Sarut de toamna

Labirintul strazilor mute, inca nedezmortite din zori, m-a adus pana aici. Pe o insula in mijlocul lumii. In centrul universului. O insula in mijlocul a tot si in miezul a nimic.

Aici ma deconectez eu. Ma scot din priza…Si in timp ce imi amintesc totul si uit orice, ma regasesc totodata in prezent, dar si in trecut si viitor, caci timpul e doar nisip intr-o clepsidra blocata de un graunte nehotarat daca sa treaca sau nu…

Citesc o carte. “Vertij” de Randi Taguchi. Aceasta carte vorbeste despre oameni care traiesc haotic cautandu-se pe sine si despre oameni pentru care societatea are un gust fad sau amar, nicidecum placut…Acesti oameni aleg sa se desprinda de realitatea palpabila si sa se scoata din priza. Pe unii, contactul cu aceasta societate-priza ii umple de energii. Energii pe care ei nu le percep ca daunatoare decat atunci cand se simt vlaguiti si debusolati. Aceste energii se hranesc cu sufletele unora si le fac pierdute in haosul oraselor. Pe altii, energia societatii ii slabeste fiind constienti de asta continuu, ca si cum li s-ar aplica socuri electrice puternice. Mai sensibili si mai emotionali, cei din urma sunt cei care lupta sa se deconecteze de la priza. Sa isi conserve si sa isi cultive propria lor energie…pozitiva, datatoare de viata.

Cum o fac? Pai, se insingureaza mai intai. Apoi se leaga de un loc unde karma le e complice in evadare. Si apoi taie cablul, ca un copil care isi rupe cordonul ombilical, separandu-se de o mama care il otraveste… Si cand se desprind, se contopesc cu universul. Nu cu acel univers despre care invatam la scoala, cu stele, sori, galaxii si nebuloase. Ci cu universul care e pretutindeni si nu are forma sau limite, care e si in noi. Si oamenii care se deconecteaza, se afunda in propriul univers. Acolo unde isi regasesc spiritul liber si lumea nu e nici rotunda, nici luminata de sori. Lumea e peste tot, ca vantul, si lumina vine din bucuria spiritului. Si ei insisi sunt vant.

Va intrebati probabil daca doi oameni deconectati in acelasi timp se pot intalni atunci cand plutesc in infinit…( oricum, „infinit” e un cuvant prea marunt pentru a descrie universul spiritual). Se crede ca nu se pot intalni. Pentru ca fiecare are universul lui, paralel cu al altora, dar coexistent. Specialistii in scoaterea stecherului din priza ar spune ca niciodata doua suflete nu s-au intersectat in aceasta stare. Dar eu cred ca se poate. Dragostea poate face asta. Cu siguranta. Atunci cand iubesti mai mult decat poate cuprinde un singur suflet si o singura viata. Cand tii in mana ta mana iubitului tau si simti ca tremuri. Cand iti unesti buzele cu ale lui, simtindu-i mirosul pielii si respiratia usoara pe buza ta de sus. Cand dispare totul si ii auzi inima batand odata cu a ta. Atunci se intampla. Va deconectati. Impreuna. Prima senzatie e ca si cum ati alerga tinandu-va de mana printr-un camp plin de flori la apus si lumea nu are zari. Apoi sunteti unul singur si universurile voastre se unesc, devenind unul unic, infinit de infinit. Nu cred ca exista transa studiata si indusa, chiar si de cel mai priceput in asta, care sa depaseasca magia si fiorul intalnirii dintre buzele a doi iubiti, care unul pentru altul sunt insasi viata si aerul si lumea…

Hmmm…Acest gand imi gadila un zambet larg pe buze…Cu ochii inchisi, zambesc…

Vantul imi rascoleste parul si ma curata mai bine decat apa…De fiecare data cand inspir, simt cum sufletul meu e viu…Ma las pe spate si imi tiuie urechile. E liniste in mine. Doar bataia inimii mele ma mai tine constienta. Zumzetul orasului, al lumii, se aude slab, pierdut, ca si cum ar fi inchis intr-un cufar pe care stau eu acum…Daca iarba uscata nu m-ar intepa ascutit in piele, as crede ca n-am trup.

Frunzele galbene isi desprind degetele de pe ramuri si prin cerul tacut danseaza valsuri. E ultimul lucru pe care il fac inainte sa moara. Ce minunat…Sa mori dansand, plutind…Si pana la urma, ce e moartea? E doar o transformare. De cand ne nastem, ne transformam o viata intreaga si apoi, intr-o zi suferim o transformare mai mare. Atat. Venim din cer si ne filtram prin pamant ca sa ne intoarcem in cer curati. In fiecare zi poti muri, in fiecare zi te poti intoarce in cer… Ce e dureros sau trist in asta? Nu oare noi visam o viata intreaga sa fim mai aproape de stele?

Sfarsindu-si dansul, frunzele imi cad pe piept si se resimt ca o lovitura scurta de diapazon. Si sufletul meu le soarbe inauntrul meu, colorandu-ma in toamna… Frunzis in jur, frunzis in mine. Vantul se joaca ametitor prin gandurile mele.

E placut sa observi targuiala dintre vara si toamna. S-au inteles cumva sa isi imparta lumea. Cred ca legate la ochi, au tras biletele dintr-un bol albastru. Dar toamna a tras cu ochiul si a trisat, caci s-a ales cu vantul, iarba, frunzele si noaptea…Noapte care cat a fost vara de lunga nu si-a aratat atatea stele fascinant de stralucitoare ca in prima zi de septembrie… Iar vara, naiva si increzatoare, a pastrat cerul si soarele. Soarele care cu palmele lui flamande imi framanta trupul acum.

Hmmm…in alt univers, poate chiar aici, alaturi…mai e un suflet asemanator deconectat…Ce sentiment linistitor…Si intr-o zi – cine poate stii cand?- vom fi amandoi impreuna in universul nostru colorat prin prisma inimilor noastre, nu indigo…

Cu ochii inchisi, zambesc…Si toamna, hoata, ma saruta amarui…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: