Vise gri-albastrui

Cand se trezi in dimineata aceea, in lumina semiobscura taiata de razele soarelui indraznind prin obloane, ochii ei intalnira un cer jos, artificial, alb. Se ridica in capul oaselor si ca prin ceata vazu ca se afla intr-un cub marginit de diferite obiecte. Se intinse la loc, pe perna, si isi dori sa simta cum cubul se sparge ca si cum ar fi din sticla, cum cerul invadeaza in lumea ei si cum ridicandu-se din nou, deschide ochii si e sus. Sus, unde deasupra ei nu e decat cerul ai carui nori se joaca cu gandurile. Sus, de unde totul se vede verde, iar din verde explodeaza vise gri-albastrui. Sus, unde gravitatia e doar pentru corp, si sufletul isi gaseste compania printre pasari. Sus, unde vantul iti curata mintea si trupul, si iti daruieste secretul fericirii. Sus, departe de jos.
Deja simtea adierea proaspata pe chip, aerul cu aroma de libertate invadandu-i plamanii amortiti pana atunci. Cerul ii mangaia spiritul si ea framanta iarba in palme. Simtea ca e gata sa zboare si ca nu ii e teama de nimic. Ca ar putea sa isi ia avant si sa se ridice spre soare, in loc sa cada. Isi lua avant si privind spre visele gri-albastrui, sari.
Pentru o clipa pluti cu bratele intinse, sub care aerul impingea cu forta. Simti o secunda cum e sa zbori, dar apoi incepu sa cada. Si cadea, si cadea, si cadea. Si desi se bucura de mangaierea aerului care urca in timp ce ea se avanta cu viteza spre pamant, se temea sa nu se loveasca prea tare cand va intalni fundul paharului cu vise. Isi intinse bratele spre cer,rugandu-l sa o prinda, dar cerul radea si se bucura. De ce radea cerul? Doar e prietenul ei. Oare nu cadea de-adevaratelea? Era doar un vis ciudat? Apoi se uita in jos si vazu ca se apropie cu incetinitorul de o padure de brazi. Si mai vazu ceva, in mijlocul lor era o creatura. O fata. O cunostea. Era ea. Dar fata aia avea privirea goala, pierduta si culoarea ei pamantie arata ca si-a pierdut speranta. Si tintind-o cu ochii negrii, si cu gura deschisa, o astepta cu bratele sfasiate de tristete.
Pentru prima data de cand incepuse sa cada, se sperie. Se sperie de fata peste care avea sa se prabuseasca. Daca o va inghiti? Ea nu vroia sa fie un trup urat fara stralucirea sufletului! Ea vroia sa ajunga inapoi sus. Si nu-i parea rau ca sarise, pentru ca in cadere intelesese niste adevaruri. Doar ca isi dorea ca acum, inainte sa atinga pamantul si sa fie primita de fiinta aceea ingrozitoare, sa primeasca ajutor. Ii parea rau ca nu si-a luat o parasuta. Dar de ce si-ar fi luat atunci, cand era sigura ca putea zbura? Si, culmea, inca mai credea ca poate zbura si in clipa aceasta. Doar ca…privind in spate, vazu ca are doar o aripa. O aripa alba si tanara, care se zbatea atat de tare sa o ridice, incat incepuse sa doara ca un pumnal infipt in spate. Dar nu ii ceru aripii sa se opreasca, avea nevoie de ea. Trase aer in piept. Mult aer. Gandind ca daca va fi plina cu aer, va fi mai usoara si va cadea mai lent. Insa nu, caderea aceasta nu era naturala.
Atunci intelese! Acum nu mai cadea singura! Acum, cu gura deschisa, o aspira monstrul fara suflet de sub ea! Si incepu sa planga si sa spuna: Doamne, te rog, fa-mi drum inapoi catre cer! Mi-e teama de ea, si o urasc! Da-mi inca o aripa! Si in secunda urmatoare, se opri usor din cadere. Gravita uimita. Privi in jur, la dealurile crude, la apele ce le mangaiau inaintand printre arbori ca degetele iubitei prin parul iubitului ei. Privi si la padurea de sub ea – unde pe fata acelei fantome se citea ingrozirea…si cand privi in sus, un inger cu o aripa venea spre ea.
Si ingerul era stralucitor, incat abia isi putea tine ochii deschisi. Cand se apropie mai bine, ea vazu ca ceea ce stralucea era sufletul lui, iar trupul lui era transparent si clar ca o apa de izvor. Si in ochii lui citi ca e acolo pentru ea, ca o va ridica inapoi unde ii e locul. Intalnindu-se in aer, el se alatura ei si isi lipi aripa de aripa ei. Si cu o viteza ametitoare tasnira spre cer. Dar cand erau aproape sa-l atinga cu degetele, aripile au schimbat directia si au poposit pe un vis gri-albastrui.
Ea il privi. Simtea ca a fost intotdeauna cu ea. Ca el venise din ea sa o ridice. Si in ochii lui citea o bunatate care o umplea de bucurie. In bataia vantului, stateau si se priveau in ochi. O punte se creea intre sufletele lor si cand in sfarsit se materializa, cerul incepu sa se invarta cu nori cu tot, stelele cazura stralucitoare pe pamant, pamantul exploda si se forma un singur univers imens. Gravitatia disparu si acum pur si simplu pluteau fara nici o ancora.
Atunci el intinse mana. Ea isi puse degetele in palma lui si se simti completa. Era senzatia pe care sufletul ei o cunoscuse inainte de a se intrupa pe pamant si pe care acum o regasea. Ajunsese la destinatie. Si in noul univers albastru, erau acum doua suflete libere…sa iubeasca.

Anunțuri

Mai mult…

Avea o misiune. De asta il trimisese aici. Nu ii spusese cum sa o faca si unde sa se duca, si il lasase sa rataceasca. Dupa cat i se daruise, il lasase asa intr-o lume straina…

In ziua in care ii urase „Sa fii iubit si sa daruiesti iubire!”, ii pusese intre palme un saculet din flori de mar, cusut cu fire de iarba si impodobit cu muguri de trandafiri. In saculet a gasit doua lucruri: un vis si o inima. Si de fiecare din acestea era prins cate un biletel. Alaturi de vis scria: „ E singura harta pe care o ai. Cand vei ajunge unde iti e destinatia, aripile-ti isi vor recapata puterea. Ai grija sa nu-l pierzi, caci fara el vei muri.” Pe biletelul inimii scria cu litere inflorate aurii: „Hraneste-o cu speranta si frumusete si cauta-i perechea. Cand glasul inimii ce-l vei auzi nu va mai fi din inima ta, atunci iti vei descoperi comoara.”

Le puse la loc in saculet si privi in jurul sau. Se simtea coplesit de o sarcina pe care nu reusea sa o priceapa. Ce avea de facut? Era singur, abia invata sa mearga, sa respire, si lumea asta ii era cu totul noua. De cand a fost creat dintr-o raza de lumina, stiuse ca va veni o zi cand va fi lasat pe un alt taram ca sa isi indeplineasca misiunea. Dar nu isi imaginase ca va porni la drum atat de sarac. Fara sa stie incotro sa o apuce si ce cauta. Avea o inima si un vis pe care le tinea intr-o punguta firava. Doar atat ii putuse da? Cu ce sa il ajute astea doua?

Ofta dezamagit si facu primul pas, indepartandu-se de poarta. Trebuia sa se obisnuiasca in cele din urma cu lumea asta noua. Asa ca incepu sa o priveasca atent, concentrandu-se pe mai mult decat parea ca vede. Un foc galben domnea bland peste intinderea unui camp onduit de vant, imbratisandu-l in lumina dulce, ca un parinte care isi strange la piept copilul. Si cat puteai cuprinde cu privirea, peste toate se asternea o apa lina peste care pluteau petale in nuante pastelate. Din camp rasareau pe alocuri scarite infrunzite ce se inaltau spre cer, iar sus zburau pasari cu aripile intinse. Pe cand aripile lui atarnau asa de greu…de parca ar fi murit.

Peisajul acesta nu difera cu mult de cel de unde venise si unde traise o alta viata, numai ca aici…nu se simtea fericit si picioarele ii erau de plumb, tinandu-l pe un drum prafuit.

Strangand in mana saculetul, mergea pe o cale care parea fara sfarsit. Si zilele-si pierdusera numarul, si noaptea isi aratase aceleasi stele de mii de ori, dar el nu se oprea. Ceva il facea sa continue. Drumul sau nu mai era la fel de greu ca la inceput. Era deja o parte din el si il conducea inainte ca o forta nevazuta.

Intr-o amiaza de vara, a inceput sa ploua. Si apa rece care ineca totul in ropot si umezeala i se imbibase in aripi, facandu-l sa inainteze greu. Atunci s-a oprit pentru prima oara. S-a adapostit sub un nuc cu frunza deasa. A adormit. A visat ca zbura asa cum o facea cu usurinta candva. Dar cand s-a trezit, cu un gust amar de tristete, a vazut cum in fata lui se aseza, stralucind, un camp scaldat in soare. Si printre mii si mii de straluciri, tasnea din marea aurie cate o floare rosie,indrazneata.

Isi duse mainile la ochi si se freca uimit de atata frumusete. Ridicandu-se, se avanta razand pana in mijlocul acelor mii de flori, pana cand in jurul sau, lumea era doar camp cu maci si cer senin. Se arunca pe spate, si brusc se simti atat de mic…Mai mic decat iarba, infinit de marunt sub cer, si liber ca o gaza. Cand esti atat de mic, lumea e mult mai mare, viata e mai mare, posibilitatile devin infinite. Intinse mana catre o floare si apropiindu-se de cupa ei, isi puse buzele sa o sarute usor. „ Hai, ca drumul asta nu e deloc asa de lung…”gandi, si in clipa urmatoare, inima din punguta de petale incepu sa zvacneasca tare, ca si cum ar fi vrut sa iasa afara.

Deschise punguta, si din ea exploda un buchet de raze calde. Ca si cum ar fi prins viata, inima tasni afara si se infipse in pieptul lui. O caldura placuta ii cuprinse atunci intreaga fiinta si trupul i se umplu de lumina. Parca renascuse. Dar nu asa cum fusese dintotdeauna, ci altfel… Desi isi simtea corpul arzand ca o flacara in jurul sau, ii parea ca de fapt nu are forma sau marime. Ca e….ca cerul, dar necuprins in zare. Iar lumea in care calatorise atata amar de zile ii parea fidela tovarasa de drum, frumoasa cum nu o mai privise.

Auzi un glas. Se auzea ca un ecou cristalin de peste tot in jurul sau, dar izvora din pieptul lui. Inima ii vorbea….sau mai degraba ii canta. Ii spuse mai intai sa deschida saculetul si sa scoata afara visul. Sa il arunce cat poate de tare spre cer si sa asculte bine caci visul isi va spune numele.

El asculta la glasul ce il povatuia si apoi deschise iarasi saculetul pe care il tinuse strans multe zile. Lua in palme pietricica albastra din el si o arunca spre cer atat de tare ca se invarti de trei ori pe loc. Pret de cateva secunde o vazu cum se inalta, pana cand disparu, albastru in albastru. Dar nu avu timp sa se indoiasca pentru ca o vazu cum pica inapoi cu o viteza uimitoare, transformandu-se, pe masura ce se apropia, intr-o pasare azura cu aripi lungi. Si pasarea frumoasa, cum nu mai vazuse, isi intinse capul inainte si striga in toate cele patru zari oprite-n timp : IUBIRE! Atunci, un vant iute dar vesel se porni si campul auriu stralucii si mai tare, daca asta ar fi fost cu putinta.

Simtind ca acum stie si intelege tot, putea sa plece mai departe. Nu mai era deloc singur. Avea o inima si un vis inalt care zbura deasupra-i calauzindu-l. Si inima ii vorbea si ii canta, mult si vesel, spunandu-i cele mai minunate cuvinte si atragandu-i atentia la cele mai frumoase peisaje pe care le vazuse.

Incepuse sa creada ca lumea aceasta nu era noua, ci facuse parte din el dintotdeauna. Si era sigur ca era mai frumoasa decat cea din care plecase. Pentru ca aici avea un scop. Si isi gasise in acest scop si credinta, si un prieten, si speranta, si drumul. Astfel, calea sa nu mai era aceeasi…dreapta, prafuita, marginind un camp. Calea lui urma pasarea albastra oriunde l-ar fi dus: prin camp, peste dealuri, prin copaci, pe sub ape, peste roca, printre flori, prin case… De fapt, recent facuse o pasiune din a poposi in case si din a-si lasa inima sa ii invete si pe altii ceea ce il invata si pe el. Plecand apoi, lasa in urma bucatele din Rai si oameni cu ochii larg deschisi.

Isi gasea impacarea intr-atat in acest gest, incat uita sa se mai intristeze pentru visul lui negasit inca. Uneori ii era mila de biata pasare care zbura neobosita, dar inaripata nu parea sa aiba nevoie sa incetineasca niciodata. Era puternica. Macar ea putea zbura, daca lui aripile ii atarnau greu, sub sentinta singuratatii.

Intr-o zi, mergand toti trei sub un apus de soare, faceau ce le sta in fire : el contempla visator, inima-i canta vesela, iar pasarea zbura jucandu-se prin aer. Invaluit de un sentiment ciudat, se opri atat de brusc, incat si pasarea se opri si levita pentru prima data.

Intr-o livada cu meri infloriti era o silueta. O silueta care parca se reflecta din el ca dintr-o oglinda. Parul ii luneca brun pe umeri inramandu-i chipul sarutat de soare. Il privea cu ochii mari, luminosi si sinceri, de parca vedea o fiinta de basm. Pistrui ii desenau sub gene o constelatie nedescoperita de savanti. Si umerii i se ridicau sfiosi dintr-o rochita de voal pe care vantul o ridica deasupra genunchilor juliti de jocuri copilaresti. Cu talpile goale statea in iarba cruda de parca tocmai s-ar fi nascut ca o floare din pamant. Ii zambea, lui, cu toata dragostea pe care o poate aduna din Univers cineva. Si ii intinse mana…

Inima, nebuna, incepu sa strige sarind de zor in piept: „Ura!Ura!Uraaa! Ai reusit! E acolo! Uite! Uite-ooo! Ura! Ura! Ura!”

Taci, inima si lasa-mi un ragaz!

Caci nu vreau sa fac caz,

Cand poate fi aievea,

Ci nu cum pare, EA.

Si rostind aceste cuvinte tematoare, cerceta in continuare silueta dintre ramurile ninse.

Indoiala i se risipi ca adierea printre flori cand de deasupra Ei se ridica o pasare alba ce se alatura visului sau. Cu fruntea inspre cer, se bucura vazand cum cele doua pasari se impreuneaza si zboara impreuna, dar in acelasi timp se intrista si fugi in graba desi crengile se agatau de el cu disperare, incercand sa il tina.

Ascuns la poalele unui salcam batran, el incepu sa planga, pentru intaia oara in viata lui. Plangea si ofta, si lacrimile ii cadeau in palmele unite in fata ochilor.

– De ce plangi tu? Il intreaba surpinsa inima.

– Am mers atata drum, am sperat atatea zile, am visat la ziua aceasta ca si cum tot azi ma voi naste si tot azi voi muri, renascand apoi pentru doi. Si acum…

– Acum?

– Acum, cuvintele pe care le-am tinut atata timp in mine nu vor putea niciodata sa spuna tot ce sper, tot ce sunt sau sa puna intrebarea pe care am rostit-o mut de atatea ori!! Nu stiu ce sa fac!

– Of, taci, tu, si nu spune nimic! Zise inima razand cu drag. Voi spune eu totul…Si ca esti un inger, si ca vii din Rai, si ca misunea ta e sa iubesti si sa deschizi cu dragostea ta o inima…Voi spune tot ce nu stii tu sa spui si tot ce iti e teama sa rostesti. Visul tau e atat de nobil incat odata implinit nu se va stinge,ci va naste alt vis, mai mare, de iubire. Tu trebuie doar aripile sa ti le pregatesti, si ridicandu-le in aer, sa-ti prinzi de brat iubita si sa o insotesti, mai sus decat au zburat vreodata, visele voastre.

Recapatand credinta, Ingerul se intoarse in acelasi loc, unde o zarise, ca intr-o oglinda, pe iubita cautata. Tesand printre ramuri o panza de iubire, o cauta din nou, dar nu o mai gasi.

Parea ca se stinsese, ca o inchipuire, acolo printre flori. Timpul o furase in clipele in care el zabovise in indoiala, iar in livada acum ramasese doar parfumul unei iubiri care se raspandea in aer, albe petale sidefii…

Inaintea lui, printre pomi, se facuse carare si lumina il chema sa porneasca din nou la drum…Sa caute ceea ce pierduse, dar numai pana cand o va regasi…

Si nu stia ca in acest timp, si ea il cauta, desi o durea ca o ocolise. Caci durerea nu e nimic, atunci cand inima iti canta si visul tau se inalta spre cer.

Alta cale

De cand deschisese ochii, nu vazuse lumea decat in dungi. Nu stia cum s-a intamplat sa apara pe lume, dar privind in jur, vedea ca nu e singur. Si nu e singurul care sta intre acele linii. Toti aveau in jurul lor bare, mai dese sau mai rare… Observase ca ceilalti erau de multe si felurite culori. Unii verzi cu galben, altii galbeni, altii albi, altii gri, altii negri, altii portocalii si cei mai frumosi erau albastri… De asemenea, cei din jurul lui aveau dimensiuni diferite. Unii erau mai mari, altii mai mici. Unii dadeau din aripi ca sa se mai dezmorteasca, altii dadeau din aripi vrand sa evadeze, altii doar isi faceau aer cu aripile, iar altii nu si le miscau niciodata. Si mai observase ca toti erau in dungi. Dungi care se schimbau si le strabateau trupurile diferit in functie de cum stateau. In mare, toti aveau aceeasi rutina. Dormeau mult, mancau de multe ori, isi curatau trupurile, priveau absenti si vorbeau. Erau multe tonalitati si voci cand se apucau sa vorbeasca, adesea toti deodata. Dar vorbeau aceeasi limba, desi pareau atat de diferiti. Unora li se mai aducea inca pe cineva alaturi uneori si apoi apareau alti indivizi si alte gratii. Dar viata nu se schimba cu nimic. Uneori dispareau dintre ei si nu mai reveneau niciodata.

De cand se nascuse, dinainte sa deschida ochii, auzise de zeci de ori pe zi acelasi zgomot repetandu-se. Un clopotel si o usa trantindu-se. Dar de unde statea nu vedea nimic pana acolo. Unii povesteau ca atunci cand se aude clopotelul inseamna ca mai dispare cineva dintre ei. Si adesea, asa era…dar nu intotdeauna. Oare de acolo vine sfarsitul? Nu prea pricepea ce inseamna „sfarsit”, pentru ca nu intelesese nici acum de unde i se tragea inceputul. Auzise de la altii mai in varsta cuvantul „moarte”. Si toti se cutremurau cand cineva il rostea. Auzise si cuvantul „libertate”. Cuvantul asta i se parea cunoscut, desi nu il putea defini. Intr-o zi il intrebase pe un vecin cum arata el, pentru ca tot ce isi putea vedea cand incerca sa se uite la el insusi erau aripile albastre. Si vecinul spuse pitigaiat ca este urat si spalacit, apoi razand. Si se intrista, si isi strangea aripile mai mult, si se inghesuia intr-un colt.

Intr-o zi, clopotelul se auzi si usa se tranti. Pasi se plimbau undeva intr-un loc pe care el nu-l putea zari si o voce calda si subtire, vesela, vorbea cu cea pe care o stia dintotdeauna. Cea a gigantului care avea grija de ei, dar care ii purta si pe cei care dispareau in camera cealalta, luandu-i pentru totdeauna. In acea zi, locul in care statea se cutremura, si apoi se misca plutind prin incaperea semiobscura. Ametise si parca lumea se invartea cu el. Vedea cum se apropia de lumina. De lumina celeilalte incaperi. Si cand intra in stralucirea ei, ochii il durura. Lumina invada totul in jurul lui si vazu ceea ce nu vazuse niciodata pana atunci. Obiecte felurite si ciudate, alti giganti…toate in aceleasi dungi. Si apoi isi opri ochii asupra gigantului nou care isi impreunase palmele si isi arata gura pana la urechi. Radea si topaia,dar parea inofensiv. Spre deosebire de gigantul urat, cu par scurt si gri si cu cercuri inaintea ochilor, pe care il vazuse intotdeauna, acest exemplar avea par lung si negru, ochii fara cercuri de sticla, mari si verzi, cu gene lungi si ii inspira incredere. Dar tot avea dungi. „Sa il stapanesti fericita, fata draga”, zise gigantul cunoscut. „Fata”…fata se numeste aceasta creatura, isi zise el…Indata, fata il purta cu tot cu locul in care era pe un drum incredibil. Nu stia ce e. Erau foarte multi giganti, mult zgomot, multe lucruri verzi, si parea ca doar el avea gratii. Cum or putea ceilalti sa stea asa, fara gratii? se intreba.

La un momentdat, acea miscare care il facea sa ameteasca si sa se tina bine, se opri. Si intra cu fata intr-o incapere colorata, care ii aduse aminte de vecinii lui care ii lipseau deja. Dar in incaperea asta nu mai era nimeni ca el. Si nimeni ca fata. Ii era putin teama, era o noutate pentru el. Era liniste si nimeni nu isi mai vantura aripile. Ii lipseau semiintunericul, compania celorlalti ca el, vocile lor, chiar si mirosul lor…Aici era singur… si desi „fata” vorbea zilnic cu el si il privea cu ochii ei mari, pe el nu il incalzea. Intr-o zi, fata il privi ingrijorata, pentru ca incetase sa se mai legene, sa isi mai curete aripile, sa mai manance. Statea intr-un colt cu capul plecat. Ingandurata, ea disparu cateva minute,si se auzira niste busituri groaznice…care il speriara. „Gata, asta trebuie sa fie moartea.” zise el. Si se inghesui si mai tare in colt cand fata veni hotarata si il lua. Dar il duse in alta incapere si il agata cu tot cu locul lui undeva de unde ceea ce vazu fu verde si bleu si multi giganti.

Uitandu-se la orice misca, uimit si curios, se relaxa si se indeparta de coltul in care statea… Ce freamat putea sa auda, ce lucruri putea sa vada! Unele ii erau cunoscute de cand fusese adus acolo de fata. Dar altele….altele erau…surprinzatoare. Brusc, auzi glasul celor ca el. ” Sunt aici! Au venit la mine! Hei, hei! Aici sunt!” striga vesel. Dar cand se apropiara nu erau cei ca el. Erau…altfel, desi asemanatori. Ei erau gri sau maro…si nu aveau dungi in jurul lor si aveau aripile foarte intinse si le miscau mult si repede! Ce ciudatenie!! Si pluteau! Pluteau onduindu-se prin aer si schimband directia brusc. Poposeau pe lucrurile acelea inalte, verzi si glasul lor era vesel si plin de viata. Se invarteau spre cer si apoi se aruncau in jos, se jucau intre ei… Ce minunat! Dar nu e dureros? Sa iti chinui asa aripile? Si vru sa isi miste si el aripile. Insa gratiile il impiedicara. Nu avea cum sa o faca…

Intr-o zi, se opri dincolo de barele lui o creatura din acelea pe care le vedea zilnic.
– Ce frumos esti…ii spuse ea plecandu-si capul intr-o parte.
– Aa….scuza-ma, ai spus „frumos”?
– Da, asta am spus, zise sigura creatura gri, privindu-l si mai insistent.
– Nu,nu. Te inseli. Eu nu sunt frumos.Eu sunt urat si spalacit, o contrazise.
– Ha, ha! Ce tot spui? Te-ai vazut vreodata??
– Nu, ca nu am cum…dar Fata ma vede cu siguranta. Si ea m-a pus aici, sa stau singur. Sa nu o mai sperii. Mie imi convine, ca asa am o ocupatie si va vad pe voi, cum va miscati ciudat aripile…si ce lucruri stranii faceti cu ele.
– Ha,ha…esti un prostut!!!
– Aaaa…deci asta sunt eu? un „prostut? Nu stiam cum ma numesc! He,he! Prostut deci…se bucura el ca isi gasise felul. Cum Fata era „fata”, asa trebuia sa fie el un „prostut”,isi zise.
– Nu e asa!! rase si mai tare creatura de pe cealalta parte.
– Aaa…in fine, ce-o insemna prostut atunci nu stiu…e de bine?
– Nu, prostutule!! Ha,ha,ha… radea creatura.
– Te rog sa incetezi, nu mai inteleg nimic!
Calmandu-se din chicotit, creatura gri spuse:
– Vaiii ce amuzant poti fi…N-am mai ras asa de mult…In fine, tu nu esti „un prostut”. Prostut vrea sa spuna ca nu stii nimic….sau ca stii, dar nu e cum stii tu. Tu esti o PASARE.
– O ce???
– O pasare.
– De unde stiu eu ca nu razi si acum de mine? Nu am mai auzit cuvantul asta…
– Uite, nu vezi ca ai aripi? Cu ele zbori!
– Ce e aia „zbori”? Cum adica?
– Tu nu stii sa zbori? se ingrozi creatura.
– Ce inseamna asta??? Spune-mi.
– Pai sa zbori…e ceea ce spui tu ca facem noi bizar cu aripile. Aia inseamna sa zbori.
– Asa deci…pai si ce e anormal daca nu am zburat pana acum?
– Toate pasarile zboara! De aia suntem pasari. Si nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai cand iti intinzi aripile. Si te inalti, si simti aerul cum te mangaie…Si cerul e al tau.

Imaginandu-si ce ii spunea creatura, el isi intinse aripile si saltand, se lovi de susul locului unde statea.
– Stai! Nu incerca…Nu ai cum sa zbori cat vei mai fi inchis in colivia ta.
– Colivie? Ce colivie? Eu nu sunt inchis nicaieri. Asa m-am nascut.
– A, da? Si atunci cu barele astea ce e ?
– Nu stiu…asa le stiu dintotdeauna.
– Esti inchis! Tu nu ai libertate!!
Cand auzi cuvantul libertate, tresari.
– Stai, libertate…ce inseamna asta?
– Sa zbori, asta inseamna.
– Sa zbori, isi repeta in soapta…”Mai bine o intreb si ce inseamna celelalte lucruri si cum am aparut…pana nu pleaca”, isi zise. Dar…ce inseamna „moarte”?
– Ceea ce faci tu acum. Stand acolo, mori in fiecare zi. Cred ca e groaznic, nu?
– Mmmda…Dar hey, eu m-am obisnuit…
– Nu, cu asta nu trebuie sa te obisnuiesti. Doar n-o sa stai acolo si sa iti astepti sfarsitul??
– Sfarsitul? Nici nu stiu ce inseamna asta, si chiar de ar veni, nu as stii sa il recunosc…Eu nu stiu nici care mi-a fost inceputul!
– La asta nu ma asteptam…Esti cu adevarat prostut…Mi-e mila de tine. Pai, tu..ai iesit dintr-un ou.
– Ou? Ce e ala?
– E o coaja rotunda in care tu la inceput erai galben si nu aveai forma. Apoi ai capatat forma, ti-au crescut picioare, aripi, cioc, ti-au aparut ochi…si in cele din urma, ai fost prea mare ca sa mai incapi in ou si l-ai spart. Ai iesit din el…si de acolo stii ce s-a intamplat.
– Ce minunat suna…De ce oare nu am ramas pe veci in ou?
– Pentru ca menirea ta e sa cresti si sa zbori…bine, in cele din urma…
– Si cum sa zbor? Eu nu stiu si mereu ma lovesc de barele astea!
– Pai, pentru inceput trebuie sa scapi de bare.
– Se poate asta??
– Ha,ha…Normal! Uite, te ajut eu. Si cu ciocul ei, pasarea gri ii deschise o portita pe care nu stia sa o fi avut. Acolo barele se intrerupeau…
Micuta pasare ezita. Era un sentiment straniu.
– Hai, fa-ti loc pe acolo! il incuraja cealalta.
– Mi-e teama…daca mi se intampla ceva rau? Eu nu stiu sa traiesc altfel.
– Nu ai ce sa patesti! Hai!

Si atunci isi lua avant cu ochii inchisi, si deodata simti cum aripile i se desprind sigure de trup, se intind lungi si incep sa se miste repede. Deschise ochii si le vazu, in stanga, in dreapta, cum se miscau. Inca nu putea sa se dezmeticeasca din uimire. In fata lui statea pasarea gri si radea bucuroasa.
– Vezi? Stii!
– Da! Stiu!
– Si acum fa asa! Ia-te dupa mine!

Si astfel, tot restul zilei, invata sa se rasuceasca spre cer, sa se avante spre pamant, sa prinda viteza spre ape si sa le atinga cu varful picioarelor, sa poposeasca pe copaci si sa fie liber. Nu se simtise niciodata asa. Deodata isi dadu seama pentru intaia oara, ca lumea nu mai avea dungi si zise cu voce tare:
– Unde sunt dungile??
– Care dungi?? se mira vrabiuta.
– Dungile pe care le avea intreaga lume!! Nu mai sunt!
– Nici nu au fost…Acelea erau dungile pe care le vedeai tu…barele coliviei tale triste si inguste.

Pasarea cu aripi albastre amutise. Totul se schimbase. Si cat de frumoasa era lumea fara dungile acelea!
– Si sa stii si tu…ca „Fata”…care te ingrijea, era un om. Oamenii ne tin in colivii si ne cresc ca sa ne protejeze si le tinem companie. Ei ne iubesc, in felul lor, dar nu stiu ca de fapt ne ucid cu egoismul lor. Nici noi nu stim ca ne ucid, pentru ca nu stim ce inseamna libertatea cand am trait inchisi o viata intreaga. Vezi, tu…ea te iubea si de aceea te-a agatat in afara geamului ei. Ca sa fii mai fericit un pic… Insa nu a fost suficient. Iubirea nu e inaltatoare daca iti tine aripile la pamant.
– Inteleg…
– Acum, ce o sa faci? O sa te intorci la fata?
– Da, dar doar ca sa o mai vad o data. Vreau sa ii multumesc ca m-a luat de acolo si ca m-a adus cu un pas mai aproape de ceea ce am realizat azi. Chiar daca ea nu o sa ma inteleaga…
– Bine. Atunci du-te si ne intalnim tot aici mai tarziu.

Si el isi lua zborul de pe creanga, zburand jos, pe drumul lung ce avea sa il duca pentru ultima oara acolo unde era fata. Plutind cu viteza prin aer se rostogolea si se juca, fericit, gandindu-se la tot ceea ce invatase intr-o singura zi.

„Dar nu mi-a zis ce fel de pasare sunt!” isi aminti el, cand auzi imediat un scartait oribil si un strigat : „Tati, opreste!! Papagalul!!” Pentru o clipa scurta se vazu oglindindu-se. Era bleu, avea aripi albastre, corp mic si rotund, picioruse mici, si ochii ii straluceau ca doua margelute. Fu ultimul lucru pe care il vazu, inainte sa se izbeasca de parbrizul masinii. Apoi se facu intuneric. Si iar lumina…

O viata intr-o zi

Ajungi pe un hol de spital. Nimic grav, regulatele analize care nu iti demonstreaza niciodata nimic despre tine…Cand te simti bolnav, ele te arata sanatos tun…Iar cand simti ca poti zbura, il fac pe medic sa se ingrijoreze…Poate ca exista o schimbare ciudata in compozitia sangelui atunci cand esti fericit, iar doctorii, nefiind obisnuiti cu starea asta rara, o catalogheaza ca pe o boala…Haios… Dar nu asta conteaza…Stand in asteptare, pe culoarul intunecos si gri al spitalului, gasesti foarte bizare lipsa aerului respirabil si lumina proasta a neonului care palpaie bolnav. Parca ar fi o scena dintr-un film care pune multe intrebari. Insa nu regasesti, in acest aer rarefiat care pluteste pe coridor, mirosul atat de familiar vizitelor tale la medic. Mirosul bolii. Mirosul neputintei. Mirosul mortii. A disparut. Poate datorita unui dezodorizant capabil, sau poate pentru ca boala, neputinta, moartea iti par notiuni hilare fata de cum te simti tu acum. Si brusc surazi…Pentru ca stii cum or sa iti iasa analizele…Da, esti fericita…deci pentru medici, bolnava… Si desi ei or sa iti spuna ca esti anemica, ca iti lipseste calciul, fierul, magneziu si alte chimicale…tu stii foarte bine, razand, ca sunt prostuti medicii astia. Tie nu iti lipseste nimic. De fapt ai totul intr-un gand. Un gand drag care te umple de viata si care te face imuna. Si totusi ciocani la usa si intri in cabinet…Un pic de distractie nu strica niciodata.

Te surprinde o clipa in parc, cand pasarile isi trec umbra peste tine si soarele a poposit pe bratele tale. Copacii au ramas cu bratele blocate in timp si o suvita de par iti pare aurie in lumina amiezei. E ca o oaza, parcul. Si totul in jurul lui e forfota si zgomot. Dar el, ca si cum ar fi sub un clopot de cristal, respinge orice i-ar putea tulbura calmul. Asa cum face si inima ta. Iti e familiar… Un vanticel sufla usor, sarutand timid obraji ganditori si clinchetind frunze in copaci. Oameni diferiti, ca varsta, ca gen, ca infatisare, isi odihnesc viata pe banci, ca intr-un univers paralel cu soseaua vuind,uitata in spate ca un fundal, un tablou viu. Doua vieti, doua lumi…Una in jur, una aici, pe banca…pe fiecare banca. Ce fericite trebuie sa fie bancile vara, cand aproape ca nu sunt niciodata singure. Probabil ca pastreaza in ele cuvinte frumoase, forme de trupuri, greutati de suflete si arome de trupuri straine, dar atat de apropiate…Ce bogate sunt bancile… Cat calm. Ce inseamna graba? Ce este timpul? Ce este zgomotul? Iti par straine cand urmaresti dintre gene cum cad frunzele alene…Asa cum frica ii e straina unui copil…Asa cum goliciunea sufletului iti e straina tie acum.

Iti faci drum pe o strada intunecata de umbra unei cladiri vechi. Pasesti lasand in urma ta bucati de ganduri si note dintr-un cantec vesel… In fata ta se asterne un stol de porumbei atras de firimiturile daruite de mana unui batran cu ochii de copil. Si in drumul tau sunt zeci de pasari gri sau albe frematand… Parca nu le-ai tulbura. Si totusi? Pe unde sa treci? Cand te-ai oprit din mers, de spatele tau s-au lovit ingramadite gandurile si notele care iti pluteau in urma. Le-ai simtit ca o furnicatura pe ceafa, si de aceea te scarpini acum distrata. Hm…n-ai vrea sa sperii pasarile si totusi, cand printre ele se face carare, cu pasul usor, incerci sa te strecori tinandu-ti respiratia. Dar in zadar! Caci toate se sperie si parasesc pamantul ridicandu-se, zeci in jurul tau. Ce senzatie! Toate acele aripi se agita in jurul tau si facand curent, parca le simti cum te ating. Ca un vartej, adierea libertatii care vine dintre pene, iti da pentru o secunda sentimentul ca esti intr-un stol in zbor printre nori, si zbori si tu! Sunt atat de aproape de tine si o mie de mangaieri iti infioara pielea. Le simti ca un curent ce te strabate. E aceeasi senzatie pe care ti-o aduce in tine gandul tau drag. Zambesti surprinsa. Ai fost pasare pentru cateva clipe. Ce minunat!

Stai prinsa in traficul zgomotos. Si admiri furnicarul care misuna sub soarele de culoarea apusului de vara. Te uiti la ei, prin ei, gandind ca fiecare are calea lui. Unii merg cu un scop precis, altii doar umbla de colo-colo, in rutina care ii tine captivi si pe care o accepta cu sufletul amortit, sa ii domine… O mare de suflete pe un bulevard, intr-o zi de august, sub acelasi soare. Suflete vii, suflete stinse, dar in lumina aurie a unui apus citadin, cu toatele par frumoase. Iar departe de furnicarul acesta dintr-o intersectie, daca iti porti gandul acela drag peste campii arse de arsita, peste dealuri cuprinse de fiorul toamnei, ajungi acolo unde verdele nu moare, unde doar libertatea rapeste frumusetea cerului. Acolo, poate e, sau poate nu e, El. Dar spiritul lui e sigur. Si parca il vezi atat de clar, ca daca ai intinde mana, l-ai atinge: El, stand si contempland stralucirea vietii, tacut…sau El, raspandind oamenilor in jur dragoste si blandete. El care nu stie ca intr-un iures de vieti aglomerate il asteapta ceea ce El cauta in singuratate. Si Ea, gasise viata in El. Si si-ar fi dat viata pentru El. Si insusi El, era viata ei. Si cu toate astea, Ea e acum plina de viata. Stiind secretul asta, te simti cea mai bogata fiinta din marele furnicar albastru, luminat de acelasi soare. Nimic nu mai conteaza, caci desi nu ai nimic, ai totul. In inima ta…

Iti inclini capul si ti-l odihnesti de geamul prin care privesti.

„De ar avea toti acesti oameni un secret ca al meu…”

Urmeaza norii, asculta stelele

A fost odata o fata care uitase. Uitase totul. Nu mai stia nici de unde vine, nici a cui e, nici unde se duce, nici daca are o casa, nici daca are prieteni…
Se trezise intr-o dimineata intr-o casa. Un pat curat, moale, cu asternuturi inflorate si parfum de vara. O camera ordonata, imbracata in tapet crem, cu ferestre mari care incadrau o gradina. Buimacita din vartejul somnului, crezuse ca este „acasa”. Se ridicase din patul inalt si mergand pe varful degetelor se asezase in fata usii camerei. Lumina care intra aurie printre perdelele silfide se oprea asupra usii brune, dandu-i un aer misterios. Adevarul e ca de dincolo de usa aceea nu se auzea niciun zgomot. Se gandise ca ceilalti dorm, asa ca apasase foarte usor clanta usii…Scosese mai intai capul in afara camerei si masurase holul in care dadea usa. Un coridor lung si umbros, cu miros familiar. Pustiu pana aici. Sfioasa pasise dincolo de prag si se oprise stand dreapta. Imediat, usa camerei se izbise cu putere de toc. Tresarind, fata se gandise ca era doar curentul…insa cand apasase clanta si impinsese in usa, aceasta parea sa fie de nepatruns. Inaltandu-se pe varfuri si aplecandu-se intr-o parte, incercase sa prevada aparitia unei persoane din camera alaturata. Insa, desi a cautat peste tot in ziua aceea, nu a gasit in casa decat mobilier si liniste. Nici mancare nu era, nici lucruri personale, nici haine, ca si cum casa fusese parasita. Asa ca a fost nevoita sa paseasca in afara casei, pentru a cauta o urma de viata. In clipa in care si cel de-al doilea picior a parasit adapostul in care zabovise mirata, pietre s-au auzit lovindu-se. Fata s-a intors cu fata spre casa care in mod bizar parea sa aiba o mie de etaje desi in ea gasise doar 5 camere si un hol. Fiecare particica din cladire se transformase intr-un zid de caramida care intr-o suflare se prabusi apoi sub privirea ei inghetata, cazand la pamant intr-un morman de nisip. Speriata si confuza, fata se uita in locul gol din fata ei. Atunci intelesese pentru prima data ca a uitat. Si tot atunci a inteles ca trebuie sa caute. Si sa gaseasca. Dar ce?
In ziua aceea plecase fara sa stie unde se duce. Era ciudata senzatia de a nu stii nimic despre tine. Ca si cum nici nu ar fi existat…Insa simtea cum pasii ei apasa in lutul drumului si uitandu-se in spate, isi vazu urmele. Auzea cum aerul ii suiera pe nari si vedea cum lasa in urma, unul cate unul, copacii. Deci era vie si era o persoana. Se hotari sa lase norii sa o calauzeasca. In altceva nu avea incredere. Isi spunea ca va urma calea norilor pana la caderea intunericului. Iar apoi, daca nu va simti nevoia sa se odihneasca, va merge cu fata catre cea mai stralucitoare dintre stele. Drumul acesta trebuia sa o duca undeva unde va gasi viata. In jurul ei totul era pustiu. Si fosnetul naturii era atat de omniprezent incat i se intiparise in minte ca un cantec. Uneori isi cufunda gandurile atat de adanc in inima padurii incat simtea ca daca ar fi incercat sa vorbeasca atunci, cuvintele ei ar fi fost un fosnet de frunze. Zile la rand mergea…sau poate ore, sau poate luni, sau poate ani…Cine mai stia ce inseamna timpul? Isi masura viata in copaci pe langa care trecuse. Nici nu putea spune cu siguranta cat mai are de mers, pentru ca norii curgeau pe albastrul cerului fara incetare, iar steaua cea frumoasa era mereu tot acolo. Numai peisajul se schimba, in fundal. Drumul acum incepuse sa fie mai anevoios, caci potecile se inclinau sub cer. Insa copacii ramaneau. Ba se si indeseau, spre usurarea fetei pe care altfel ar fi topit-o soarele.
O parte din drum incercase sa se gandeasca mai bine cine este. De unde vine…Ce cautase in dimineata aceea in casa frumoasa care se daramase? Dar apoi incetase sa se mai gandeasca la asta, pentru ca nu gasea raspuns. Se simtea de parca ar fi mers pe drum doi straini. Ea, de care era constienta, si inca o persoana tacuta si misterioasa despre care nu stia nimic. Nici macar propriul ei nume nu si-l amintea. Asa ca se hotarase sa se prezinte „Nora Stela” celor pe care ii va intalni, luand numele norilor si al stelei dupa care se ghidase tot drumul. Inca mai spera ca va gasi viata curand. Ca intr-o zi se va opri din drum, si zambind va spune: „Eu sunt Nora Stela, dumneavoastra cine sunteti?”. Si avand acest gand suradea si mergea mai departe.
Intr-o zi, strecurandu-se printre copaci, ii paru ca vede un musuroi mare in departare. Masurase ca ar fi 72 de copaci pana acolo, insa apropiindu-se lasase in urma doar 22 si musuroiul parea sa nu fie ceea ce crezuse. Ce furnici ar fi putut construi o asemenea aratare? Cu pasii mari si inima mica mai numara inca 10 copaci cand in fata ii aparu clar ca lumina zilei care izbucni printre copaci, o casuta din lemn. Nu mai vazuse o casuta, de cand ultima se ghemuise la picioarele ei, nisip. Ca un ceas, se blocase privind la minunea care rasarise dintr-un luminis crud. Inima i se auzea infundat, iar in urechi ii zumzaia un licar de bucurie. Cand limbile ceasului din sufletul ei se pornira sa se invarta cu viteza luminii si cu scantei, isi lua avant si fugi cat putu de repede spre visul materializat. Iarba parea sa o tina de glezne si tot cadea si se ridica luptandu-se cu distanta care i se parea un univers de strabatut pana la usa casei. Cand isi auzi pasii pe scarile care duceau spre intrare, i se paru ireal, caci ii percepea ca pe un ecou rasfrant in mii de zari. Rasufland cu greu, batu la usa sfios. Nimic. Isi indrepta postura, isi pregati degetele stranse la un loc si batu inca o data. In afara de ciocanitul ei, niciun sunet. Cioc-cioc. A treia oara. Tremurand, apasa clanta usii si cu un scartait lung, usa se deschise larg, primitoare. Inauntru, intunericul pastrat cu supunere de draperii, incepuse sa se stinga in cateva raze de soare care izbutisera sa roada carpele vechi de la ferestre. Lumina isi facuse poteca pana la o masa batrana pe care se aflau niste coli ingalbenite de vreme. Din usa se putea vedea cum praful danseaza in auriul razelor de parca gravitatia ocolise casa. Mirosul de lemn amar o chema pe fata sa paseasca pe podeaua care se vaita sub ea. Abia cand ajunse langa masa pe care poposeau scrisori, putu sa observe ca la o fereastra din capatul indepartat al casei, statea un baiat. Isi tinea coatele infipte in pervaz si barbia lui isi adancea forma in palmele cu degete lungi. Privea absent, pare-se ca spre cer.
Incercand sa isi aminteasca cum se vorbea, fata zise cu glasul stins:
– Sss…unt…Nora…Stela…Tu cine esti?
Insa baiatul nu dadu niciun semn ca ar fi auzit-o. Poate era aievea, o fantoma… Isi drese glasul si spuse inca o data, tare si hotarat, dar prietenoasa:
– Sunt Nora Stela, Tu cine esti?
Tresarind odata cu fata care se speriase, baiatul se ridica din coate si fara a se intoarce intreba neincrezator:
– E cineva acolo??
– Sunt Nora Stela.
Atunci el se intoarse usor, lasand sa se vada in lumina soarelui privirea sa incredibil de uimita in care se juca o licarire de fericire. Se sprijini cu palmele de fereastra, ca si cum picioarele nu il mai puteau ajuta. Nora Stela crezu ca e de cuviinta sa vorbeasca atunci, pentru ca vedea cum el impietrise.
– Vin de departe. Am mers zile sau poate ani. M-am trezit intr-o dimineata si in jurul meu am gasit pustiu. Nu am casa si nu am radacini. Sunt pe drum de 29.899.218 copaci. Si tot ce am avut cu mine a fost visul meu de a gasi viata pe care o cautam si de a afla cine sunt si unde apartin. Am venit pe drumul norilor si al stelei frumoase care se arata noaptea. De cand caut, aproape ca am uitat cum sa mai vorbesc, caci in drumul meu, aceasta e prima casa pe care o intalnesc…si…
Se oprise, caci baiatul se apropia cu pasi marunti de ea, iesind din intuneric si calcand in lumina calda. Cand ajunse in fata ei, atat de aproape ca ii putea auzi inima zvacnind cu putere, el ii cuprinse chipul in palme si rosti:
– Am mers o viata masurata in fire verzi de iarba pana cand am ajuns aici, intr-o zi. Am fugit ca un nebun spre aceasta casa cand am gasit-o in drumul meu. Am gasit-o goala. Si rece. Dar pe masa erau scrisori patate de vreme care spuneau asa: ” Iubirea mea, intarzii. Sunt pe urmele tale si norii ma calauzesc pe zi, lasand aceasta sarcina pe timp de noapte unei stele frumoase. Asteapta-ma si nu te intrista, caci sufletul meu e acolo cu tine. Stii ca norii se mai joaca uneori, stii ca stelele se mai ascund in noapte, stii ca drumul e lung si greu, dar eu nu ma voi opri, asa ca nu inceta sa speri. Sosesc.” Din ziua aceea, masurand in gand cuvintele cele mai dragi mie, mi-am spus de mii de ori „Rabdare…” si nu am mai parasit fereastra. De acolo am vazut norii care vin spre mine si steaua care nu inceta sa straluceasca. Inchideam ochii si te vedeam ca intr-un vis cum inaintezi. Si acum, iata, esti aici…

Si din ochii lor au izvorat lacrimi albastre care s-au intalnit si s-au stins in regasirea celor doua drumuri unite de acum pentru totdeauna.