Celalalt Everest

Las o cladire in spate. Are forma de patrat fara o latura si multe geamuri sfidatoare, care se pot deschide doar din afara, nu si din interior. Eu am spart unul ca sa ies. Si am fugit pana aici.

In fata mea e un zid. Si, Doamne, cat zid! Caramizi peste caramizi se astern constiincioase una peste alta, rosiatice… Nu simt ca zidul asta s-ar putea ocoli cumva, curand, pentru ca ochii mei nu ii pot cuprinde capetele… Dar ii pot vedea marginea de sus.

La gat imi atarna un aparat foto greu. Mi-am luat aparat? Nu aveam…Ciudat, nu tin minte de unde il am…

Sigur ca da! Acum imi amintesc! Everestul. De aceea sunt aici. Am venit sa fotografiez Everestul! Si siguranta motivului pentru care sunt prezenta aici ma face sa ma simt puternica.

Dar cum trec eu zidul? Sau cum ma urc eu acolo sus, de unde se vede cel mai minunat vis inconjurat de nori? Zidul nu ma lasa sa ma agat de el. Perfect, alunecos, dur, sta mandru in fata mea si imi surade batjocoritor. Parca imi spune: „N-ai sa poti…Dar oricum, eu ma voi distra privindu-te.” Ce ingamfat, daca ar stii el ca ar putea fi spart foarte usor de ceva mai puternic, n-ar mai rade cu dintii lui perfect aliniati.

Uite niste oameni. Sunt ciudati…Nu au chipuri, dar ii vad cum zambesc. Zambete plate, lungi… Sunt imbracati in negru si nu au umbre pe pamant. Ii strig:

– Nu va suparati! Ma puteti ajuta? Vreau sa ma urc pe zidul asta!

Cand le vorbesc, feţele lor incep sa se contureze si niste ochi trufasi ma privesc fix. Din piele le rasar buze rosii si dintre ele, ca fum albastru vin spre mine cuvintele lor:

– Si de ce te-ai urca acolo?

– Pentru ca…vreau sa fotografiez Everestul, le spun eu fericita de cat de frumos suna.

– Sa fotografiezi Everestul?? Suiera ca vantul intrebarea unuia dintre ei.

– Pai, Everestul nu e aici. Everestul e mai departe decat ai fost tu vreodata, zise una dintre siluete, privind ranjind spre cladirea din urma.

– Si Everestul nu se poate vedea de tine, chiar daca te urci acolo, continua altul. Esti prea marunta pentru ca ochii tai sa poate calatori pana acolo si sa vada ceva atat de maret!

– Ma ajutati sau nu? Le spun eu razand si gandind ca sunt atat de naivi… Sigur sunt acel gen de oameni care nu vad decat ceea ce stiu sigur ca exista, care nu cred decat daca vad si care nu simt decat daca sunt siguri de ceva. Daca simti ca ceva este acolo, desi nu il vezi, acel ceva se va dovedi ca este cu adevarat acolo. Eu stiu asta. Sa cred fara sa vad, sa simt fara sa vad…Nu e asa complicat. Poate fi riscant, dar cand esti destul de puternic, te poti recladi dupa orice dezamagire mult mai usor si riscurile sunt doar niste incercari care sa iti dovedeasca ca poti face orice atunci cand crezi.

– Trebuie doar sa ma impingeti ca sa ajung la margine…le explic eu insistand.

– De ce am face asta? Sa te ajutam? Tu apoi vei urca acolo si nu te vei mai uita in jos, la noi. Ce rasplata am avea?

– Pai, eu voi fi sus si va voi descrie si voua ce frumos se vede, si atunci, poate va veti dori sa urcati ca sa simtiti cu propriile voastre suflete. Iar eu, va voi intinde mana si va voi ajuta sa va suiti si voi.

– Ha ha ha! Esti nebuna! De ce am vrea sa vedem un amarat de munte? O roca rece si gri inaltandu-se sub un cer care se vede foarte bine si de aici de jos…Auzi, ce tampenie, zise razand unul dintre ei si batandu-l pe umar pe un altul care schita un zambet fortat, pentru ca desi zambea fals, in ochii lui fara forma se vedea ca era curios sa vada Everestul. Dar daca ar fi recunoscut, nu ar mai fi fost vazut bine de ceilalti…si pentru el, sa nu aiba respectul celorlalti, ar fi fost o tragedie, chiar daca se lasa condus de ideile lor, ci nu de ale lui.

– O roca rece?? Si nu, nu e gri…e albastra….Dar ce stiti voi? He he! Stiti ce? Nici nu vreau ajutorul vostru. Intoarceti-va de unde ati venit si intunecati in continuare lumea voastra cu ceruri prea inalte.

Si ei se indepartara razand de nebunia mea.

Privesc spre cer. Imi pare atat de aproape incat simt cum imi intra in suflet si ma face sa ma simt albastra, senina…

Daca cerul este atat de aproape, inseamna ca nici zidul asta nu e atat de inalt!

Si incep sa sar. Sus, sus, mai sus. E incredibil cat de sus pot sari daca imi fac avant din toata inima! De cateva ori aproape ca pot atinge cu mana ultimul rand de caramizi si ma ambitionez si mai tare. Sar, si desi talpile ma dor si bratele mi-au amortit dand din ele prin aer, nu ma opresc. Parca am uitat de toate din jur, mai putin de scopul meu pe care il vad clar, asteptandu-ma dupa zidul asta pe care mai am putin si il cuceresc. Si daca voi cuceri zidul, atunci sa ajung pe Everest nu ar mai fi greu deloc.

Degetele mele incearca sa se apuce de muchia unei caramizi care se tot fereste.

Uitandu-ma inca o data spre cer, imi iau avant mai tare ca de fiecare data si simt sub degetele mele asprimea caramizii reci. Simt greutatea corpului meu care atarna de puterea palmelor mele.

Un moment mi-e si frica sa respir. Nu as vrea sa cad acum. Dar nu! Cum sa cad inapoi tocmai acum?!? Si cu o forta pe care nu stiam sa o fi avut in mine, imi incordez bratele si ma ridic in palme deasupra zidului, punand picior dupa picior pe fruntea lui.

In inima imi explodeaza ca artificii o bucurie care imi depaseste granitele pielii si se raspandeste stralucind in aer.

E acolo. Mare, frumos, vesel, prietenos…magic… Everestul. Inima mea a stiut. Mintea mea a crezut. Si trupul le-a urmat. Impreuna se bucura acum de adevarul pe care ochii mei li-l dezvaluie.

Privesc in jos si zidul pare atat de scund! Mi se pare ca daca ma aplec putin pot atinge iarba. Dar mai bine nu fac asta, doar stiu ce efect are iarba asuprea mea si m-ar face sa-mi doresc sa sar inapoi.

Si intr-adevar, capetele lui nu se pot cuprinde cu vederea nici de aici, de pe el. Degeaba as fi mers vreme multa pe langa el, de-a lungul lui…Zidul asta trebuie urcat sau spart. Din doua, una. Alta solutie nu e.

Ah, Dumnezeule, ce imi arati acum? Frumusetea pe care o vad e coplesitoare…Imi vine sa plang, dar lacrimile nu ar face decat sa-mi incetoseze privirea si sa pierd clipe pretioase in care as putea admira minunea din zare.

Fac o fotografie. Una singura. In cazul acesta, o singura fotografie e de ajuns sa imortalizeze momentul meu de izbanda. Daca as face mai multe, bucuria mea s-ar imparti intre ele, si apoi, s-ar micsora…Iar pozele pot cuprinde doar imagini, doar frumusetea privelistii; sentimentele mele se vor pastra vii intr-o amintire vesnica.

Ma cheama. Muntele. Parca imi sopteste un cantec care ma ademeneste cu magia lui…Vreau sa fiu mai aproape.

Sar de pe zid ca si cum nici n-ar fi fost nevoie sa fac un salt si iarba deasa si mai verde de jos ma primeste moale. Alerg prin ea si desi Everestul parea sa fie departe, departe, constat uimita si fericita ca 12 pasi imi sunt de ajuns ca sa ma regasesc la poalele lui.

Se ridica deasupra mea grandios, pierzandu-se intre nori, incat as putea jura ca de pe varful lui poti pasi lejer in Rai.

In lumina rasaritului, albastrul sau prafuit se ingana cu umbre aurii de lumina. Este invaluit intr-o aura care il face sa para un munte vrajit, aproape ireal.

Dar degetele mele plimbandu-i-se pe gat il simt atat de primitor, atat de viu…Aproape ca simt cum se misca atunci cand respira.

Vreau sa il urc. Sa ma conving daca in crestetul sau este cu adevarat poarta Raiului…Pe unde sa o iau?…

Ia uite, o carare! Ce carare lina, printre brazi…Duce drept spre nori… Ce simplu ar fi pe acolo! Dar nu, eu nu vreau simplu… Eu vreau sa ma ostenesc pana cand voi tremura si vreau sa ajung in varf franta, dar vie…

Asa ca voi urca pe aici, treapta cu treapta, tinandu-ma cu mare grija de bratele visului meu, infigandu-mi pasii cu dragoste in gatul lui puternic. Simtind cum roca ma impunge in palme si cum vantul ma sufla….

Cat are? 8848 de metri? O nimica toata! Zidul ala era de mii de ori mai inalt si l-am sarit… Si metru cu metru, speranta cu speranta, bataie de inima cu bataie de vant, voi fi sus curand.

Sunt undeva sus, pe la jumatate, si lumea se vede de aici pur si simplu minunata. Uite si zidul. Ii pot urmari lungimea cu privirea. Inconjoara de-a dura tot pamantul si isi are capatul…acolo unde incepe sa urce poteca lina dintre brazi, poteca inspre nori… He he! Ia uite cum ma puteam pacali! Din cauza norilor aceia josi nu as fi vazut unde duce! Si as fi ajuns iar pe zidul acela mincinos.

Dar noroc ca eu de obicei urmez alti nori, mai sus. Si noroc ca palmele mele iubesc sa simta si picioarele mele iubesc sa se catere… Si ce bine ca inima mea simte orice ar fi!

Iata-ma. Sunt sus. Ce vedere! Nu v-o descriu, nu ati putea sa v-o imaginati exact asa cum e de frumoasa si poate nu v-ati mai dori sa veniti candva aici, sa simtiti cu sufletele voastre…

Dar, ia uite! Ce-mi vad ochii? Mai e un Everest acolo, in zare. Oare pe el a ajuns cel caruia ii era destinat? Sau mai are de urcat?… Ia sa ma duc eu pana acolo pe curcubeul acesta…

Sper sa fi trecut zidul macar…

Anunțuri

Poţi?

Buzele-mi sunt pecetluite,

Şi tremură mute, golite,

De orice cântec sau cuvânt

Care-ar putea să-ţi spună

În zadar, ce simt acum.

Iar vântul suflă nevăzut şi rece,

Zburând pe la fereastra mea.

Şi chiar şi liniştea să sece,

Tot linişte-aş avea.

Şi lumea de-o petreci,

Plouă chiar şi-n zări senine.

Cum faci să nu te-neci,

De la mine pân’ la tine?

Căci între noi, e doar o barcă.

Şi e la mijloc, pe o mare.

Cine, făr’ să ştie să înoate, încearcă,

Oare nu se scufundă, oare nu moare?

Ce ar putea să te facă să pluteşti?

Ce ar putea să-ţi facă drum?

Oare e de-ajuns doar să iubeşti,

Când nu poti spune “te iubesc” acum?

Şi poţi cuprinde o mie de poveşti

Într-un singur,dar plin cuvânt?

Poţi prinde-un univers cu stele

Pe ei, pe noi, şi toate cele,

În simplul, plinul…”dragoste”?

Nora Stela, 26 septembrie 2008

Plouă senin

Aş vrea să nu mai plouă…Să înceteze…Să se oprească tumultul frunzelor sub apa şiroind…Să se evapore sub soare apa care îneacă pământul. Să tacă odată pervazul care şopteşte metalic…

Îmi place ploaia…Chiar îmi place…Pentru că vine din nori…Pentru că aduce cerul pe pământ… Pentru că înseamnă viaţă şi pentru că îmi aminteşte că nimic nu moare… Totul se transformă. Şi uite aşa, norii cad pe pământ şi pământul îi înghite însetat şi tu, într-o zi, ajungi să bei un nor într-un pahar cu apă. Şi are gust de aripi de pasăre, de frunze şi flori, de pământ, de vise…

Şi atunci? De ce vreau să înceteze ploaia?

Pentru că mi-e dor de soare. Pentru că mi-e dor de cer albastru. Pentru că vreau să uit de mine întinsă undeva sub o boltă de frunze galbene.

Şi mai ales…pentru că ploaia e pentru doi. Ploaia e pentru două suflete care, ţinându-se de mână, nu simt cum apa le pătrunde în haine, în piele, în inimi… Pentru că ceea ce simt ei este mai puternic decât orice alt sentiment. Căldura din ei e dragoste şi dragostea lor se simte în respiraţia care le mângaie chipurile când se ating şi se sărută. Să te săruţi în ploaie. Să faci dragoste în ploaie. Să fii unul şi celălalt în ploaie. Să simţi o mână care ţi se plimbă prin păr odată cu ploaia care curge prin el. Să simţi o mână fierbinte care îţi şterge de cer obrazul rece… Să simţi iubirea ochilor senini care te privesc printre genele picurând lacrimi de fericire… Să simţi pieptul lui lipit de pieptul tău, ca şi cum aţi avea o singură inimă, şi inima voastră să acopere cu glasul ei ropotul ploii. Să simţi cum buzele tale devin buzele lui şi buzele lui sunt dulci şi ude… Să nu mai ştii dacă eşti tu sau eşti el…Să nu ştii unde te termini tu şi unde începe el… Să îţi tremure trupul, dar nu de frig, ci de caldură… Să nu ai trup. Ploaia să cadă prin tine, prin el…

Şi să fim ploaie… Să ne scurgem topiţi în pământ şi să alunecăm către centrul planetei, unde, fierbinţeala focului să ne facă aburi şi să ne trimită înapoi.  Şi renăscând dintr-o frunză, să fim nor. Un singur nor.  Şi să fim apoi ploaie… Aş face asta fără încetare, la nesfârşit.

Vreau să plouă. Să nu se mai oprească! Poate că eşti într-o picătură de ploaie şi o să-mi cazi în păr mâine…

Ce contează?

Suspans…Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresări o femeie.

– Şssst! Aşteaptă să termine! O temperă bărbatul iritat de lângă ea.

………………..

– Aşa da! Aşa, puiul mamii! Sări femeia din nou încântată şi îşi luă în braţe copilaşul, sărutându-l apăsat pe obrăjorii dolofani.

Toată familia jubilează adunată în jurul băieţelului care pare să îşi sărbatorească un an de viaţă.

În faţa lui stă întinsă o tăviţă ovală din porţelan de pe care tocmai a ales o pereche de chei de maşină, o bancnotă şi o păpuşă Barbie.

­- Dulceaţa lu’ mama! Ce deştept e el mă… Ai văzut tati, cum a ales el tot ce e mai bun?? Băieţelul nostru o să aibă tot ce îşi doreşte, o să fie norocos! O să aibă bani, maşini şi femei. Ce să mai poţi dori pentru el? Ce?

Zise tânăra femeie strângându-şi mândră la piept copilul şi primindu-l cu celălalt braţ pe tăticul care se adăugă îmbrăţişării lor.

Porniră muzica şi cu toţii se veseliră până în zori de bucurie că băieţelul lor va fi un om fericit.

***

Este o zi însorită şi tocmai bună pentru o ieşire în parc.

Printre copiii care se aleargă, se avântă pe tobogan, se dau tare în leagăn şi se joacă în nisip, este un copilaş de vreo 3 ani care stă în funduleţ şi se uită în sus.

Frunzele copacilor de deasupra sa se leagănă dezvelind frânturi de soare care-i ating obrăjorii roz şi i se joacă în privire. Pare complet absorbit de ceea ce se petrece pe cer. Uite, norişorii ăia pufoşi care se mişcă şi iau forme de basm… Râde încântat. Uite, păsărelele care se onduiesc sub nori…Uite cum trece un fluturaş pe la năsucul meu…Râde distrat şi vesel.

Pe o bancă, o doamnă îmbrăcată cam strident pentru un parc plin de copii, citeşte fascinată o revistă pe care o ţine cu vârfurile unghiilor. Nu are idee pe unde îi e copilul sau ce face. Are o preocupare prea importantă.

Băieţelul râzând se ridică şi începe să fugă după fluturaşul alb care îl chema. Cu mâna întinsă după cele două aripioare tremurând se străduieşte să îl ajungă din urmă şi ţipă de bucurie. Trecând prin dreptul unui tobogan, un alt băieţel care tocmai cobora în viteză îl loveşte şi îl dărâmă. Băieţelul celălalt începe să plângă cu lacrimi mari, dar curiosul nostru se ridică şi pleacă iar după fluture.

– Ce faceţi doamnă? Se adresează mama celuilalt copil femeii de pe bancă. Nu vedeţi ce face copilul dumneavoastră? Ţineţi-l doamnă, în frâu! Că accidentează alţi copii!

Trezită din lectura ei captivantă, femeia în ciclam se ridică nervoasă de pe bancă şi se repede către locul cu pricina, descurcându-se cu greu cu tocurile prin nisip.

– Haide, doamnă, că nu ţi-o muri odrasla acuma! Îi spune ea celeilalte mame al cărui copil se învineţise de plâns.

Şi trece mai departe, urmărindu-şi băieţelul care fugea. Îl ajunge, şi cu o smucitură îl ridică de mână în sus. Speriat, copilul se opreşte.

­- Ce naiba faci, măi, copile? Ce naiba e cu tine? Nu poţi sta şi tu locului să citesc şi eu nenorocita aia de revistă? Ţi-am dat acolo găletuşa şi lopăţica aia. Joacă-te cu ele!

Şi purtându-l în braţe până la locul de unde plecase, îl trânteşte cu fundul de nisip şi se întoarce la banca ei, deschizându-şi nervoasă revista.

Băieţelul se uită trist după fluturaşul lui care dispăruse şi începu să scormonească absent în nisip cu un beţişor.

***

Este prima zi de şcoală.

Doamne, câtă lume într-o curte de şcoală! Copii micuţi, cât o jumătate de om, veseli şi plini de energie. Părinţi şi bunici cu ei. Învăţătoarele se perindă printre rânduri încercând să îşi găsească învăţăceii rătăciţi şi să formeze clasele. Toată lumea are flori.

Şi eu am. Am buchetul ăsta mare de crini imperiali care aproape că mă dărâmă. E cât mine de înalt.

Nu ştiu unde trebuie să mă duc. Nu ştiu cum arată doamna mea învăţătoare. Ştiu doar că o cheamă Popescu Irina. Cum să mă duc eu la toţi oamenii ăştia de aici şi să o caut?

Dacă mami ar fi fost aici cu mine… S-ar fi dus ea şi nu cred că i-ar fi fost ruşine…

Dar mami are treabă. Trebuie să se ducă la seviciu şi să aducă bani. Aşa mi-a zis: „Cine face banii azi, dacă eu vin cu tine la serbarea aia idioată? Te duci şi tu, îţi găseşti clasa şi apoi stai cuminte în bancă. Ai înţeles??” Ei, mami trebuie să ştie mai bine ce e important în viaţă. Doar e mami.

– Mă scuzaţi, domnule, ştiţi unde este clasa doamnei Popescu Irina?

– Chiar aici, băieţel. Dar tu eşti singur? Unde sunt părinţii tăi?

– Părinţii mei sunt la serviciu, zâmbi micuţul descurcăreţ către domnul care îl mângâia pe creştetul capului.

***

– Mama, te rog, vreau la liceul de arte! De ce nu mă laşi?

– Ce? Eşti nebun? Credeam că vrei să faci ceva cu viaţa asta! Credeam că ai văzut ce greu ne-am descurcat noi cu tine! Nu vezi ce greu e fără bani? Îţi trebuie bani ca să fii fericit în viaţa asta … Ce o să faci tu dacă o să fii artist?? O să mori de foame, aia o să faci! Ce, vrei să te ţin eu în spinare până la 50 de ani? Vezi-ţi de treabă, copile, şi bagă-ţi minţile în cap! Ce crezi tu, că dacă măzgăleşti acolo 3 foi cu tempera, te descurci în jungla asta de lume?

– Dar, mama, e tot ce îmi doresc să fac! Vreau să pictez….Te rog, spuse printre lacrimi băiatul.

Femeia, întoarsă spre chiuvetă, cu spatele la el, respira greu, supărată.

– Te rog, mama, înseamnă mult pentru mine!…

– Nu. Te duci la liceul economic! Am încheiat discuţia.

***

Este ziua absolvirii. Termin facultatea. Am urmat una cu profil economic. Mama a fost de părere dintotdeauna că un economist câştigă bine.

Azi îndeplinesc un vis. Nu este visul meu. Este visul părinţilor mei care m-au crescut sub lozinca : „ Eu te-am făcut, eu te omor. Eu îţi dau de mâncare, faci ce îţi spun eu.”

Nu pot să îi judec. Sunt părinţii mei. Alţii nu am. Şi ei mi-au dat viaţă, un dar minunat. Pentru asta, pentru viaţa asta care mă însufleţeşte, le sunt recunoscător, şi de asta, trebuie să le fiu loial, nu? Să îi ascult. Să fac ce cred ei că e mai bine pentru mine. E datoria oricărui copil faţă de părinte, nu? Aşa-i?

Chiar dacă părinţii mei cred că numai banii îţi pot dărui fericirea si confortul, că pe lume rostul omului e să muncească, că trebuie să mă însor cu o fată bogată şi să am doar un copil – „pentru că un copil cere mai puţini bani decât doi”… Chiar dacă părinţii mei nu cred în Dumnezeu şi în artă, chiar dacă ei nu cred în iubire şi în puterea viselor, eu tot îi iubesc. Atât cât poţi iubi pe cineva fără suflet.

Dar a trebuit să îi mint. A fost necesar. În timp ce am studiat economia la o mare facultate din oraş, am lucrat ca ucenic la un atelier de decoraţiuni şi mi-am plătit cealaltă facultate, pe care am făcut-o în secret. Facultatea de arte. Au fost 4 ani grei şi plini. Nu ştiu câte ore dormite am în acest răstimp, dar important e că am reuşit. Părinţii mei au crezut că eu am muncit atât de mult ca să devin un economist priceput; că îmi pierdeam nopţile în bibliotecă rezolvând probleme cu profit şi costuri. Dar eu de fapt stăteam pe timpul nopţilor în garsoniera unui coleg şi îmi făceam proiectele pentru facultatea de arte. Sunt cel mai bun din grupa mea şi printre cei mai talentaţi din multe generaţii de studenţi. Profesorii mei îmi spun că sunt un geniu. Că picturile mele sunt pline de suflet şi emoţie. Că sunt ca un mesaj de pe altă lume.

Dar părinţii mei nu ştiu cine sunt eu. Ştiu că am devenit şi sunt cine au vrut ei. Un viitor economist de succes. Sunt tare mândri de mine. Aşa şi trebuie să fie, nu? Ce mai contează? Pentru ei…

Le-am spus că am obţinut un post foarte bine plătit în alt oraş, departe de ei. Că voi fi un economist cu salariu de director. Nici nu ştiţi cât i-a bucurat asta. Mama a plâns o zi întreagă. Mi-a spus tata:

– Băiete, bravo…Ai să ajungi om mare. Bine că ţi-a trecut nebunia ta cu arta, că acum s-ar fi ales praful de tine şi de eforturile noastre de a te creşte. Ai văzut? Bine că a ştiut mama ta ce să facă cu tine şi te-a ţinut în frâu când a trebuit.

Ce mă bucur că plec!

Ei cunosc adevărul care le convine, cel pe care îl pot suporta. Ei mă cunosc aşa cum mă pot accepta.

Dar eu ştiu cum sunt şi ce îmi doresc cu adevărat. În 3 zile plec de aici. Acolo voi începe o viaţă nouă. Voi fi pictor. Voi fi împăcat. Voi fi EU, fără a trebui să mă ascund. Şi voi fi liber să pornesc în căutarea iubirii. Să o găsesc pe acea fată cu buzunarele goale, dar cu inima plină, care să se îndragostească de un pictor sărac dar fericit.

Părinţii mei? Vor afla adevărul într-o zi…Cine ştie când? Şi ce dacă? Atunci nu îmi va mai păsa. Voi fi prea sus de lumea lor.

***

………………

Suspans. Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresare o tânără femeie.

– Şsst! Aşteaptă puţin iubita mea…îi apasă cu un deget buzele el…Ea îi surâde cu ochii sclipind de bucurie.

……………….

– Bravo! O luă strâns în braţe mama pe fetiţa durdulie, cu zulufii negri.

Toate rudele adunate în jurul ei se bucură. Fetiţa sărbătoreşte un anişor.

În faţa ei stă un platou din porţelan de pe care tocmai a ales…un creion, o carte şi o pensulă.

– Tati, ce bucurie! Zise mămica veselă. Uite şi tu, se pare că va fi o pictoriţă talentată ca tăticul ei! He he…

– Da, zise băiatul….aaa, pardon….tăticul. Da, va fi un copil fericit… Îşi sărută fetiţa. Căci va avea susţinerea noastră, iubita mea, orice ar alege. Dar, depinde de ea, numai de ea, ce va simţi să aleagă.

Pădurea din sămânţă

Priveşte atent. Mai atent. În aer. O vezi? Uite-o chiar acolo cum se rasuceste în aer. Nici acum nu o vezi? Pune-ţi mâna pod deasupra ochilor, soarele e de vina. Aşa. Acum? Poţi? Da? Hai că e chiar în faţa ta, la un metru de tine! Nu ştii după ce să te uiţi? De aia nu o vezi?

Bine. Îţi spun eu, că altfel trece şi o pierzi.

E o sămânţă mică de tot. O duce vântul şi o ameţeşte cum vrea el prin cerul senin de mai. Ca o stea căzătoare, se avântă spre pământ. Şi cade. Acum, maro pe maro, abia dacă o poţi găsi cu privirea, dar dacă te străduieşti puţin…exact! Uite-o! E acolo, între firicelele alea două de grâu.

Imaginează-ţi că eşti ea, micuţa sămânţă. Ai zburat dintr-o pădure de salcâmi apropiată şi vântul te-a smuls din braţele mamei tale, şi te-a purtat prin aer, fără să poţi face nimic, până aici.

Priveşti în jur şi abia mai răsuflii. Vezi doar cer şi frunze verzi de grâuşor. Frământarea grâului în vânt seamănă cu foşnetul pădurii dar e mult mai mută. O auzi doar tu, pentru că eşti foarte mică şi pentru că orice zgomot ţi se amplifică în minte din cauza fricii. Stai acolo şi nu poţi face nimic. Nu depinde de tine, pentru că eşti doar o sămânţă, nu? Doar o sămânţă? Scuze, sună prea a subestimare… Eşti un pui de copăcel.

Pământul se simte uscat sub tine, dar mai rece decât soarele care s-a oprit asupra ta şi te încinge. Pe deasupra zboară păsări negre care te-ar putea mânca şi apoi s-ar sfârşi totul în întuneric.

Îţi imaginezi că poţi sta aici, aşa, zile în şir? Fără să te clinteşti? Păi chiar aşa şi stai!… Până într-o zi când plouă. Plouă cu tot cu soare şi cer senin, şi o picătură de apă cu gust de nori te loveşte şi te împinge în pământ. Apoi alta, şi alta, şi alta…Apoi un ropot de ploaie te îneacă şi te adânceşte în solul care te primeşte şi te salvează de la potop.

Aici e întuneric. Nu mai vezi nimic în jurul tău. Dar auzi cum se sparg bule de aer şi cum curge apa printre bulgării de pământ.

Şi începi să te simţi ciudat. Din tine ies nişte firicele. Şi corpul ţi se alungeşte. Simţi cum te măreşti şi într-o zi izbuteşti să iţi faci loc prin stratul de pământ şi să îţi scoţi capul afară. Câmpul nu mai e aşa cum îl ştiai. E gol. Grâul a disparut. În schimb, la dreapta e porumb înalt şi gălăgios, iar de la stânga ta vine un parfum dulceag de struguri rotofei.

Din frunte îţi cresc treptat apoi frunzuliţe şi acum ştii sigur că în capătul celălalt ţi se înfig adânc în pământ rădăcini, pentru că mama ta ţi-a povestit cândva despre asta.

Şi când pentru alţii trece un an, pentru tine trec trei. Şi te înalţi şi coroana ţi se contureaza, crudă şi rară. Eşti puţin mai înalt decât grâul într-o zi. Şi poţi vedea că în jurul tău, cale pustie, nu mai e niciun copac asemeni ţie. Aştepţi să mai creşti, poate că de mai sus, se vede mai bine şi ai să poţi zări ceva. O formă care să ţi se pară familiară.

Şi când pentru alţii trec cinci ani, ţie ţi-a trecut copilăria. O copilărie singuratică. Pentru că tu nu ai vorbit cu nimeni niciodată. Cine să te asculte şi să te priceapă? Iarba asta de sub tine? Vântul? Macii din grâu? Buruienile? Ce ar fi înţeles ei? Tu eşti copac. Ei sunt ce sunt.

Şi ai crescut mângâiat de soare, sărutat de ploaie, hrănit de pământul pe care îl iubeşti ca pe un tată care te-a adoptat când mama ta ţi-a dat drumul.

Acum eşti un adevărat copac tânăr. Oricine te poate vedea dacă trece prin câmp. Eşti singurul ca tine într-o întindere de grâu verde pătat cu maci sângerii. Soarele se joacă printre frunzuliţele tale ovale şi îţi scaldă în strălucire floricelele albe, aromate. Ai avut mai multe ghirlande de flori în păr, dar copiii din sat au venit zilele trecute sub umbra ta şi ţi le-au mâncat. Nu ţi-a părut rău, pentru că ei se bucurau de gustul dulce al miezului din flori şi te-ai simţit apreciat. Eşti destul de înalt încât să vezi satul din depărtare şi aştepţi cu nerăbdare să te mai viziteze copiii. Ei se joacă în jurul tău şi te ating şi nu te mai simţi atât de singur şi părăsit.

Dar trec zilele şi copiii nu mai vin. Florile ţi-au plecat răsfirate în vânt şi acum ce le-ai mai putea oferi? Umbra ta firavă, găurită? Nici măcar nu se pot căţăra pe tine pentru că eşti slăbuţ şi mic. Până o să creşti tu ca salcâmii din pădure…

Şi începi să plângi. Îti plângi de milă.

Şi cum plângi tu aşa cu jale şi oftezi, simţi multe gâdilături pe tulpina ta.

Te uiti în jos şi rămâi uimit.

– Cum? Voi?!?

Firicelele de grâu s-au adunat în jurul tău şi te-au îmbrăţisat. Îţi zâmbesc prietenoase.

– Cred că visez…îţi spui scuturându-te cu totul.

– Nu visezi, îţi spun în cor vocile subţirele de jos.

– Vorbiţi!! te miri tu.

– Da, chicotesc grâuşoarele. Vorbim. Mereu am vorbit. Mereu am fost aici. Trebuie să ne fi văzut cum am crescut an de an pe lângă tine. Dar tu nu ai crezut că suntem mai mult decât nişte fire de iarbă mute. Şi prin urmare, asta am şi fost. Tu ai vrut să fii singur. Tu ai crezut că eşti izolat pe un câmp gol de copaci. Dar acest câmp este plin. Plin de suflete verzi ca şi tine. Ştii că şi macii pot vorbi? Ei mai mult cântă şi râd. Dar i-ai auzit vreodată?

– Nu…

– Ştii că şi buruienile au viaţă şi glas?

Tu taci, pentru că nu are rost să mai răspunzi. Tot ce auzi ţi se pare o minune.

– Buruienile zic cele mai bune glume pe care o să le auzi vreodată. De aceea râd macii. Ştii că vântul dă lecţii de dans? El vine în fiecare zi şi ne învaţă pe toţi, mai puţin pe tine care vezi prin el, ci nu pe el. Şi vântul are multe poveşti de spus. Seara, înainte de culcare, el ne linişteşte. Ştii tu, salcâm tânăr, ca mama ta nu te-a parasit? Că ea te-a lăsat în grija vântului şi a soarelui, a ploii si a pământului? În pădurea aceea era prea multă umbră ca tu să mai poţi primi o raza de soare care să te ridice zvelt spre cer. Şi atunci, mama ta ţi-a dat drumul să te duci şi să faci rădăcini acolo unde e soare.

– De unde ştiti voi? Întrebi cu glasul tremurând.

– Nu ştim noi. Ştiu toţi. Povestea ta stă în vânt, e povestea scrisă de natura care are grijă de noi toţi.

– Şi mama ta nu ţi-a dat drumul numai ţie, ci şi fraţilor tăi, care şi ei sunt acum răspândiţi în cele patru zări. Şi rolul vostru este să înfloriţi şi să naşteţi alte păduri de-a lungul anilor. Să faceţi lumea mai frumoasă cu frunzele şi florile voastre, să adăpostiţi trecătorii de arşiţă sau de ploaie, să dăruiţi drept amintire dulceaţa din florile voastre unor copii care într-o zi vă vor uita caci vor creşte. Dar tu nu ştii, pentru că tu tot ce ai simţit au fost singurătate şi tristeţe. Şi viaţa ta s-a limitat la asta. N-ai ştiut să asculţi glasul lumii, pentru că fiecare grăuncior din lumea asta are un glas şi o poveste de spus.

Dar nu mai poţi continua aşa…Noi suntem aici şi de azi te vom învăţa să fii plantă între plante, căci toţi ne tragem viaţa din acelaşi pământ şi toţi creştem sub acelaşi soare. Deşi suntem diferiţi, suntem toţi la un loc. Nu vezi asta?

– Ba da! Acum văd! Văd totul! le spui tu simţindu-te atât de…plin. Atât de viu! Îţi simţi fiecare rămurică, fiecare frunzuliţă, fiecare centimetru de scoarţă, fiecare picătură de sevă din tine. Şi rădăcinile îţi sunt înfipte în acelaşi pământ cu miliarde de alte rădăcini care îţi trimit vibraţiile lor şi care împart aceeaşi apă şi aceeaşi casă cu tine. Nu mai eşti singur. Eşti…ca un bob de nisip pe malul unui râu. Totul în jurul tău e nisip. Şi totul îţi vorbeşte.

– Cum n-am putut întelege până acum? Când am avut urechi de auzit şi ochi de văzut? întrebi cu voce tare.

– Nu ai avut inima deschisă, îţi spune vesel un mac frumos.

Şi zâmbeşti către el.

Într-o zi, vei naşte o pădure.

Obstacole

O grădină mare…Cu multă iarbă crudă, cu margarete zâmbitoare şi crini dulci parfumaţi…Cu pomi subţirei legănaţi de vânt…Cu fluturi vibrând în căldura unui mai…şi albinuţe gălbioare. Şi cer deasupra. Mult cer. Albastru cer. Şi trandafiri albi. Şi trandafiri roşii. Şi trandafiri roz şi moi ca obrăjorii unui copilaş. Şi trandafiri înflăcăraţi ca un apus de vară ploioasă. Şi toate strălucind în rouă.

Şi apoi, el. Un trandafir galben, într-un ghiveci, pe un balcon. Ferit de cer, ferit de soare, departe de o zi de mai dintr-o grădiniţă înflorată. Şi umbra de peste el nu este a unui pom verde ci a unui tavan gri care îi dăruieşte zilnic cu zgârcenie doar un petic de cer magic. Tavanul balconului de deasupra, căci crescuse într-un bloc…

Când fusese mic, doar un muguraş, nu putea vedea decât marginea ghiveciului său verde-frunză-de-brad. Dar sperase că va creşte şi că apoi, într-o zi, va putea să se ridice peste zarea aceea de lume strâmtă şi să cuprindă depărtări fermecătoare cu privirea. Îşi imagina că va avea surpriza să descopere dincolo o grădină mare, plină de alte flori parfumate. Sau îndrăznea să viseze că e de fapt un trandafir crescut pe o stâncă, la marginea unei mări cu sirene de smarald. Uneori chiar credea că este într-un turn vrăjit, înconjurat de râuri şerpuinde şi câmpii onduite. Şi el, era regele lor. Rege peste câmpii, peste mări şi râuri, peste flori şi sirene.

Dar a crescut şi, aruncându-şi privirea peste ghiveci, visele i se zdrobiră de blocul cu zece etaje de vizavi. Gri…gri…şi tocuri pământii de ferestre. Ferestrele unor vieţi închise de bună voie în nişte cutii numite „apartamente”. Nici un pic de mister, nici un pic de fantastic…Doar…ziduri…şi ferestre.

Între el şi acele ziduri era lumină. O lumină caldă, blândă, care umplea golul dintre cele două clădiri. Iar la el în balcon pătrundea o singură rază subţirică de soare. Frântura aceea de lumină păşea graţioasă alături de el, dar nu îl atingea. Dacă s-ar fi aplecat câtuşi de puţin, s-ar fi putut învălui în strălucirea ei aurie.

Dar el se temea. Stătuse în umbră dintotdeauna şi se simţea rece. Iar raza care ii surâdea veselă de alături, părea atât de caldă încât era sigur că l-ar fi ofilit. Dacă îl usca de tot? Dacă pătrundea prin el şi îl frigea? Dacă atingerea ei l-ar fi durut? Sau mai rău, dacă s-ar fi obişnuit cu ea şi apoi, ea ar fi plecat, aşa cum făcea de fiecare dată când venea înserarea? Şi atunci?

Atunci aş fi trist. Işi spunea. E mai bine să fiu singur, să nu depind de nimic pentru a fi fericit…Mă rog, mulţumit…Nu sunt eu aşa mai liniştit? Singur…

Raza asta micuţă de soare e foarte frumuşică. Uite, numai cum dansează ea pe pervaz. Şi uite cum străluceşte. E aşa de firavă în rochiţa ei galbenă… Cum îmi atinge ea sfioasă ghiveciul…Cred că mă place. Pentru că vine zilnic. Se aşează cuminte alături şi îmi zâmbeşte frumos. Apoi se preface că gândeşte şi se mai apropie puţin de mine. Uşor, uşor, trece peste marginea mea de lume, în ghiveci. Şi apoi îşi netezeşte rochiţa zâmbind. Îi întinde marginile atât de aproape de tulpina mea… Atât de aproape încât totul frige în jurul meu şi simt cum petalele mi se aprind. Apoi, brusc, se retrage şi se îndepărtează. Căci, în cele din urmă, înserarea o goneşte. Şi ea pleacă răsucindu-se în aerul umed şi trist al balconului meu cufundat în întuneric.

Dar ştiu că o să vină şi maine, pentru că ea mă place…

Uneori, când este atât de aproape de mine, nu doar mă tem. Ci sunt şi curios. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aş înclina şi aş lăsa-o să-mi mângâie chipul? Oare chiar ar fi aşa de rău?

Îmi inspiră încredere totuşi, pentru că o văd că este galbenă, ca mine. Şi aşa de bine s-ar potrivi ea în grădina pe care o visez…Noi doi, galbeni, într-o mare de culori.

Eh, e târziu…Mă culc acum.

***

Sus, pe o stea, o rază de lumină stătea legănându-şi picioruşele în Univers.

Se uita către Pământul unde poposea zilnic atunci când tatăl ei o trimitea să încălzească oameni, flori, iarbă, frunze, ape…să dăruiască grădinilor culoare şi inimilor viaţă.

Dar ea se furişa mereu şi se ducea într-un balcon de pe o străduţă strâmtă. Ea nu vroia să lumineze nici oameni, să încălzească nici iarbă, să coloreze nici flori… Ea îşi dorea să atingă un trandafir galben din acel balcon şi să îl aducă la viaţă, la simţire… Să îl învăluie în strălucire şi căldură, să îl ţină la pieptul ei, să îl sărute şi să îl mângâie uşor, şi să îl facă să zâmbească. Acesta era visul ei. Şi visul ei se născuse într-un balcon, nu într-o grădină. Într-un septembrie, nu într-un mai.

Şi uite aşa, cobora pe pervazul umbros unde stătea floarea ei dragă într-un ghiveci verde-frunză-de-brad şi îl privea zâmbind. El, rece, o privea la rândul lui, cu colţul ochiului. Oare ce gândea? Apoi ea începe de fiecare dată să danseze şi să se joace, vrând să îi atragă atenţia. El o urmăreşte pe furiş. Apoi ea se aşează şi cade pe gânduri.

Hm…Pare atât de rece…De distant…Sunt sigură că de fapt are un suflet cald şi un zâmbet frumos. Dar el, stă acolo, înclinat în partea cealaltă, de parcă s-ar feri, şi tace…şi priveşte hoţeşte. Măcar mă priveşte. Ştie că sunt aici. Şi…poate simte măcar puţin căldura mea.

Ce spini are… Cred că m-aş înţepa în ei. E frumos el, totuşi, cu spini cu tot…Dar ce ascuţiţi sunt! Cred că doare dacă îi ating…Cred că aş sângera…Şi razele de soare pot sângera. Avem sânge auriu şi o inimă transparentă, foarte sensibilă. Atât de tare mi-aş dori să îl mângâi, să îl sărut, să îl strâng în braţe… Însă el îşi ţine ţepii înainte şi mă păstrează departe, temătoare…

Totuşi, o să incerc…

Şi netezindu-şi rochiţa, şi-o întinde peste ghiveci. Apoi păşeşte în pământul rece din vas şi se apropie emoţionată de tulpina lui, de primul spin. Cu degetele întinse, ar vrea să aibă curajul să mângâie acei spini şi să-i înmoaie, să-i topească…chiar de va sângera şi o va durea…

Dacă el o va primi în braţele sale în cele din urmă, toate rănile n-ar mai conta.

În umbra lui e atât de frig…Şi corpul i se înfioară şi tremură cu totul. Oare trupul lui e tot de gheaţă, ca umbra?

„Lina!”

Aşşş…Mă strigă sora mea mai mare! Cred că ne cheamă tata înapoi. Am zăbovit prea mult în nehotărâre…O să încerc şi mâine. Te sărut, iubitul meu…Dacă ai putea să mă auzi…

Şi oftând, plecă spre cer cu genele scăpându-i lacrimi în urmă. Aşa se întâmpla zi de zi.

Acum stătea pe o stea şi se gândea la trandafirul frumos care dormea în altă lume. Oare ce visa el? Oare ce simţea el? S-a gândit, după ce a plecat, măcar o clipă, la ea?

Şi se culcă, hotărâtă că mâine îl va îmbrăţişa în sfârşit. Va face din nou acel drum lung într-o secundă şi se va aşeza alături de el. Apoi, fără să ezite, îl va învălui cu îmbrăţişarea ei, orice s-ar întâmpla, oricât ar durea.

În timp ce jos, la ani-lumină distanţă, trandafirul se trezise din somn, simţindu-se privit… Dar regăsindu-se singur, înconjurat doar de noapte, îşi puse pleoapă peste pleoapă şi se întoarse la visul lui despre o raza de soare mică, galbenă, care îl îmbrăţişa şi nu îl topea.

Ţinându-şi copiii în braţe, Universul îi privea cum dorm şi zâmbea amuzat de teama lor prostuţă de a se iubi…”pentru că el are spini…” „pentru că ea e prea caldă”…

Niciodată nu putem iubi prea mult. Dar ne putem teme prea tare…de detalii care întotdeauna se dovedesc prea puţin fioroase când atingem obrazul celui pentru care am luptat.

]

*melodia este dintr-un film foarte frumos, August Rush, pe care vi-l recomand 🙂

Minciunele…

Ieri am crezut că mor. Dar nu s-a întâmplat.

Să vă povestesc…

Eram în parcul unde locuiesc. Mergeam. Mă rog…Mă târam prin iarbă…Şi atunci i-am văzut. Cu ochiul stâng, căci celălalt era sucit în altă parte şi ca întotdeauna, nu mă asculta, uitându-se spre lacul care strălucea aşa frumos sub soare…

Erau un băiat şi o fată. El stătea în iarbă sprijinit într-o mână şi cu cealaltă mână o mângâia pe ea pe păr. Ea, culcată cu capul pe picioarele lui, îl privea zâmbitoare. Vorbeau. Şi m-am apropiat. Îmi place să ascult ce işi spun iubiţii, deşi, ştiu, nu e frumos să trag cu urechea. Eh, sunt doar un melc romantic…Oamenii care se iubesc au în jurul lor o aură, un norişor de fericire, şi daca păşeşti în el te molipseşti.

Aşa că m-am dus cât mai aproape şi m-am pitit după o frunză galbenă.

– Ce frumos este părculeţul ăsta, iubitul meu…

“Părculeţ”?!? Mi-am zis eu. Ce părculeţ?? Eu locuiesc aici de cand mi s-au lungit ochii înspre cer şi mi-a crescut cochilia în spinare şi tot nu i-am dat de capăt!

– Uite, lacul…ce frumos străluceşte…Şi norii cum trec peste noi…Şi toate frunzele legănându-se…ba verzi…ba galbene…ba cafenii…

El se uită în jur. În timp ce ea spunea toate astea uitându-se la el cu dragoste. Căci ea nu trebuia să le vadă ca să îi vorbească despre ele…ea le văzuse deja şi le avea în ea, vii. Ştia cum au fost, cum sunt şi cum vor fi.

– Şi vezi, tu, iubitul meu, şi păsările care zboară pe deasupra noastră? Ce fericite trebuie să fie ele că au aripi…

El căscă, acoperindu-şi repede gura cu palma şi apoi făcându-se că se freacă la nas.

Ea continuă visătoare:

– Şi pământul de sub noi, care ne ţine mereu în braţe, care ne primeşte oricum am fi…Ce bun este el…Iubitule?

Când i se adresă, ea il făcu să tresară speriat.

– Ăăă….da?

– Iubitule, ţie iţi place natura?

– Da! Cum să nu?! O ador… Ăăă…Adică, chiar tu ai spus…Lacul… Ăăă…Puii…

Ea râse.

– Care pui iubitule? Sunt raţe!

– Ăăă…Normal, frunzele vroiam să spun…

„ La naiba! Vorbeşte stomacul fără mine…De când tot stăm pe aici, mi s-a făcut şi foame…” gandi el.

– Iubitule?

– Da?

– Nu ţi se pare că cerul e mai albastru când te uiti la el printre frunze?

Ridicându-şi sprâncenele, el privi strâmbând din nas deasupra.

„ Ce să fie mai albastru? Ce prostii spune…Cerul e mereu albastru…Că aşa e cerul. Aşa ne învaţă la şcoală şi pur şi simplu aşa e!” îşi zise băiatul indignat.

– Da…aşa e, draga mea… Ăăă, uite, chiar acolo, între frunzele alea două. Şi arătă cu degetul la întămplare.

„ Mă rog…Trebuie să intru şi eu în jocul ei stupid…” Se plânse el în mintea sa, căscând larg cu faţa întoarsă.

– Pui? Nu te simţi mai liber când stai aşa, cu mine, în iarbă?

– Normal, puiuţul meu drag şi adorat…Cum să nu mă simt eu liber cu tine? Spuse el alintându-se şi pecetluind totul cu un sărut scurt pe fruntea ei.

„ M-aş simţi şi mai liber dacă am pleca naibii de aici să mănânc şi eu ceva…Parcă şi simt cum miroase puiul ăla de la fastfood-ul de peste drum…”

– Iubi?

– Da…

– Ţie îţi plac animăluţele?

– Da, cum să nu? Îmi plac…Nu ai văzut că am şi eu un câine acasă?

– Nu…Animăluţele celelalte…Libere, din pădure, din savană…care sunt frumoase şi sălbatice… Îţi plac?

– Da…

„ Sunt drăguţe acolo, la ele acasă, când mă uit la ele la televizor…”

– Mie îmi plac ariciuţii. Ştiai?

– Da? Draguţ! Zise el rozându-şi o unghie.

– Ai văzut vreodată un arici?

– Ăăă…cred…nu-mi aduc aminte bine…

– Cum să nu îţi aduci aminte? Eu o singură dată am văzut unul mic şi nu am putut să îl uit vreodată. Vrei să îţi spun cum era?

– Da, zi-mi…

„În fine…dacă apoi taci şi plecăm şi noi…”

– Păi era noapte când l-am văzut. Eram la ţară la mine şi ştii tu pădurea aia de sălcâmi din capătul străzii?

– Aham…

– De acolo cred că a ieşit… Mergea pe strada luminată de becul pâlpâind, şi cum stăteam eu aşa în pod la tataia, am crezut că e un şoricel când l-am zărit de sus. Dar am coborât şi m-am apropiat de el…Ce tare m-am bucurat când am văzut că era un ariciuţ de fapt!

„ Da…tu te bucuri şi când plouă afară… de ce oare nu mă mir că ai jubilat când l-ai văzut pe ţeposul ăla?…”

– Şi eu nu mai văzusem unul până atunci! Aşa că m-am apropiat şi mai tare şi m-am culcat în faţa lui pe burtă…şi el s-a făcut tot un ghem de ace, ştii? Vai, ce frumos a fost!

Zise ea strălucind de bucurie, ca şi cum ar fi retrăit momentul.

– Dar eu nu vroiam să se teamă de mine…Mi-era milă de el, micuţul…Aşa că am pus mâna pe el să îl simt. Speram că pot să îl mângâi şi el să ştie că asta fac…

– Ai pus mâna pe arici?? Se miră el speriat.

– Da…

– Păi şi nu a aruncat cu ţepi în tine??

Fata se apucă cu mâinile de burtă râzând cu poftă.

– Cum să arunce cu ţepi?? Ce haios eşti! Aricii doar se fac ghem! Zise ea chicotind.

– Aaa…Sigur…Râse el stânjenit.

– Şi ştii cum se simţea?

– Cum?

– Ca un ghemuţ de crenguţe subţirele…Nu m-a înţepat….Dar s-a strâns şi mai tare…Aşa că l-am lăsat să se desfacă şi să plece, încet, legănat… Şi ştii ce făcea când se depărta?

– Ce?…

– Îşi întorcea căpuşorul cu ochişorii lui ca două mărgeluţe negre şi adulmeca spre mine, mişcând din năsuc ca un iepuraş. Vai, ce scump era!

„ Sunt siiiigur…”

– Iubi?

– Da, draga mea…

– Ţie ce animăluţ îţi place?

El se uită în jur disperat după o idee şi atunci mă văzu pe mine, melcul, care îmi scoteam ochii de după frunză…

– Melcul!

– Melcul?

– Da… Îşi drese el vocea subţiată.

– De ce melcul?

– Că e simpatic…

– Da? Mmm…Vorbeşte-mi despre melc atunci…Vrei? îi zâmbi ea.

” Să îţi vorbesc despre melc??”

– Păi…melcul e drăguţ, aşa…că e mititel…şi…şi…şi are patru ochi, ceea ce înseamnă că vede bine.

„ Văd bine?” am zis eu în sinea mea. Am numai doi ochi şi se răsucesc în ce parte vor ei, sunt nişte nebuni…

El continuă:

– Şi melcul e frumos pentru că…are cochilia aia a lui spiralată şi… e puternic, nu? Că doar îşi poartă casa cu el.

– Şi chiar îţi plac melcii?

– Da!…

– Nu mi-ai mai spus niciodată despre asta…

– Ăăă…Am uitat, rânji el. Mai avem multe de descoperit unul despre celălalt, nu, draga mea?

– Da, asa e…că noi doi, suntem oameni, şi tot ne dezvoltăm, tot învăţăm lucruri noi…Mă bucur că îţi plac melcii, sunt frumoşi…

– Mergem? Îndrăzni el.

– Da… Hai să pornim…Deşi eu aş sta aici toată viaţa…

„Doamne fereşte! Că o cred în stare…”

– Tu nu ai sta, pui?

– Ăăă, ba da… Aş sta oriunde eşti tu micuţa mea, zise el, sărutând-o.

Şi în timp ce el fu în picioare dintr-un salt şi îi întinse mâna să o ajute să se ridice, ea îl intrebă:

– Mergem la munte în weekend, da?

– Sigur, nu aşa am zis?

„ Numai să nu îţi vină vreo idee ca data trecută să mă pui să urc pe jos până la cotă…Că numai de asta am eu chef după o saptămână de muncă…”

Ea se ridică, îl luă în braţe strâns şi apoi, prinzându-se de mâini, păşiră înainte.

Cu groază văzui pantoful lui deasupra mea şi mă simţii strivit de o greutate imensă care îmi făcu cochilia să trosnească…Următorul lucru pe care l-a făcut el, căci şi-a dat seama că tocmai mă strivise, a fost să mă împingă cu talpa din drum. Eu m-am rostogolit în iarbă şi o durere crâncenă m-a învăluit. Înainte să leşin, mi-am văzut căsuţa zdrobită mai încolo de mine…

Dar m-am trezit. Şi trăiesc. Acum va trebui să învăţ să trăiesc fără cochilie…Nu e asa rău…Sunt doar mai expus la pericole şi la vreme rea, dar asta nu o să mă ucidă…

Dar mă gandesc la ea, la fata frumoasă care ţinea de mână un mincinos.

Ea oare nu o sa moară, încet-încet, lângă el, din dragoste pentru el? Mie mi-a strivit cochilia, dar ei o să îi frângă inima…Ea, atât de dulce şi visătoare…şi el, atât de…pământean.

De ce e atât de rău şi nu îi spune adevărul? De ce nu îi spune că, pur şi simplu, nu e ca ea? Nu ar fi mai bine pentru amândoi? El şi-ar mânca sandwich-ul liniştit într-o zi cu soare, în timp ce ea ar sta în braţele ierbii privind lacul, împreună cu dorinţa ei de a găsi iubirea adevărată şi pe cineva egal ei…Ar fi singură, dar măcar nu ar mai trăi o minciună.

Ştiţi? Melcii pot înţelege graiul omenesc şi pot citi gândurile…Dar dacă am putea şi să vorbim, poate am salva vieţi…

Previous Older Entries