fuge de responsabilitatile zilnice, facandu-l in cele din urma sa renunte la desenat.

Paulica visa sa devina scriitor si era laudat de toti cei care ii citisera schitele. Paul ii citea schitele si i le arunca zeflemitor inapoi, spunand: „Mda, nu e cine stie ce. Asta nu e de publicat. N-o sa o citeasca nimeni.”

Paulica pregatea masa pentru amandoi pentru ca ii placea sa gateasca, si toata lumea era de parere ca mancarea gatita de el este delicioasa, avand potential de bucatar, insa cand Paul gusta din ea, scuipa ca si cum mancase ceva dezgustator si spunea: „ Ce scarbos! Cum ai reusit sa faci asa ceva? Ai fiert un pantof si ai varsat toata sarea in oala? „

Cand Paulica era recompensat pentru eforturile sale si primea premii, Paul nu vroia sa participe niciodata la „aceste evenimente penibile” cum le numea el, si nu il felicitase pe Paulica niciodata. Considera ca si un copil de 7 ani ar fi putut realiza ceea ce Paulica realizase si ca era „mare scofala”.

Paulica facea curat, Paul facea imediat dezordine, doar pentru a il frustra pe prietenul sau.

Paulica mergea la cumparaturi cu Paul. Tot ce auzea Paulica in tot acest timp era : „nu cumpara porcaria aia de broccoli, nu are niciun gust, mai bine iei niste chipsuri ” „tocmai ai mancat ieri banane, nu iti mai lua altele, fa economie” „ce bune sunt fursecurile alea, ce daca au multi conservanti, esti fraier daca nu le iei” „da, pantofii aia iti sunt buni ca numar, dar nu iti vin la fel de bine ca astia care te strang!” „cine mai poarta caciula in ziua de azi, nu iti cumpara, ca iti sta mai bine fara nimic in cap. Lasa ca nu o sa te omoare un pic de ger!” „ia si niste cola!”.

Cand Paulica era la volan, el era de fel precaut, insa cand Paul il insotea, el nu mai inceta sa il incurajeze sa intre in depasire, sa o ia pe contrasens, sa claxoneze, sa se bage in fata, sa treaca pe rosu, iar daca saracul baiat nu facea niciuna din astea el ii spunea cu dispret: „bai, ce papa-lapte esti!” Insa daca se intampla sa ii opreasca politia din cauza ca nu respectasera regulile de circulatie la insistenta lui Paul, tot Paul era cel care ii reposa: „ce sa iti fac? Daca esti fraier si te lasi prins…”

Paulica isi platea facturile la timp si intretinerea la zi, insa Paul ii spunea: „lasa intretinerea, ca poate sa astepte, alte lucruri sunt mai urgente acum. Ia-ti telefonul ala nou!”

Cand Paulica il ruga pe Paul sa ii ude floarea la care tinea, Paul se facea ca uita si apoi floarea se usca si Paulica o gasea moarta si era nevoit sa o arunce.

Cand cineva il ranea pe Paulica si el suferea, in cele din urma ierta si trecea cu vederea, insa Paul se arata mereu si ii spunea: „persoana aia nu merita nici macar iertarea ta, ar trebui sa te razbuni ca sa nu te uite niciodata. Dar oricum, chiar si asa, eu sunt sigur ca a fost doar vina ta. De obicei esti cam insensibil si nesimtit.”

Paulica: „Sunt sigur ca exista Dumnezeu, uite si tu ce a creat! Uite si tu ce fiinte minunate sunt oamenii si ce opera de arta e corpul nostru! Uite si tu cat de spectaculoasa este natura sub toate formele ei! Uite cum Planeta ne sustine viata si ne iubeste desi noi o secam si o biciuim de sute de ani cu lacomia si nepasarea noastra! Sunt sigur ca viata asta nu e tot ce avem, si ca mereu renastem si ne reintrupam cu sanse noi de a deveni mai buni, mai intelepti, mai desavarsiti! Sunt sigur ca in Univers exista si alte fiinte, mult mai avansate decat noi care ne-au ghidat de-a lungul evolutiei noastre ca oameni! Nimic nu e intamplator, si totul are un sens. Mesaje sunt peste tot si ce daruiesti, aia primesti! Ne putem creea vietile asa cum  vrem si puterea ne sta in ganduri si in intentii. E fascinant sa traiesc aici,acum si sunt fericit! Abia astept clipa urmatoare ca sa mai invat ceva, ca sa ma mai apropii cu un pas de desavarsire!”

Paul: „Ce prost esti! Ce baliverne! Ce te amagesti! Dumnezeu nu exista, suntem singuri si parasiti pe acest pamant blestemat, uitat de tot. Planeta asta e cu un picior in rapa si oamenii sunt niste dubiosi idioti cu totii. Sigur ca exista extraterestrii, asa cum eu ma numesc Einstein. Oamenii se nasc si apoi mor in fiecare zi, pana cand mor de tot si se face intuneric pe veci. Asta in cel mai bun caz, in care nu ajungi in iad sa te arda focul vesnic si sa rada Scaraoschi in timp ce te impunge cu furca in coaste. Ziua de maine e o alta zi la fel de banala, la fel de fara rost. Nici n-as vrea sa ma trezesc… As dormi non-stop.”

Paulica: „ Iubirea e cel mai frumos lucru pe care il poti simti! Te ridica, te incurajeaza, te face mai darnic, mai plin, mai cald, mai fericit, mai frumos! E asa de frumos sa iei mana cuiva si sa ii poti spune „te iubesc”! E asa de frumos sa imbratisezi un copil, pe parintii tai, pe iubita ta! Conexiunea dintre doua inimi este cel mai frumos lucru pe care il putem experimenta! Ne nastem din iubire si cautam iubirea o viata intreaga, sau vieti la rand. Iubirea este scopul existentei noastre.  Ce motiv minunat de a exista. Ce motivatie minunata de a ma trezi dimineata! Vreau sa ma umplu cu iubire pana cand inima imi va exploda de bucurie si va umple lumea si universul cu iubire calda, creatoare, nascatoare de viata, vindecatoare! Vreau sa imi gasesc jumatatea! Vreau sa pot iubi egal toti oamenii intr-o zi!”

Paul: „ Iubirea e cea mai mare minciuna dupa care alearga oamenii dintotdeauna! Viseaza cai verzi pe pereti. Nici maica-ta nu te iubeste neconditionat si neintrerupt, dar apoi un strain! Iubirea e comerciala si ajuta smecherii sa vanda ciocolata, felicitari, maimutoaie cu inimioare, vacante la Paris si mai stiu eu ce siroposenii! Oamenii ar fi fericiti daca s-ar reproduce in liniste, fara sa se simta vinovati ca nu se iubesc…o prostie…”

Paulica: „ M-a ajutat Dumnezeu sa trec si peste perioada asta grea in care  nu am avut serviciu. Singur nu as fi reusit…De fapt, nu sunt niciodata singur.”

Paul: „ Da,da, tu spune-ti povesti despre dumnezei si zei si robotei…e noroc, frate. Ai avut noroc.”

Paulica: „ Ma duc la psiholog sa imi rezolv niste probleme din copilarie, am nevoie de ajutor sa ma inteleg si sa ma dezvolt.”

Paul : „ De aia nu ai bani, ca ii arunci pe prostii. Auzi, la el, psiholog! Parca nu au mai avut oamenii probleme in copilarie, si n-au trecut peste ele! Te mai faci si de rusine ca ii spui aluia toate intimitatile tale. Eu nu m-as duce in ruptul capului, pentru ca asta denota slabiciune!”

Paulica: „ Azi m-am certat cu seful meu. A fost nedrept fata de mine. Nici macar nu am fost eu vinovat pentru raportul ala, pentru ca am folosit informatiile date de el. Dar il inteleg, e si el stresat.”

Paul: „ E un nesimtit! Da-ti demisia, nu fii fraier!”

Paulica : „M-au sunat Victor si Andrei. Ma duc in oras, vii?”

Paul: „ Nu, normal ca nu vin. Sunt niste ratati, iti pierzi vremea cu ei.”

Paulica: „Suna telefonul. E mama.”

Paul: „Nu raspunde, iar o sa te streseze cu problemele ei.”

Paulica: „ Azi ploua, dar tot ma duc afara. Mi-e dor de natura. Sunetul ploii ma linisteste.”

Paul: „ N-as iesi pe vremea asta nici de nebun! E frig si e mocirla. Mai bine stau in casa si nu fac nimic.”

Paulica: „Casiera mi-a dat rest cu 10 lei in plus. Sa o atentionez.”

Paul: „Ce fraier esti! Pastreaza-i! Nu are cum sa isi dea seama!”

Paulica: „ De azi ma apuc sa fac sport! E timpul.”

Paul: „Ai uitat ca azi trebuie sa mergi cu mine la cumparaturi? Te apuci de maine.”

In fiecare zi, Paulica are intentii bune, iar Paul il critica si il tine din mers. Si cu toate astea, sunt nedespartiti.

Paulica isi leaga sireturile. Paul isi ia geaca si isi sufleca manecile pana la coate. Paulica se duce la oglinda, se priveste, gandeste: arati bine. Paul il priveste in ochi si ii spune: arati sleampat, mai bine stai acasa. Paulica ii scoate limba. Paul ii scoate limba inapoi. Paulica si Paul se indreapta spre usa in acelasi timp. Pe hol, in timp ce inchid usa, un vecin saluta:

–                     Buna, Paul, unde te duci?

–                     Prin oras, Sorin, tu?

–                     Si eu, mergi in centru?

–                     Da.

–                     Hai ca te duc cu masina.

–                     Super!

Paul si Sorin intra in lift. In urma lor, coridorul ramane gol.

Cu totii avem un „prieten” care ne saboteaza. Se numeste Ego. E cealalta jumatate din tine vesnic neimpacata. Iubeste-te mai mult si vocea lui se va stinge.

28.11.2011

Peretii

Amintirea clara a unui TE IUBESC scris cu vopsea alba pe un garaj acum cativa ani… Da, pe un simplu garaj. Pentru unii motiv de ras, pentru altii un detaliu nesemnificativ in calea lor. Eu – drumul meu nu trecea pe acolo in mod normal – dar in fiecare seara ocoleam ca sa vad clar, rasarind dintre noroaiele unui noiembrie ploios, declaratia unui om…

Era un drum neasfaltat, care conducea catre garajul acela. Un strat gros de noroi ma facea sa inaintez greu si imi murdarea incaltamintea groaznic. Cerul innorat deasupra, picura des peste blocurile ude, cu miros de piatra imbibata in apa. Copacii goi, tristi si negri straluceau fascinant in lumina unui singur felinar slab. Miros de pamant mocirlos, de balti, de ploaie rece… Si in fundul drumului, garajul asta. Unul tipic, din beton, cum erau candva peste tot. Pe el, cu vopsea alba prelinsa in dare scurte si inguste, scria mare: TE IUBESC. Un alb vibrant in negrul noptii si in mizeria drumului. Ca o urma de rai intr-o lume pierduta in framantari si cautari.

Scrisul, cu majuscule frumos rotunjite, vorbea despre cel care a scris acolo. Puteam banui ca nu a tras in graba o mazgalitura. Muncise, pusese suflet, ca sa arate frumos… Ca sa isi puna iubirea pe un zid intr-un mod care sa arate ca ii pasa, ca spune “te iubesc” pentru ca o simte cu adevarat, pentru ca noptile si le petrece cu gandul la ea si inima ii bate pe ritmul acestor doua cuvinte, furandu-i somnul. Cum sa dormi cand iti doresti atat de mult sa savurezi fiecare clipa de iubire din inima ta? Si imi imaginam de fiecare data cum s-a intamplat. Cum a aparut declaratia pe acel perete.

Poate ca ea nu il credea pe el atunci cand ii rostea cuvintele, poate ca el nu mai stia cum sa ii spuna, si atunci el i-a scris mare pe un garaj intr-o zi – pe un garaj gasit la intamplare in drum. Si apoi a adus-o legata la ochi si ea a ras si apoi a plans si l-a imbratisat, s-au sarutat, si ea a aspus: si eu te iubesc.

Sau, ea statea in blocul de vizavi de garaj, si el i-a scris acolo, ca ea sa nu uite si sa isi aminteasca ori de cate ori se va uita pe geam, ca o iubeste.

Sau, el, fericit ca ea il iubeste, sau ca…nu stiu… i-a daruit ceva minunat, cum ar fi un copilas, a venit si a scris bucuros sa vada toti cat de fericit e.

Sau, poate el, trist ca ea nu ii raspunde la fel la iubire, a venit si a scris, asa cum un poet scrie dezamagit versuri iubitei din departare, durerea lui, iubirea chinuitoare. Si ce ar fi grait mai bine despre tot ceea ce simtea daca nu un “te iubesc”? Cele doua cuvinte pe care iti trebuie mult sa le spui uneori, dar care se pot intoarce spre tine sau nu, aducandu-ti in egala masura si fericire si dulcea nefericire.

Sau poate cineva nu a cunoscut niciodata iubirea si nu a auzit niciodata un “te iubesc” dedicat lui, asa ca a venit si a scris pe un perete cele doua cuvinte, ca sa si le citeasca sie insusi si sa se simta un pic mai iubit.

Ori, un artist original, cu un stil aparte, a decis ca arta lui este pictatul pe garaje, si a inceput prin a scrie cu alb pur si luminos pe un garaj dintr-o zona mocirloasa si trista, un “te iubesc”. Poate cand a terminat, s-a dat inapoi, si a admirat cu mandrie cum opera sa de arta rasarea splendida dintre noroaie. A zambit, si a plecat printre maidane, cu galeata lui manjita de alb.

Un lucru era clar oricum. Pe mine, ma facea sa visez revederea acelor cuvinte luminand in noapte, si imi facea drumul mai frumos. Iar pe altii, cred ca cel putin o data i-a facut sa se gandeasca la iubire, la cat de importanta este ea. Poate pe unii i-a facut sa se gradeasca spre casa si sa spuna iubitei sau iubitului “ te iubesc”. Poate ca unii s-au intristat amintindu-si ca sunt singuri si s-au decis sa spere ca isi vor gasi perechea intr-o zi. Cine stie cate suflete a atins acea declaratie pe un zid gri intr-un noiembrie umed , acum cativa ani?

Apoi l-au daramat. Garajul. A disparut. Strada s-a asfaltat. Noroaiele s-au multumit cu gradinile din jur. S-au pus mai multe felinare pe strada si copacii au facut loc unor parcari descoperite, manjite pe asfalt ca niste sotronuri triste, cu niste numere de inmatriculare scrise tot cu alb.

Lumea s-a schimbat de atunci, insa si acum, cand trec pe acolo, eu vad plutind in aer, in fata mea, amintirea unui “te iubesc” care ar putea schimba vieti daca ar sta scris pe toti peretii.

Desi gesturile noastre par marunte si credem ca doar noi, si poate inca o persoana cel mult le vedem, uneori ele sunt mai mari decat ne putem inchipui si influenteaza chiar si un scurt moment din vietile a o multime de oameni. Cum vietile noastre sunt compuse din clipe care se duc intr-un efect domino spre mai departe, momentul pe care l-am influentat noi poate schimba o viata intreaga. Atunci, ar trebui sa avem mai multa grija de ceea ce exprimam in jurul nostru, daca vrem ca lumea sa fie un loc mai bun in care sa traim si daca vrem ca oamenii sa fie blanzi si pasnici.

Eu zic sa ne scriem frumusetea pe pereti. Poate noi ne ascundem tematori sufletele in trupurile noastre, dar peretii sunt vazuti zi de zi.

 

Nimic mai simplu

Asa cum florile au un timp al frumusetii lor si apoi isi scutura podoaba catre pamant, renascand din semintele lor, intr-un alt loc in alt an, asa si oamenii se nasc din frumusetea lor, si-o poarta o vreme pe Pamant si apoi se ofilesc pana cand cad…si revin in alta viata, in alt an…Ce asemanatoare sunt toate in Natura. Ciclul vietii lor seamana si niciuna nu are moarte, caci toate sunt viata pura. Viata…oamenii cred in naivitatea lor confortabila ca viata e un drum de in medie 70 de ani catre moarte si apoi…totul s-a sfarsit. Ei cred ca trupul e viata si ca sufletul e legat de trup. Multi cred asta, dar din ce in ce mai multi incep sa inteleaga…ca trupul e doar un vesmant care ne fereste de geruri si lovituri. Puterea sta in suflet.
Un suflet asa de mare ca al lui Paul, care acum isi mananca iartul cu paine inmuiata inainte de a pleca la scoala. In bucataria lui e frig si sta imbracat cu geaca lui de fas, iar mainile au prins o culoare usor albastruie. Ii place iaurtul pe care il mananca. Ii plac si multe altele, insa iaurtul asta ii place pentru ca i-a fost dat de mama lui sa il sature si apreciaza asta. Oricum, pentru el e mai putin important sa manance pe indestulate. Isi ia ghiozdanul in spate si striga spre capatul holului:
– Pa, mami! Am plecat la scoala! O zi frumoasa!
– Pa, Paul, ai grija! se aude dintr-o camera din capatul holului o voce slabita, probabil ragusita de somn.
Iese in strada si o ia la fuga spre autobuz. Daca il pierde pe asta trebuie sa astepte inca 20 de minute sa vina altul…si nu ii place sa intarzie…cand intarzie are impresia ca pierde ceva. Cand alearga se simte liber si viu. Are doar 12 ani si i-ar placea sa poata alerga pe un camp sub cerul intins, si sa se urce in copaci…dar stie ca deocamdata orasul este casa lui. Cand alearga, ii place cum ii bubuie inima, caci si-o simte asa de puternica si vibranta, si ii place cum picioarele lui ating viteza si vantul ii vajaie pe la urechi. Uneori isi imagineaza cum ar fi sa fuga repede, repede, pana cand nu i s-ar mai vedea picioarele, asa cum nu poti vedea cu ochiul liber aripile unei pasari colibri si sa ia o viteza incredibila care sa ii permita sa faca turul planetei in 30 de secunde! 40.000 de kilometri in 30 de secunde! „Nimic mai simplu” isi zicea visator…”Intr-o zi…voi inconjura Calea Lactee cu bratele, circumferinta Pamantului ar fi o nimica toata!” si isi continua aerian si zambitor drumul spre scoala.
Cand ajunse in dreptul portii de la intrarea in curtea elevilor, auzi o voce familiara din spatele lui:
– Iaaa uite, a ajuns si handicapatul asta de Paul la timp! Ha ha, ce faci bai? Te-a adus Superman pe mantie?
Si alte cateva voci de copii incepura sa rada cu rautate.
Se intoarse si ii vazu pe colegii lui de clasa care tineau cu orice pret sa il supere mereu, pentru ca ei puteau. Cand Paul l-a intrebat pe Sorin, cel mai rautacios dintre ei, dupa prima gluma rautaciosa, de ce se poarta asa cu el, cu ce i-a gresit? – Sorin a raspuns razand : Uite asa, pentru ca POT. Asa ca Paul l-a privit cu compasiune si i-a zis: „Mda, logic. Nimic mai simplu.” Sorin era in acelasi timp si cel mai bun la matematica si in general, la toate materiile din clasa a 7-a. Profesorii se mirau cum de un baiat asa de inteligent poate sa faca atatea rautati la varsta lui, dar Paul stia ca un creier fara o inima curata e un creier pe jumatate folosit, si cu atat mai putin folosit pentru a face lucruri bune.
– Da, ce faci, ma Paule? Te-a adus vreo tornada si te-a scuipat in fata scolii? zise in continuare Sorin starnind o noua cascada de rasete din partea tuturor colegilor de la poarta.
– Da, am ajuns putin mai devreme azi, din fericire, raspunse calm si zambitor Paul. Voi ce mai faceti? ii intreba el cu prietenie imediat.
– Bai, tu esti prost ma! Nu esti doar handicapat, zise Sorin facand un semn cu mana ca si cum n-are rost sa isi mai piarda timpul.
Trecura toti pe langa el, in timp ce el zambea la fiecare in parte senin. Ultimul dintre ei ii dadu o palma dupa ceafa si adauga:
– Na, ca poate iti mai vine mintea aia la cap. Ceilalti rasera din nou si il felicitara pe Robert, cel care daduse.
In urma lor, Paul se indrepta spre clasa. Intra si se aseza in banca lui din primul rand. Ii placea sa stea in primul rand pentru ca putea fi atent la ora si vedea mai bine la tabla, care in anumite momente ale zilei, in functie de cum isi revarsa soarele lumina pe fereastra, lucea si ascundea litere sau randuri intregi. Dar cu toate astea, tot era destul de greu sa se concentreze cand i se scuipau in ceafa guguloaie de hartie imbibate in saliva sau cand se aruncau covrigei sau alte franturi de mancare. El se stapanea sa ignore toate aceste rautati si isi zicea ca sunt o nimica toata. Ca sunt copii in lume care sufera cu adevarat, si nu din cauza unor hartii imbibate in saliva, si care ar aduna covrigii aruncati sa ii manance, din cauza foametei crancene. Si atunci el de ce sa se planga?
Era fascinat de orele de geografie si ii place sa viseze, uitandu-se la harta, cum va calatori intr-o zi prin toate tarile de pe ea, ajungand candva sa bifeze si ultima tara din lista. Pe atunci va fi destul de batran, dar se va simti viu si bucuros ca si la 12 ani. Va avea barba si probabil 5 copii si multi nepoti, si o viata demna de povestit. Asa isi imagina si se lasa purtat cu sufletul si mintea departe de sala de clasa…in timpuri indepartate.
– Paul? Paul! auzi ca din alta dimensiune o voce de femeie.
– Da, doamna profesoara.
– Paul, fii atent! Iar ai plecat in calatoriile tale imaginare? si la aceasta intrebare clasa si in special cei 5 colegi rautaciosi izbucnira in ras zgomotos. Unde ramasesem? Spune, te rog, care e capitala Finlandei?
– Helsinki, doamna profesoara.
– Mereu ma uimesti cum poti tu sa fii si cu capul in nori si cu picioarele pe pamant, zise cu drag profesoara.
– Ha ha, cu picioarele pe pamant nu prea e! se auzi Sorin din fundul clasei.
– Sorin, asta e rautate curata, nu e amuzant! zise profesoara. O sa ii zic domnului diriginte. Exagerezi deja cu rautatile tale.
Sorin pleca privirea nemultumit.
Urmara ora de limba romana, ora de fizica, ora de matematica unde Sorin se umfla in pene din nou, si ora de religie unde toata clasa rase de ideile lui Paul din nou.
– Toate-s una singura si toti suntem unul, nimic mai simplu! Zise vesel Paul la intrebarea profesorului de religie – Ce ii uneste pe oameni si ar trebui sa ii motiveze sa se iubeasca unul pe altul?.
– Da, cum erai tu una cu pamantul cand ai cazut joia trecuta, raspunse malitios Sorin din nou si starni admiratia si rasetele clasei.
Paul tacu si zambi catre profesor. Profesorul se intrista si restabili linistea in clasa.
Dupa ore, toti se pregateau sa iasa din clasa si cand Paul se apropie de usa clasei, Robert veni din urma, ii lua ghiozdanul si incepu sa fuga cu el.
– Prinde-ma daca poti!
Paul se opri in usa si ofta.
– Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa.
– ” Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa”. il imita Sorin alaturandu-se lui Robert si incepura sa joace fotbal cu ghiozdanul lui Paul.
– Nu, va rog, o sa imi spargeti ochelarii! Sunt inauntru!
– Vino si ia-l fraiere, prinde-ne!
– Va rog, stiti ca nu pot…se ruga baiatul.
– De ce nu poti? Esti handicapat? zise Sorin aruncandu-i ghiozdanul inapoi cu forta. Ghiozdanul il lovi in fata si apoi ii cazu in poala.
– La mine in birou acum, toti trei! tuna o voce groasa din spatele lui Sorin. Directorul vazuse toata scena si parea suparat peste masura.
Intrara toti in birou, Paul ultimul si se aliniara in fata directorului.
– Sorin si Robert, cu voi vreau sa vorbesc primii! Nu mai tolerez un astfel de comportament in scoala mea! Chemati-va parintii maine la scoala, sunteti exmatriculati pentru 3 zile!
Ambii plecare ochii ca si cum erau nedreptatiti.
– Domnule director, interveni Paul. Va rog eu, nu ii exmatriculati. Nu au fost asa de rai, nu merita. Eu sunt bine, pot sa trec peste aceasta intamplare, se stradui sa zambeasca Paul.
Sorin si Robert se uitara in batjocura la Paul. Sorin ii sopti inteligibil celuilalt: „Asta e prost pana la capat…”
– Liniste! tipa directorul. Apoi se intoarse catre Paul. Paul, nu trebuie sa suporti rautatile astea mereu! Tu esti un copil bun! Voi doi, iesiti afara! Maine, la ora 12 in biroul meu, cu parintii! S-a inteles??
– Da, domnule director, bolborosira cei doi si iesira.
– Paul, poate sa vina mama ta maine la scoala?
Paul il privi pe domnul Stanculescu in ochi si zise:
– Nu, domnule, mama a intrat in ultimul stadiu de cancer…nu se mai poate ridica si ii e rau…
– Doamne, ce nenorocire…Biata femeie! Bietul de tine…Vino aici, stai jos. As fi vrut sa vorbesc cu ea despre intamplarile astea nefericite de la scoala. Trebuie sa te invete cineva sa fii mai puternic, Paul. Asa vei ajunge sa rada toti colegiii de tine si te vei simti groaznic.
– Sunt puternic, domnule, zambi Paul. Daca nu pot sta in picioare, nu inseamna ca nu sunt destul de puternic sa ma apar.
– Esti intr-un scaun cu rotile, baiete…cum ai putea sa te aperi? zise trist barbatul.
– Cu iubire, domnule, continua sa zambeasca baiatul. Cu iubire ma apar. Eu ii iubesc pe colegii mei. Sunt niste copii. Intr-adevar, le place sa ma supere, dar asa sunt ei. Uneori ma amuza si pe mine, si ii inteleg ca se comporta asa pentru ca sunt nesiguri si speriati. Uneori as vrea sa ii iau in brate, sa le linistesc sufletul agitat, si adesea ma rog pentru ei…Eu ii iubesc, nimic mai simplu. Daca picioarele mele nu pot merge, inima mea poate zbura domnule, si de sus, de unde vede ea, colegii mei sunt doar niste copii. Intr-o zi or sa devina si ei oameni buni. Stiu asta.
– Vai de mine, Paul. Bunatatea ta e coplesitoare…dar cred ca o sa iti fie tare greu in viata datorita ei.
– Sunt un baiat normal, domnule director. Aplic doar invatatura pe care o stim cu totii in sufletul nostru, nimic mai simplu. Intoarce si celalalt obraz. Domnule, doar asa lumea va fi mai buna. Nu putem raspunde la violenta cu violenta la nesfarsit, pentru ca astfel razboiul nu va inceta niciodata, si ne luptam unii cu altii de atatea milenii degeaba…ar fi timpul sa ne oprim…

– Dar cum poti tu sa ii iubesti pe cei care se poarta urat cu tine?

– Simplu, domnule. E in mine, in inima mea, in natura mea. E in noi toti. Trebuie doar sa ne lasam in voia sufletului, caci el stie secretele fericirii.

– Mergi acasa, Paul. Ai grija de tine. Ii zise domnul Stanculescu privindu-l cu admiratie si tristete.
Paul zise „buna ziua” si iesi. Trebuia sa ajunga acasa sa o ajute pe mama lui sa manance si sa ii faca injectiile. Pentru el era o bucurie sa o ajute. Nimic nu i se parea greu, pentru ca era pregatit pentru orice si stia ca de-a lungul vremurilor, alti oameni au indurat si mai multe si au purtat cruci si mai grele. El e impacat, asta e viata lui, alta nu are si trebuie sa fie recunoscator pentru ea.
Nu iti trebuie picioare ca sa alergi sub cer si sa vezi lumea. Sufletul nu are limite.

Noiembrie 25, 2010. Numai prin iubire vom fi mai buni si vom ajunge acasa.🙂

Viitorul suna bine…?

Soarele se coboara din cerul senin printre copacii goliti de frunze, in care se mai leagana rar cate un petic galben. Pe aleea lunga si onduita inspre zare, marginita de case cu gradini sfioase, ceata inca nu s-a ridicat. Roua sclipeste fermecat printre tufele de trandafiri uscate si lumea abia se dezmorteste din somnul ei dulce. Cum se deschide o fereastra, aerul patrunde navalnic in camera si soarele se cuibareste pe podele. In afara de rotile masinilor care trec din cand in cand pe strada, nimic nu se aude in jur.

Dintr-o casa iese un baiat tanar fluierand. Se indreapta spre masina, si cand sa bage cheile in portiera, usa casei se deschide, si iese sotia lui, in capot:

– Ai luat lista cu tine?
– Da, e aici, zice el, batandu-se cu palma in buzunarul de la piept.
– Daca nu gasesti vise congelate sa nu iei, ca cele proaspete se strica repede in frigider!
– Ok, am inteles. Am plecat, te pup!

Porneste masina si iese din curte usor, cand, neatent, loveste un vecin cu fundul masinii. Vecinul cade si sub masina se simte un damb. Trece peste damb si apoi, oprind masina, coboara si intreaba:
-Esti bine, Mihai? Nu te-am vazut.
Mihai se ridica singur de jos, se scutura de praf si zambind zice:
– Eh, n-am nimic! Stai linistit…Unde te duci?
– La supermarket. Cumparaturile de sfarsit de saptamana…
– Ma iei si pe mine? Trebuie sa iau niste liniste.
– Sigur, urca in dreapta.
Si impreuna, pleaca.

Pe drum, linistea din masina e apasatoare asa ca Flaviu, tanarul care conduce, deschide o discutie:
– De cand nu am mai vazut o pasare in orasul asta!
– Da, asa e…cand eram copil, erau intesati copacii de pasari. Mai stii cum cantau?
– Da, vag imi aduc aminte, dar imi aduc…sa trec pe lista aia si niste nostalgie si un kilogram de memorie…ca tot aduseram vorba.
– Erau alte vremuri atunci, eu inca mai stau bine cu memoria, ca am cumparat mai multa cand am fost saptamana trecuta la magazin. Era o promotie foarte buna. La un sac de memorie, iti dadeau si un borcan de veselie. Am zis ca merita dati banii, ca veselia nu mai e asa de ieftina…stii doar.
– Cum sa nu stiu? Claudia a dat ultima oara 300 de euro pe o injectie cu veselie. Ma mir ca ai gasit la promotie. Trebuia sa ma fi sunat si pe mine sa imi zici.
– Uite ca nu m-am gandit. Dar, data viitoare stai fara grija ca te sun.
– Sper sa am bani, ca acum incepe cea mica gradinita, si atentia si istetimea s-au scumpit rau. Dar nu ai ce-i face, trebuie sa aiba copilul la gradinita ce-i trebuie, ca altfel degeaba se duce…
– Eh, lasa ca eu pe al meu l-am crescut acasa si e destul de bine. Ma ingrijoreaza ca mananca doar imaginatie pe paine si maica-sa se teme ca o sa devina un visator. Tu stii doar cat de scumpe sunt visele!
– Stiu, stiu, ca nevasta-mea sufera de asta si ni se duc salariile pe vise…Dar din pacate nu se trateaza decat cu depresie, si depresia nu o face o prezenta prea placuta…
– Ah, da, ca tu esti dependent de placere…Cum iti mai merge? Eu n-am mai simtit placere de cativa ani…
– Mai, ce sa iti zic? Merge bine…muncesc mai cu spor cand o iau. Dimineata pe stomacul gol e cel mai bine.
– Mda, ma oftic ca sunt alergic la ea…uneori imi lipseste.
– Mie imi lipseste dragostea. Nu am mai simtit-o de cand facusem un an de casnicie cu Claudia. Cam pe atunci a disparut si dupa o pauza de 3 luni, a aparut pe piata pentru prima data. Am facut atunci o reactie serioasa la primul pliculet de dragoste pe care l-am luat. Nu eram obisnuit cu ea in forma aia. Si ficatul meu a ramas sensibil la dragoste. Am mai incercat sa iau de cateva ori, sub forma de granule, sau de faina ca sa fac painici cu dragoste, insa reactiile au fost mai puternice decat prima data. Si m-am lecuit…am zis ca nu merita sa mor din dragoste…Desi cand eram un pusti as fi facut-o fara sa clipesc…Iti aduci aminte cum era? Ce fiori ne dadea, ce emotii, ce placere…
– Ihim…zise Mihai inchizand ochii. Noroc ca am luat o lingurita de nostalgie cu cafeaua de dimineata, ca asa de clar imi amintesc…Ce explozive erau saruturile dragostei si golul ala din stomac cand o tineam pe prietena mea de mana…Daca as fi stiut atunci ca intr-o zi n-am sa mai simt asta niciodata, nici n-as fi dormit ca sa nu pierd o secunda din sentimentul acela.
– Mie imi pare rau ca asta mica a mea, nu o sa simta niciodata adevarata dragoste, cand o sa cunoasca si ea un baiat…In ziua de azi, tinerii isi injecteaza dragoste dupa dragoste ca sa mai simta ceva, dar e foarte slaba substanta pe care o vand astia pe piata. Am auzit ca au aparut niste buticuri ascunse unde se vand niste injectii mai puternice si ca o tanara a luat o supradoza si i s-a oprit inima in loc. A murit pentru ca nu era obisnuita cu senzatia…
– Saraca de ea…
– Da, totul s-a dus de rapa dupa ce planeta a ramas fara credinta…de acolo a pornit haosul si anarhia. Incet-incet s-a dus si dragostea…apoi speranta…apoi increderea…apoi prietenia…apoi visele…si tot asa…N-am mai ramas cu nimic. Noroc cu Eric Heart asta care a inventat surogatele de sentimente si emotii. Mare om! Daca nu studia el pana atunci sufletul si mintea omului pana s-a intamplat tragedia, cine ne-ar mai fi dat ocazia sa mai simtim, chiar si asa putin si superficial, tot ce am simtit vreodata?
– Da, uitarea ne-ar fi cuprins pe toti, si odata cu ea, si amorteala…Ce s-ar fi ales de lumea asta?
– Pai, nici nu pot sa imi imaginez ce ar fi daca am pierde si suplimentele si inlocuitorii astia…Cred ca in 10 ani am disparea de pe Pamant…Tu nu vezi cum au murit pasarile cand cantecul lor s-a dus?
– Stii ce avantaj avem macar? Ca nu mai simtim durerea…
– Asa e. Am scapat de pacostea aia, dar as prefera sa o simt daca as putea simti si bucurie odata cu ea…Ieri la Supermarketul din vale aveau promotie la durere. Nu mai cumpara nimeni si pusesera ditamai afisul la intrare : 10 saci de durere, cu doar un 5 euro!! 3 zile de promotie…
– Ce noroc pe capul sado-masochistilor…Cred ca isi fac provizii!
– Da, daca am avea promotii asa de bune si la dragoste, placere sau vise…
– Ehehe…Vise!
– Hai ca am ajuns, zise parcand Flaviu. Eu ma duc intai la raionul cu inregistrari. Claudia vrea o inregistrare cu cantec de pasari. A zis sa ii cumpar orice au! Apoi ma duc la raionul cu detergenti, a patat-o cu obraznicie un baietel pe Miruna cand se jucau afara…Si nu mai iese pata…
– Vezi ca a luat nevasta-mea saptamana trecuta un detergent pentru obraznicie, care curata si nesimtirea si invidia. Ca la scoala la fi-miu Dragos, copiii tot se joaca cu baloane umplute cu astea…Hai ca eu trebuie sa ma duc sa vad daca au niste chef de viata la vrac, ca a ramas mama fara si ne suna toata ziua sa ii ducem…Te salut! Poate ne intalnim la raionul cu vise, ca am si eu pe lista!
– Bine Mihai, te salut. Ne vedem mai incolo! Daca vezi vreo promotie la veselie sa imi zici si mie la ce raion e, da?
– Bine, sigur…pa.

Cutii si cutiute, sticle si conserve, pungi si borcane, casolete si tavite, baxuri si pachete, rezervoare si pliculete, bidoane si doze, toate frumos aliniate pe rafturi si pline cu emotii, sentimente, capacitati mentale si spirituale pe care omul le-a pierdut in urma cu ani buni, stau si te imbie cu sarmul imitat al unor senzatii greu de inlocuit cu surogate nascute intr-o fabrica, pe banda rulanta. Veselie in capsule mici, colorate galben stralucitor. Bunadispozitie la punga, portocalie. Vise in cofraje, 20 pe bucata, mov. Iubire rosie in sticle cu gatul gros. Memorie verde in cutii de plastic, cu lingurita sigilata atasata. Placere roz la conserva cu termen de expirare. Imaginatie indigo in borcane mari. Saci de nostalgie.Fiole de depresie. Pliculete cu ceai de prietenie…
Bine ca macar ai de unde sa le cumperi, daca de simtit ti-e imposibil sa le mai simti in sufletul sau mintea ta. Traiasca supermarketurile, ca sunt si ele bune la ceva…Ia uite, si o carte de retete culinare pentru oameni tristi! Ce norocosi suntem! Oricum, timpul inapoi nu se mai intoarce si prezentul e o inventie dintr-o fabrica obscura, macar in viitor sa speram ca scad preturile la dragoste! Ca altfel…credinta e pierduta de demult.

Noiembrie 2018, Terra.

Cine are urechi, sa auda


O lumina pe care o asteptase indelung fiinta ei ii invada ochii si o usturara. In mod firesc ii venea sa ii inchida, insa nu ar fi vrut sa piarda nicio secunda din bucuria care ii incalzea sufletul atunci cand privea printre pleoapele firave minunatia luminii care stralucea in scantei multicolore inconjurand totul in jur. Plutea in aer si conferea fiintelor adunate in jurul ei o aura magica, ca si cum ar fi fost ingeri sau zane. Deja trecuse multa vreme de cand nu mai vazuse ingeri sau zane…cam noua luni de ani pamantesti, sau 9 secunde din vremea din care venise. Ai zice ca noua secunde e o nimica toata, insa numai gandeste-te cum e sa iti tii respiratia intr-un lichid cu gust ciudat, in intuneric, fie si cateva secunde. E neplacut. Noroc ca simtise caldura mamei si ca timpul incepe sa se masoare in curgerea sa lenta abia dupa ce vezi lumina. E ceva inexplicabil de reconfortant totusi atunci cand esti legat de femeia care te asteapta cu dragoste. Pe lume venim asteptati cu dragoste, si plini de dragoste. Pe parcurs uitam ce e dragostea si trebuie sa invatam sa o simtim, sa o daruim, sa o castigam, sa o pastram, sa nu o confundam cu alte sentimente egoiste, si sa acceptam ca nu toti ne vor iubi asa cum ne-a iubit mama noastra. Ne nastem din dragoste divina si pamanteasca. Si crestem doar prin dragoste. Isi amintea asa de clar invataturile astea de parca nu tocmai ce se nascuse, insa memoria incepuse sa ii slabeasca si parea ca uita totul cu fiecare secunda omeneasca.
Acum lumina aceea calda care ii mangaia pielea era atat de placuta…Un usor curent ii infiora trupusorul gol si umed cand fu luata si invelita intr-un prosop. Un barbat cu o boneta caraghioasa ii zambea de la patul mamei sale, si femeia care o tinea acum in brate o zguduia prea tare stergand-o. Se gandea ca e prea departe de mami, de parca fusese mereu o parte din mami si tocmai ce fusesera despartite. Insa inca simtea ca fusese si o parte din altceva, din alta lume…dar memoria nu o mai ajuta mult.
Dupa ce o sterse si o infasa, femeia cu ochii blanzi o aduse la pieptul mamei unde simti vibrand inima bucuroasa a femeii care era gata sa ii dea pentru totdeauna dragostea ei, asa cum va stii ea mai bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Micuta simtea ca ceva lipsea…ca ea nu era completa…ca fusese altfel. Dar in curand deveni parte din lume si incepu o viata nou-nouta si interesanta rau.

Trecusera doi ani din viata fetitei cand ea constata ca cei din jur isi foloseau buzele intr-un mod inutil pentru a le misca si pentru a face tot felul de fete si de semne cand se apropiau de ea. Dar ea nu pricepea nimic. Nu intelegea comportamentul acesta si de ce se agitau ceilalti in jurul ei. In lumea ei era liniste, calm, pace. Linistea invaluise totul de cand se nascuse si lumea pentru ea avea doar forma, culoare, lumina, gust, atingere, vibratie… Era minunata! Descoperise ca mancarica data de mami este atat de buna si ii dadea o stare de bine, apoi o stare de moleseala, si apoi o stare de somnic…Ce bine era cand adormea dupa ce mami o hranea…era ca si cum viata mai dulce de atat nu putea fi. Jucariile nu aveau insa acelasi gust bun, asa ca renunta la a le rontai cand se convinse de asta. Un gust bun avea si degetelul ei mare, de care nu se mai putea dezlipi…Apoi descoperi ca si degetelele de la picioruse sunt interesante si multe! si au si ele un gust sarat…Apoi si paturica era draguta cu toate floricelele si animalutele ei, dar la fel de interesanta era la gust! Mami mereu ii lua lucrusoarele de la gura, insa ea nu intelegea ce vroiau buzele miscatoare ale mamei.
Ii mai placea sa atinga. Lumea avea atatea suprafete diferite! Paturica era pufoasa. Calutul ei era lucios si fin. Pielea mamei era calda si moale. Parul tatei era aspru si intepator. Piureul era caldut si lipicios. Apa era uda ca si lapticul varsat pe bavetica sau pipilica facut in scutecel. Ceasca din care bea bunica ustura la degetele. Acul cu care cosea mami intepa. Zapada era rece. Aerul era fin si bland. Florile erau fine…Natura ea toata era fina.
O, Doamne si ce mirosuri! Prima oara, mirosul sarat din burtica mamei, amestecat cu mirosuri felurite dulcege sau amarui. Apoi mirosul de laptic proaspat-caldut. Mirosul pielii mamei, care ii aducea aminte de ceva ce intalnise candva dar nu isi putea aminti sau explica unde. Mirosul de mancarica buna facuta de mami. Mirosul intepator dar iubitor al lui tati. Mirosul catelului ud. Mirosul de banana parfumata. Mirosul delicat al hainutelor curate spalate cu grija de mami. Mirosul merelor piure cu biscuiti pisati. Mirosul aerului de afara. Mirosul ud al ploii. Mirosul amarui al frunzelor de toamna. Mirosul proaspat al aerului rece. Parfumul delicat al florilor. Mireasma zapezii care facea sa dispara tot ce vazuse pana atunci sub o intindere alba-stralucitoare. Aroma de neuitat a bradului si a primilor cozonaci adulmecati din patut.
Si nuantele acelea mii care inveleau asa de frumos lumea din jur si care se puteau schimba cand lumina sau intunericul se jucau cu ele! Mai intai privise sanul rozaliu al mamei si pata cafenie de unde venea lapticul asa de bun la gust. Era cald si bine la sanul mamei, era protejata. Apoi foarte des privise jucariile care se invarteau deasupra patutului in fiecare zi pana cand adormea, si deasupra lor, tavanul. Tavanul nu era asa de colorat ca celelalte lucruri din jur. Avea culoarea luminii, dar ca si lumina, el isi schimba infatisarea de dimineata pana seara in felurile nuante si umbre colorate. Asta o distra foarte tare cat statea treaza. Cand incepuse sa iasa afara, vazuse foarte mult cerul. Nici cerul nu era mereu la fel. Se schimba aproape in fiecare zi, dar pentru ea era un motiv de bucurie. In fiecare zi era curioasa sa mai vada ce s-a mai petrecut diferit acolo, sus, unde paturici de lapte treceau peste toate.
Cum anii treceau, descoperea lumea ca o explozie de surprize. La fiecare pas, ceva nou se arata si trebuia studiat, admirat, contemplat, indragit. De la atingeri, parfumuri, gusturi, culori, ajunsese sa cunoasca treptat si formele tridimensionale ale lumii si vibratiile ei.
Se invartea adesea in jurul mingiei si se mira cum oriunde ar fi stat, exista o fata a mingiei la fel cu cealalta fata pe care o vazuse acum doua secunde pe cealalta parte. Se mira cum de mami arata diferit din fata, dintr-o parte, din spate, de parca nu ar fi aceeasi mami pe care o stia. Se bucura sa descopere ca in fata catelul are urechi si botic umed, si ca in spate are o codita vesela si jucausa. Era fascinata cum de la departare trunchiul copacului pare drept ca o usa, dar ca daca se apropia de el, il putea imbratisa in toata plinatatea lui desi manutele ei nu il puteau cuprinde.
De parca lumea nu era suficient de surprinzatoare, statea cu orele cand crescuse si observa cum se misca graul in lan, cum leagana vantul copacii si freamata frunzele, cum oamenii pun un picior dupa altul si se plimba dintr-un loc in altul cat de repede sau de incet vor ei, cum rotile se invart si reusesc sa se miste desi ele nu au pasi ca animalele si oamenii. Vazuse cum unele fiinte merg pe pamant si altele se ridica in cer unde, miscand din ceea ce oamenii au drept brate, se avanta in zari pe care nu le putea atinge cu privirea, sau se apropie atat de mult de soare, si apoi pot cobori de unde au plecat cu o gratie pe care o mai vazuse doar la flori cand se leganau in adierea vantului.
Observa ca apa, orice i-ai face, curge intotdeauna, si ca toate obiectele din cer cad pe pamant pana la urma, chiar si avioanele si pasarile care nu pot sta pe veci intre nori. Doar soarele, luna, stelele, norii si cerul nu veneau niciodata pe Pamant. Desi ei i-ar fi placut sa vada cum se simt sub degete si ele.
Cand inca era in burta mamei, simtise vibratiile vietii. Inima mamei bubuind, plamanii respirand, sangele gonind prin vene, si alte mici si micute valurele care o gadilau cumva dincolo de piele, pana la sufletel si la inimioara. Cat timp supsese de la sanul mamei, ii simtise vibrand pieptul cand inima se deslusea de sub san, si cand mama deschidea buzele ca sa dea din ele. Cand crescuse, descoperi odata ca daca pune palma pe masa cand mama merge cu tocurile prin casa, la palma o gadila mersul tocurilor pe parchet. Ii placea sa puna mana si pe aspiratorul mamei cand facea curat, sau pe mixer cand facea prajituri, ca sa simta cum tremuriciul lor ii gadila degetele. Simti acelasi tremurici si odata cand imbratisa un copac, si alta data cand vantul sufla printre rufele intinse pe balcon. Si masina cu rufe tremura asa, iar de pamantul de sub picioare cand treceau camioane pe drum, nici nu putea crede cat de incredibila era senzatia.
Insa nu aflase niciodata numele lucrurilor care o inconjoara. Nici nu stia ca au un nume. Nu percepuse niciodata lumea altfel decat asa cum o vedea ochiul, o pipaiau degetele, o gusta gura, o mirosea nasul, sau o calcau talpile. Pentru ea era de ajuns…desi nu ii fusese dat sa o auda niciodata. Nu intelegea nici macar ce inseamna a auzi si nu banuia ca exista cuvinte sau sunete sau cantece. Lumea ei era in liniste si linistea ii permitea sa o simta in multe alte moduri in care poate alti oameni nu se gandeau sa experimenteze tot ce e in jurul lor, sau macar sa acorde mai multa importanta si timp acestor moduri de a experimenta viata prin intermediul simturilor.
Fetita surda traia cu bucurie in tot ce facea desi nu isi auzise numele niciodata. Ea nu auzise nici cantecul pasarilor, nici suieratul vantului, nici ropotul ploii, nici muzica, nici glasul oamenilor, nici latratul cateilor, nici rasetele copiilor, nici chiar propria voce. Ea nu stia ca inima face bum-bum, sau ca pasii au zgomot. Ea nu isi imagina ca zapada scartaie sau ca apa clipoceste, ca masinile claxoneaza, sau ca ceasurile ticaie.
Nu ii fusese lasat sa auda toate acestea, pentru ca intai sa invete sa iubeasca lumea si frumusetea ei cu sufletul, ci nu cu urechea. Sa invete ce e iubirea din mangaierea vantului si din imbratisarea mamei, ci nu din zvonurile oamenilor despre ce ar putea fi iubirea la care viseaza toti. Sa observe zborul pasarilor, ci nu cantecul lor. Sa simta glasul lumii si al oamenilor prin vibratie, ci nu prin cuvinte care te pot minti, deruta, amagi, arunca in tristete si delir.
Astfel, cunoscuse adevarata fata a lumii, pana la o vreme cand vru explicatii. Cand vru sa inteleaga atatea si cand intrebarile si grandurile ei ii furau noptile si in curand si mintile, isi dori sa auda raspunsurile.
Si dorindu-si incepu sa auda. Nu si-a dat seama in toata viata ei de pana atunci ca e atat de simplu sa auzi. Ca trebuie doar sa vrei sa iesi din globul tau de sticla in care esti protejata si din care poti cunoaste numai frumusetea lumii. Descoperi cuvantul. Si forta care vine cu el. Si intelese ca cuvantul poate face lumea mai urata sau mai frumoasa si ca e o unealta magica cu forte interioare extraordinare. Ea intelese ca toate cuvintele se nasc din ganduri, si gandurile se nasc din minte, dar putine cuvinte se nasc din suflet. Si se intrista, pentu ca adevarul e in suflet si doar cuvintele zamislite din miezul inimii pot fi roditoare de bun si de bine. Intelese apoi ca pe cat de minunata e lumea, pe atat de trista e, si ca trebuie salvata din agonia minciunii care a infasurat-o ca o boala si a patruns-o pana in suflete ca un cancer, innegrind-o, intunecand-o, indepartand-o. Invatand sa auda glasurile oamenilor, isi ascuti urechile ca sa auda glasul naturii, vocea universului si apoi…graiul sufletului ei. Si asa descoperi Secretul si Adevarul. Intelese de ce nu auzise pana atunci si ce trebuia sa asculte de atunci inainte. I se parea prea devreme si totusi prea tarziu momentul din viata ei cand descoperise ca urechile pot sa auda daca vor. Simtea ca timpul e prietenul si inamicul ei in acelasi timp. Ca nu va avea niciodata timp sa auda tot ce e de auzit si sa taca destul ca sa inteleaga totul.
Incepuse sa auda glasul stelelor, al soarelui, al pamantului, al ierbii, al apei, al animalelor, al vantului, al muntilor, al nisipului, al campiilor, al pasarilor, al plantelor, al luminii si intunericului, si ce auzea era totuna. Toate spuneau aceeasi poveste, aceleasi secrete, aceleasi pilde, acelasi cantec nemuritor si sublim care umple totul in jurul nostru fara ca prea multi dintre noi sa stie si sa perceapa.
Acum vedea oamenii altfel, dar tot i se parea ca ei isi misca buzele si nu zic nimic cu adevarat. Ca dintre ele nu iese nimic care sa merite auzit. Decat durere si tristete si ura si regret. Oamenii nu mai stiau sa traiasca si isi asteptau moartea ca pe singura cale. Ei uitasera totul si nici nu vroiau sa isi aduca aminte ce stiau in adancul lor. Cum facuse si ea, si ei fugeau de vocea lumii. Tot ce isi aduceau aminte era cine si cu ce le gresise in trecut, cat rau indurasera, cate probleme aveau, cat de mult se chinuisera, cat de tare se certasera cu alti oameni, cate nevoi ramasesera nemultumite, si cate vise ramasesera neindeplinite. Ei ramasesera blocati in trecut si in neiertare. Nu ar fi reusit sa mearga inainte niciodata si sa prinda aripi decat daca ar fi iertat si iubit. Insa cine sa stie? Cine sa auda? Urechile lor erau degeaba, caci canalele lor duceau la minte, dar nu la suflet.
Fetita isi dori mult-mult sa aiba puterea intr-o zi de a lungi canalele urechilor tuturor oamenilor pana la sufletele lor. Sa devina un doctor de urechi care sa vindece prin puterea cuvantului venit din adancurile fiintei ei care acum stia sa si asculte, nu doar sa vada si sa simta.
Pamantul si Universul ne canta secretele vietii dintotdeauna la ureche. Cine are urechi, sa auda…

Diana, 19.10.2010

Sa traiesti, sa inveti, sa renasti


Soarele se opri asupra ei intr-o zi de primavara. Era o floricica mica si firava care rasarise cu mult chin dintr-o pata de buruieni. Isi deschisese sfioasa cupa si stralucea delicat in toata frumusetea galbenului ei.

Obisnuita cu greul, umezeala, umbra, ploaia…nu simti vreo diferenta in existenta ei cand soarele incepu sa o incalzeasca mai intens. Era amortita si uitase sa simta. Dar apoi se gasi invaluita intr-o caldura protectoare care o facea sa straluceasca intens din toata fiinta ei. El nu pleca de deasupra ei decat atunci cand ea punea geana peste geana ca sa adoarma cu bucurie in suflet. Ii spunea: “Hai, dormi, frumoasa mea…ai nevoie sa fii pregatita pentru fericirea ce va urma”…Si ea pasea in lumea viselor cu sufletul plin de speranta si de vise. In fiecare seara…

El o facea sa se simta speciala si dorita si viitorul capatase o alta aura de cand ii intelesese puterea pe care o avea asupra ei.

Soarele ii spunea ca pentru ea isi trimite atata cale razele in fiecare zi, ca pentru ea merita sa strabata galaxia si sa stea toata ziua pe cer privind la o lume inferioara lui, o lume de muritori care nu stiau nimic mai mult decat adevarul vietilor lor atat…atat de infime.

Ea il trezise din amorteala in care il aruncase lumea lui ideala. Perfectiunea pe care el o cautase acolo unde se urcase singur si trist, condamnandu-se la tacere, devenea o umbra in comparatie cu perfectiunea pe care, spunea el, o vedea in ea.

Ii spunea ca este oglinda sufletului lui. Ca ea are acel galben frumos la care te poti uita cu ochii deschisi fara sa iti ranesti privirea pentru ca ea este varianta lui perfecta. Ea a ajuns in stadiul in care nu mai avea nevoie de stralucirea-scut ca sa se fereasca de orice i-ar fi putut zdruncina echilibrul vital. Ea era delicata si solemna ca o floare din rai. Ii vorbea adesea despre rai…pentru  ca el il vazuse. De la inaltimea singuratatii el vazuse acel loc la care muritorii visau cu ignoranta o prapadita de viata pamanteasca…Daca ar fi stiut ca raiul e doar o replica mai buna a Pamantului…ar fi facut Pamantul un Rai… Si el, stapan al focului, greu de privit, imposibil de atins, condamnat la perfectiune si superioritate, dar si la un zbucium sufletesc etern, gasise frantura lui de rai pe Pamant. Iadul lui interior se racori cand prima lui raza atinse si cunoscuse finetea petalelor unei simple floricele galbene.

Ea avea idealul ei. Vroia sa se deschida si sa fie admirata. Vroia sa faca lumea mai frumoasa prin simpla ei existenta si sa spele sufletul oricui i-ar fi inteles esenta. Nu si-ar fi imaginat niciodata ca ar fi putut ajunge la soare. Si cu atat mai mult, nu a crezut ca e adevarat atunci cand soarele a ajuns la ea. Se speriase la inceput. Soarele parea atat de amenintator incat era sigura ca o va arde sau topi. Niciodata nu se oprise asupra ei pana atunci. Ii cunoscuse doar lumina, ca o scrisoare de dragoste trimise cu secole inainte de un iubit, iubitei lui din viitor. Lumina lui era blanda si din ea izvora viata.

Sub atingerea lui directa a descoperit apoi ca doar invelisul lui e infricosator, pentru ca in interiorul sau, in orice raza, se gasea doar o caldura placuta care cuprinzandu-i intreaga fiinta, se aduna in ea si ii curgea prin trup. Ce senzatie placuta…

Si cu timpul, soarele deveni drogul ei. Si hrana ei. Si adapostul ei. Si viata ei. Si incepu sa vada totul prin prisma lui. Il simtea in ea si ea era o parte din el.

Ce mai ura norii…Ei i-l rapeau si timpul lor devenea mai scurt. Ce mai ura noaptea cand amandoi trebuiau sa inchida ochii ca sa existe a doua zi. Si ales, cat ar fi vrut sa dispara distanta ca sa fie una cu el, sa il simta in toata intensitatea lui…

Desi, el ii spunea ca nu este posibil asa ceva. Ca fierbinteala lui ar ucide-o. Ca nu ar putea trai langa el…Ea suspina si nu credea. Credea in el…ca intr-un zeu.

Dar cum dupa  vara vine toamna…asa dupa toamna veni iarna. Si soarele pleca. Pleca ca si cum nu ar fi cunoscut-o. Ca si cum  frantura lui de rai ar fi fost alta. Ca si cum ea visase si el nici nu existase si nici nu se oprise asupra ei.

Si ea, care in tot timpul adunase caldura lui in ea, facandu-l parte din fiinta ei, lasa toata aceasta caldura sa se aprinda si o flacara se porni din sufletul ei si o facu scrum. Cazu la pamant incet incet, din cupa ei galbena stralucitoare lacrimand cenusa. Si  pe locul unde oamenii vazusera toata vara o floare mandra si toata toamna o floare care rezistase eroic si bizar…se facu o gramajoara de cenusa gri. Vantul incepu sa se joace in ea si sa incerce sa ii redea forma, sa o ridice in picioare. Dar vantul trecea prin ea. Si ploile ce venira cazura si o acoperira si o impinsera in pamant pana cand, ajungand in bratele lumii din nou, se recladi din cenusa. Si incepu sa creasca din nou. Prin fortele ei, asa cum o facuse si cu o viata in urma. Fara nevoie de soare. Fara dor de caldura. Fara sete de lumina. Doar prin ea insasi. Si acum stia ca mai mult de pamanteana nu avea cum sa fie si ca soarele, are destinul lui care nu tine cont de nimeni si nimic. Poate ca nici el nu se gandise ca va pleca, dar cand te nasti cu un drum si ai o misiune care reprezinta insasi esenta ta, nu poti opri curgerea si te duci in aval cu toate fortele care te poarta pe calea sortii tale. Un soare nu va ramane niciodata cu o floare. O floare nu va fi niciodata o oglinda pentru un soare. Unul traieste sus pe cer, si altul jos pe pamant. Ei s-au nascut din acelasi univers, din aceleasi energii, dar visele lor nu se vor uni niciodata mai departe de intersectia dintre doua ganduri care doresc aceeasi lume mai frumoasa, mai buna. Soarele are nevoie de ceva mai puternic care sa ii schimbe natura, poate de o gaura neagra…iar floarea este prea firava ca sa poata cuprinde in ea tot ce un soare nestavilit niciodata poate darui.

Si din viata in cenusa, si din cenusa in viata…renasti si intelegi si iubesti soarele pentru  ceea ce te-a facut sa pricepi,ci nu pentru stralucirea lui.

Sculptorul

Işi plecă fruntea şi ascultă:

Nu mai bătea,căci împietrise.

Promise că o va sculpta

Umplând-o iar de vise.

Cu degetele sale suple,

Dar hotărâte şi apăsând,

El se plimbă pe forme duble

Ce ascundeau trăiri zăcând.

Sub piele şi sub carne roşie,

Sub scut de dor şi de durere

Stia că va găsi esenta ei

Dorindu-şi însetată viaţa.

Inlătură strat dupa strat,

Coji de durere, şi de amar,

Cocon de lacrimi îngheţate

Si strat de vise-nmărmurite.

Fâşii subţiri din învelişul gros,

Se onduiră rând pe rând,

Lovind  podeaua la apus,

Trup zvelt, inimii lăsând.

Si-n a soarelui lumină dulce,

O prinse în palme şi o învie.

O încălzi, şi-o auzi cum suspina,

I-o puse-n piept şi-nchise rana.

Victorios, işi sarută creaţia.

Si se întoarse dinspre ea.

Trist şi nebun, cu visele-n delir,

Lovindu-i-se vii de coaste,

Inchise uşa în urma lui,

Lăsând artistic pe podele,

Aşchii şi onduiri rebele,

Frânturi ale trecutului apus,

Cadavre ale unui dor răpus.

20.06.2009

Previous Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.