Pe umerii lui

Vin de pe camp. Am zabovit prin ierburi inalte si uscate ore in sir. Am cantat pe un drum de praf serpuit, am dansat intre lanurile de porumb auriu care m-au aplaudat plecandu-mi-se, am fotografiat o fantana cu cumpana ei grea, am cautat mure prin vii imbatatoare si m-am culcat pe o patura de trifoi verde. Cand m-am umplut destul de cer, am repornit la drum. Ma asteapta.

In jur e numai camp cat vezi cu ochii. Si cer senin.

Degetele mele raspandesc praful potecii deasupra pamantului… Picioarele imi sunt atat de murdare ca ma simt incaltata si iarba m-a zgariat pe ele cand m-am cuibarit in ea. Observ ca soarele m-a sarutat, facandu-mi pielea sa roseasca. In mana am un buchet de menta uscata cules cu sacrificiul palmelor asprite. Parfumul lui raspandeste dare dulci-proaspete in aerul incins. Sub unghiile pumnului in care tin buchetul am pamant…ce manichiura naturala. Parul asprit de soare si de vant cu praf de tara mi-e strans intr-un coc slab, si suvitele de la ceafa mi se lipesc de gatul pe care mi se preling broboane de sudoare.

De aici drumul se ineaca in lanul cu porumb inalt. Il vad printre stiuletii cu dintii in soare. La fel de verde si intunecos. Cu alaiul lui betiv cu tot. Si iata-ma, pasesc larg sub bolta de porumb care mi se indoaie deasupra ca buchetele de flori tinute de colegi in prima zi de scoala.

Ma inteapa, ma ciupesc. Obraznice mai sunt frunzele astea lungi, uscate. Pamantul brazdat imi intra in papuci si ma impunge. Si intru in umbra lui magica, pasind fermecata de glasul altei lumi. Ma asteapta, framantandu-se in vant. Sub racoarea lui stau ispite rozalii si dolofane, stralucind in soarele care se strecoara printre frunze rotunde crapate, pana la ele. Dar nu ma distrag ele pe mine. Eu pentru el am venit.

Imi intinde un brat si il apuc. Imi sopteste curaj si eu imi urc talpile goale pe gatul sau. Nu am uitat niciodata cum se simte scoarta lui sub talpile mele. Atat de compatibil… Imi incordez bratele si-mi fac vant pe una din crengile sale. Apoi, urcand ca pe o scarita catre cer, ma inalt pana pe cea mai sus creanga. Ce puternic e! Ma simt ca o fetita rumena in obraji pe care o poarta tatal sau in carca.

De aici se vede tot. Camp cat poti cuprinde si-n zare e padurea deasa. Imi fac fotoliu intre doua crengi si ma asez comod. Cateva ramurele ma impung in talie si cand ma uit la ele isi leagana cerceii in vant. „Ce nuci frumoase aveti anul asta”, le zic eu si ele chicotesc. Pe pieptul meu se ingana pete de lumina si umbre de frunze. Vantul ma dezmiarda si ma saruta pe gat impletindu-si degetele lungi in parul desprins din stransoare.

In spate se aude ireal o caruta pe drum. Mi-e sete si inmuindu-mi limba simt aroma mentei pe care am gustat-o. As face o poza, dar cum sa prind toate astea intr-o imagine? Imi aud respiratia lent in timp ce vantul ma gadila pe umerii rumeni si goi. Ma uit la mainile mele. Sunt murdare de pamant si praf si mov de mure. Curand voi pune la un loc si verde crud-galbui de nuci. Un picior mi-a amortit si obrajii ma mananca sub valul gri de colb. Fantome fosnind prin porumb, crampeie de cer albastru…Ma prinde somnul si genele imi tremura.

„Eh, nucule, de ai avea un pat…as adormi la tine in brate, iubitul meu. S-apoi as cauta sa vad stelele dintre pletele tale dese. Oricum, se lasa seara si drumul ma asteapta…” Cobor treptele inapoi si cu un salt sunt jos. Il strang la piept si ii spun “ne vedem curand”.

Si plec iesind in soare, spre rau, ca sa ma scald…

Anunțuri

7 comentarii (+add yours?)

  1. Robert
    Sep 09, 2008 @ 23:30:21

    Ah, cum răscolesti….

  2. Diana
    Sep 10, 2008 @ 00:23:56

    :)) amintiri? asta rascolesc? dor de natura? liniste? pai daca simti asa, fugi o zi, inchide-ti telefonul si urca-te intr-un copac dintr-un camp…:P doar tu cu tine.

  3. Ionut
    Sep 10, 2008 @ 16:23:03

    Atunci cand esti mare iti doresti nespus de mult sa poti da timpul inapoi ca sa poti retrai acele momente. Din pacate acest lucru nu este posibil, dar nu te opreste nimeni sa-ti aduci aminte de acele clipe minunate.

    btw: Superb post 🙂

  4. Dani Ţăranu
    Sep 11, 2008 @ 17:00:54

    Văd că te-ai întâlnit cu fericirea, cu împlinirea pe care o găseşti numa în lucrurile simple.Bagă bine dă samă că-i boală fără leac ce te face să nu te integrezi în societatea de azi 🙂
    Nucul meu are 12 anişori şi încă nu mă pot cocoţa în el, aşa că mă sui în nucii rămaşi de la bunicu,cât oi fi io de mare,doară tăt nepot rămân:)

  5. Diana
    Sep 11, 2008 @ 17:10:21

    da, dani…m-am intalnit cu fericirea…:P dar sa stii ca nu e boala deloc. e tocmai leacul care vindeca toate bolile. pentru mine, societatea a fost dintotdeauna doar decor. adevarata viata se petrece in mine si in cei cativa oameni pe care ii iubesc, din jurul meu. noi nu traim CU societatea, ci IN societate. Uneori, societatea asta nu e deloc buna, pentru ca te plafoneaza in loc sa te ajute sa te dezvolti. nu trebuie sa te lasi inghitit de ea, asta e tot secretul. 😛
    sa ti se faca mare,mare nucusorul si sa te urci in el din cand in cand, chiar de o sa ai 80 de ani intr-o zi! :)) al meu de la tara e mai batran decat mine 🙂

  6. cautare
    Sep 18, 2008 @ 14:53:46

    Scrii foarte frumos. Felicitari!

  7. Diana
    Sep 18, 2008 @ 15:29:37

    cautare, multumesc. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: