Leacul (part 2)

– Nu, nu sunt! Te rog! O scoti si o inlocuiesti…cu un aparat de by-pass…sau ce o fi ala! Tu stii mai bine! Nu stii cum ma simt! Nu mai rezist! Ma bantuie! Ma urmareste!

– Cine, Gabriel?? Cine?? Il prinse de umeri Emanuel stand in fata lui.

– Arina! Ziua in care mi-a intors spatele! Tot ce a fost si e legat de ea! I-am aruncat toate lucrurile in sfarsit si acum trebuie sa ma curat si pe mine! Nu mai pot continua asa! spuse cu groaza printre lacrimi, cazand in genunchi.

– Omule! Prieten drag…Nu e asta solutia…rosti plin de compasiune Emanuel in timp ce il aduna de pe podea. Tie iti trebuie iubire…Iubire! Intelegi? Sa-ti reinvie inima! Nu trebuie sa o ucizi, ci sa o trezesti!…

– Nu, nu…pentru mine nu mai e asta o solutie. Sangele unei iubiri ce a murit s-a impregnat prea adanc in inima mea si a putezit-o. E inutila acum pentru a mai simti ceva, zise strangandu-si in pumn camasa din dreptul pieptului. Dar inima asta poarta toate amintirile si aromele unui trecut pe care nu mi-l mai doresc! Trebuie sa o las in urma…altfel…ma omor! Intelegi?? Ajuta-ma! Nu stiu la cine sa apelez pentru asta!

Dupa doua luni iesea de la terapie intensiva. Era prima zi in care parasea spitalul, avand in piept un aparat, ci nu o inima adevarata. Il rugase pe Emanuel sa nu doneze nimanui acea inima care din punct de vedere medical fusese perfect sanatoasa. Nu vroia sa impovareze pe nimeni cu trecutul sau. Nu vroia ca in loc sa salveze o viata, inima aceea sa o distruga.

In acea zi de noiembrie, prietenul sau in halat alb ii stransese mana calduros intre palmele sale si il privise cu mila si dragoste. Ii urase „vindecare rapida” si „sa ai grija de tine” si „ sa mai dai un semn de viata”, apoi Gabriel se reintoarse la casa in care locuise 10 ani, ca sa isi stranga lucrurile si sa se mute. Trebuia sa taie orice legatura cu trecutul. Se simtea un om renascut. Pleca in alt oras. Un oras vechi, o fosta cetate dintre munti. Vroia o viata noua, cu alte peisaje. Aruncase si toate fotografiile facute pana atunci. Dar nu le azvarlise intr-un cos de gunoi, ci le daruise omului de la centrul foto, in ziua in care plecase catre spital. Omul de la centru s-a bucurat si s-a intristat in acelasi timp atunci cand a intins mainile sa primeasca pachetul de la Gabriel. Stia ca nu o sa-l mai vada, asa ca ii daruise in schimb un film pe care sa isi puna primele zile din noua viata.

Si azi, 13 noiembrie, pleca. Nu avea multe lucruri de luat cu el. Ii incapeau intr-un rucsac. Banuti avea putini, cat ii mai ramasesera din colaborarea cu o revista care ii publica fotografiile. Se urca in tren, se aseza la fereastra si privi cum lasa in urma oraselul cu acoperisuri tuguiate spre cer.

A doua zi, era stabilit deja intr-o camera inalta, spatioasa, dintr-o cladire veche. Dupa cum respirau peretii ei, se pare ca mai gazduise cateva vieti, si asta il facea sa se simta mai putin singur. Aici totul mirosea a ploaie, ca si cum s-ar fi aflat intr-o padure cruda udata de stropi mari si reci cazuti din cer. Acest parfum era recomfortant. Il spala inauntru si ii dadea impresia ca e primavara.

Chiar in ziua aceea, prima zi din noua lume, porni sa se plimbe pe stradutele inguste, pavate, din oraselul pe care il gasea primitor si complice. Aleile udate in zori de un dus scurt se zvantau lenes sub cerul inghesuit de nori.

Cu pantofii lipaind sec prin balti si cu mainile in buzunare, mergea privind in jur. Fiecare casa, fiecare fereastra, fiecare piatra de pe drum, fiecare nor si floare de la geam. Toate erau noi. Ca dintr-un tablou proaspat pictat, care miroase a culori si a pasiune. Desi nu mai avea o inima, se simtea capabil sa aprecieze acest peisaj miscator, pentru ca avea creier. Si creierul primea vibratiile lumii colorate. Si in creierul lui se pastrasera vechi obiceiuri si sentimentele aferente lor. Nu mai simtea intens emotii, dar, ca un parfum, simtea forma lor. Asa cum intr-o zi iti vine pe la nari un miros de zmeura si iti amintesti atat de real gustul ei, incat iti lingi buzele fara sa iti dai seama.

Intuise bine ca odata cu inima isi va pierde si durerea si iubirea sufocanta pentru o fantoma a trecutului. Nu se mai gandise la ea de mult timp. De parca nici nu ar fi existat. Parca acum doua luni si doua zile nici nu statuse in piata cu fantana ca o pasare sa o astepte…

Si asa mergea in fiecare zi in recunoastere in noul oras. Deja, dupa o jumatate de an il putea cutreiera cu ochii inchisi. Obtinuse si o colaborare cu un ziar local, asa ca se apucase din nou de fotografie. Facea niste banuti, cat sa poata supravietui. Oricum, isi petrecea atata timp cautand instantanee incat treceau zile in sir in care bea doar apa… Pasiunea lui pentru fotografie il acaparase mai intens ca niciodata. Acum nu mai cauta perfectiunea unui cadru care sa il reinvie, ci cauta sa fotografieze in fiecare zi ceva nou. Daca ai fi pus cap la cap pozele facute de el in oras si pe langa oras, ai fi reusit sa creezi o imagine corecta, tridimensionala a micutei asezari din vale.

Intr-o zi, se hotari sa urce pe muntele cel mai apropiat, ca sa surprinda o panorama a intregului oras.

Cu rucsacul in spate, observa cu bucurie pana sus, ca aparatul sau din piept facea fata urcusului mult mai bine decat ar fi facut o inima adevarata. Nu obosise catusi de putin. Cand, in sfarsit, se agata si de ultima roca inspre varf, se ridica deasupra lumii. Era o vedere coplesitoare…pentru oricine ar fi avut o inima… Dar cum el nu avea, nu putea decat sa admire curcubeul de culori de pe cer, stralucirea soarelui si privelistea orasului inecat in vale. Le vedea asa cum un doctor isi observa pacientul. Profesional.

Si incepu sa prinda in obiectivul aparatului cadru dupa cadru, punand cap la cap o vedere de 360 de grade.

La un momentdat, invartindu-se dupa un ultim cadru, privind prin aparat vazu o silueta in dreptul obiectivului.

Lasa aparatul jos si privi naucit, cu ochii liberi. Nu o mai observase pana atunci. In apusul rosiatic, ca si cum s-ar fi desprins din nori, statea o persoana. Cu spatele la el, pe o muchie de roca, contempla privelistea. Asa cum o vedea, parca ar fi plutit in atmosfera, desprinsa de culme, intr-o aura galbena.

Cu mainile pe langa corp, inerte, si cu parul rascolit de vant, din spate arata exact ca…Arina. in ziua in care ii intorsese spatele, scufundandu-se in drum. Ar fi recunoscut oricand silueta aceea. Desi forma ei trebuia sa i se fi pierdut odata cu inima parasita intr-o tava de inox…amintirea ei se pare ca se ascunsese infricata intr-un ungher misterios al mintii sale, de unde se arata timida acum…

Intre ei, nimic mai mult decat un cer inflacarat si un drum de roca. Si, totusi, o viata. Viata pe care el dorise sa o lase in urma si pe care o abandonase. Viata care il facuse sa isi piarda noua ani iubind o himera…Asta il facea acum sa se regaseasca fara rasuflare, nehotarat daca sa faca un pas inainte sau unul inapoi… Suferise un sacrificiu mare, se schimbase, curatase tumora care se hranea cu el… Toate astea ar fi fost in zadar daca acum ar fi rostit sub cerul condensat intre ei, numele pagan! Si totusi, o facu:

– Arina?…

Un singur cuvant rupt din adancul sau, din sufletul sau care supravietuise ciuntit de aripile pe care i le daruia inima. Un cuvant care rasuna de o mie de ori in zari, lovindu-se de munti, de nori, de soare, ca si cum ar fi fost inchis intr-un cub cu peretii din poze.

Si daramand peretii lumii lui, cuvantul zbura pana la fiinta care gravita, aproape ireala, la cativa pasi inainte. Si fata se intoarse.

Ca si o floare rara crescuta din piatra, era ea. EA. Arina. Acolo! Din toate locurile din lume! Din toate vremurile trecute, calatorind prin ani, era ea! Nimic nu o schimbase. Trasaturile ei erau la fel de dulci ca intotdeauna, in timp ce lui, lipsa unei inimi ii conturase un chip aspru.

Din privirea ei putea intelege ca nu il recunostea pe strainul care o strigase. Parea nedumerita de prezenta unui alt om acolo si stanjenita ca nu il putea culege din negura amintirilor.

Curioasa, facut cativa pasi spre el si tacuta, il privi cercetatoare. Il masura cu genele si isi incrunta sprancenele.

In cele din urma zise:

– Ma scuzati, dar nu cred ca va cunosc…De unde imi stiti numele? Zambi ea politicos, in timp ce ochii lui pareau sa o priveasca atat de insetati incat umbre de durere ii tulburau…

– Va simtiti bine? Continua ea.

– Arina…zise el. Sunt Gabriel. Si glasul ii tremura in timp ce tristetea se nascu pe fata lui scaldata in ape rosii.

– Gabriel….zise ea ganditoare. Dar ii lua doar o secunda pana cand sa paseasca tulburata inapoi si sa isi duca mainile la gura. Furata de uimire, pasise in directia gresita si el o vazu cum dintr-o suflare se dezechilibreaza si dispare din raza ochilor sai.

va continua….

Anunțuri

3 comentarii (+add yours?)

  1. Robert
    Sep 09, 2008 @ 23:32:01

    …tot nu mi-ai răspuns. Chiar vreau să stiu. Altfel, nu pot împiedica demonul.

  2. Diana
    Sep 10, 2008 @ 00:21:30

    hmm…te referi la intrebarea „care e unitatea de masura pentru suferinta?” ?…eu am raspuns cat de cat…am zis „Secunda”…dar un raspuns mai bun nu am gasit nici pana acum…ma mai gandesc…nu reusesc sa vad ce deosebeste diferitele tipuri de suferinta ca sa stiu in ce se masoara… adica intr-un fel suferi cand iubesti neimpartasit, si in altfel cand…iti moare cineva drag…sau cand nu poti sa iti indeplinesti un vis…poate ca suferinta se masoara in neputinta…mmm…

  3. romoflorin
    Sep 13, 2008 @ 05:11:54

    Este bine spus: „suferinta se masoara in neputinta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: