Magie

Isi dorise mult sa vada Luna in seara aceea, pentru ca de mult nu mai fusese fara nicio grija sub planeta alba. Da, si Luna e o planeta…a sufletelor visatoare. Nu are conditii ca sa fie o planeta? Va inselati amarnic. Are cele mai minunate conditii pentru ca sufletele sa prinda viata, sa creasca, sa se hraneasca, sa prinda aripi, sa zboare si sa se gaseasca unele pe celelalte.

Stia ca si Lunei ii fusese dor de ea. Simtea cum o cheama. Fusesera prietene bune dintotdeauna si se intelegeau doar din priviri, in liniste. Cat de minunat poate sa fie asta?

Isi cauta nerabdatoare drumul prin praf si zgomote monstruoase pana cand ajunse la lacul mut. Vantul o saruta de „bun venit” si apoi se alinta printre pletele salciilor batrane care onduiau sclipiri peste suprafata apei.

Cand ridica privirea, Ea era acolo. Luna. Mare, rotunda, coplesitoare in toata frumusetea ei, invaluita in lumina magica.

– Bine te-am regasit, prietena scumpa.

Si Luna stralucii mai intens de aceasta data.

Se oglindea tremurand in apa neagra a lacului, creand o punte intre cer si pamant, intre doua lumi.

Privind-o, fata se simti linistita si se aseza pe malul apei. Cu ochii spre Ea, desena vise cu o nuielusa, gadiland valurile.

Sentiment regasit, se intelegeau din priviri. Fata zambea, avand in ochi stralucirea cerului care i se facuse izvor pe obraji. Dar Luna parea ca se intristeaza. Gura ei se arcui in sus si ochii ei scapara lacrimi.

– Prietena draga, nu plange. Nu pentru mine. Eu sunt mai bine decat am fost vreodata. O, te rog, sunt fericita….crede-ma.

Si vrand sa ii fie mai aproape, se descalta, se agata de trunchiul gros al unei salcii care facea pod peste lac, si se urca pana pe o creanga, sus. Cu picioarele leganandu-se in vant, cuprinse fata Lunei in palme si o saruta pe ochi. Apoi o mangaie usor, desi nu o putea atinge. Credea din suflet ca daca iti doresti cu adevarat, orice este posibil si poti face pe cineva sa simta mangaierea ta, chiar de este departe, departe…

Si atunci Luna i se arata cum nu o mai vazuse vreodata. Trase peste ea un val subtire, negru. Negru ca cerul fara stele. Uimita, fata putu sa vada de acolo sufletul orasului invizibil. Stralucea in mii de luminite, care se confundau cu stelele de pe cer. Totul devenise un cer imens scaldat in sclipire si intunericul nu fusese vreodata mai luminos.

Iar Luna tragea cu ochiul zambind pentru ca fata amutise. Nu mai simtea nici creanga de sub ea, nici trup nu mai avea, iar adierea vantului trecea prin ea. Sufletul ei explodase si se contopise cu vantul. Era parte din Univers si Universul era in ea. Erau tot una.

Timpul se risipise printre galaxii si lumea parea nici sa nu fii fost creata inca. Oare asa se simtea Dumnezeu la Inceput? Nemarginit? Atat de liber incat nu avea cuprins si putea fi oriunde, in orice colt si in orice suflet? Si avand atata iubire de oferit? Cu siguranta. Si atunci a creat Omul. Ca Iubirea sa umple intunericul. Si Lunei i-a daruit cel mai frumos scop: sa fie ingerul pazitor al sufletelor de sub ea si sa nu le lase sa uite de Iubire. Caci din Iubire fusesera nascute, si in Iubire aveau sa renasca.

Si Luna s-a dezgolit in toata splendoarea ei, stralucind si ghidand spirite ratacite catre calea lor.

– Iti multumesc, Luna draga. A fost cel mai frumos dar. Sper ca nu l-am primit doar eu…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: