Vise gri-albastrui

Cand se trezi in dimineata aceea, in lumina semiobscura taiata de razele soarelui indraznind prin obloane, ochii ei intalnira un cer jos, artificial, alb. Se ridica in capul oaselor si ca prin ceata vazu ca se afla intr-un cub marginit de diferite obiecte. Se intinse la loc, pe perna, si isi dori sa simta cum cubul se sparge ca si cum ar fi din sticla, cum cerul invadeaza in lumea ei si cum ridicandu-se din nou, deschide ochii si e sus. Sus, unde deasupra ei nu e decat cerul ai carui nori se joaca cu gandurile. Sus, de unde totul se vede verde, iar din verde explodeaza vise gri-albastrui. Sus, unde gravitatia e doar pentru corp, si sufletul isi gaseste compania printre pasari. Sus, unde vantul iti curata mintea si trupul, si iti daruieste secretul fericirii. Sus, departe de jos.
Deja simtea adierea proaspata pe chip, aerul cu aroma de libertate invadandu-i plamanii amortiti pana atunci. Cerul ii mangaia spiritul si ea framanta iarba in palme. Simtea ca e gata sa zboare si ca nu ii e teama de nimic. Ca ar putea sa isi ia avant si sa se ridice spre soare, in loc sa cada. Isi lua avant si privind spre visele gri-albastrui, sari.
Pentru o clipa pluti cu bratele intinse, sub care aerul impingea cu forta. Simti o secunda cum e sa zbori, dar apoi incepu sa cada. Si cadea, si cadea, si cadea. Si desi se bucura de mangaierea aerului care urca in timp ce ea se avanta cu viteza spre pamant, se temea sa nu se loveasca prea tare cand va intalni fundul paharului cu vise. Isi intinse bratele spre cer,rugandu-l sa o prinda, dar cerul radea si se bucura. De ce radea cerul? Doar e prietenul ei. Oare nu cadea de-adevaratelea? Era doar un vis ciudat? Apoi se uita in jos si vazu ca se apropie cu incetinitorul de o padure de brazi. Si mai vazu ceva, in mijlocul lor era o creatura. O fata. O cunostea. Era ea. Dar fata aia avea privirea goala, pierduta si culoarea ei pamantie arata ca si-a pierdut speranta. Si tintind-o cu ochii negrii, si cu gura deschisa, o astepta cu bratele sfasiate de tristete.
Pentru prima data de cand incepuse sa cada, se sperie. Se sperie de fata peste care avea sa se prabuseasca. Daca o va inghiti? Ea nu vroia sa fie un trup urat fara stralucirea sufletului! Ea vroia sa ajunga inapoi sus. Si nu-i parea rau ca sarise, pentru ca in cadere intelesese niste adevaruri. Doar ca isi dorea ca acum, inainte sa atinga pamantul si sa fie primita de fiinta aceea ingrozitoare, sa primeasca ajutor. Ii parea rau ca nu si-a luat o parasuta. Dar de ce si-ar fi luat atunci, cand era sigura ca putea zbura? Si, culmea, inca mai credea ca poate zbura si in clipa aceasta. Doar ca…privind in spate, vazu ca are doar o aripa. O aripa alba si tanara, care se zbatea atat de tare sa o ridice, incat incepuse sa doara ca un pumnal infipt in spate. Dar nu ii ceru aripii sa se opreasca, avea nevoie de ea. Trase aer in piept. Mult aer. Gandind ca daca va fi plina cu aer, va fi mai usoara si va cadea mai lent. Insa nu, caderea aceasta nu era naturala.
Atunci intelese! Acum nu mai cadea singura! Acum, cu gura deschisa, o aspira monstrul fara suflet de sub ea! Si incepu sa planga si sa spuna: Doamne, te rog, fa-mi drum inapoi catre cer! Mi-e teama de ea, si o urasc! Da-mi inca o aripa! Si in secunda urmatoare, se opri usor din cadere. Gravita uimita. Privi in jur, la dealurile crude, la apele ce le mangaiau inaintand printre arbori ca degetele iubitei prin parul iubitului ei. Privi si la padurea de sub ea – unde pe fata acelei fantome se citea ingrozirea…si cand privi in sus, un inger cu o aripa venea spre ea.
Si ingerul era stralucitor, incat abia isi putea tine ochii deschisi. Cand se apropie mai bine, ea vazu ca ceea ce stralucea era sufletul lui, iar trupul lui era transparent si clar ca o apa de izvor. Si in ochii lui citi ca e acolo pentru ea, ca o va ridica inapoi unde ii e locul. Intalnindu-se in aer, el se alatura ei si isi lipi aripa de aripa ei. Si cu o viteza ametitoare tasnira spre cer. Dar cand erau aproape sa-l atinga cu degetele, aripile au schimbat directia si au poposit pe un vis gri-albastrui.
Ea il privi. Simtea ca a fost intotdeauna cu ea. Ca el venise din ea sa o ridice. Si in ochii lui citea o bunatate care o umplea de bucurie. In bataia vantului, stateau si se priveau in ochi. O punte se creea intre sufletele lor si cand in sfarsit se materializa, cerul incepu sa se invarta cu nori cu tot, stelele cazura stralucitoare pe pamant, pamantul exploda si se forma un singur univers imens. Gravitatia disparu si acum pur si simplu pluteau fara nici o ancora.
Atunci el intinse mana. Ea isi puse degetele in palma lui si se simti completa. Era senzatia pe care sufletul ei o cunoscuse inainte de a se intrupa pe pamant si pe care acum o regasea. Ajunsese la destinatie. Si in noul univers albastru, erau acum doua suflete libere…sa iubeasca.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: