Obstacole

O grădină mare…Cu multă iarbă crudă, cu margarete zâmbitoare şi crini dulci parfumaţi…Cu pomi subţirei legănaţi de vânt…Cu fluturi vibrând în căldura unui mai…şi albinuţe gălbioare. Şi cer deasupra. Mult cer. Albastru cer. Şi trandafiri albi. Şi trandafiri roşii. Şi trandafiri roz şi moi ca obrăjorii unui copilaş. Şi trandafiri înflăcăraţi ca un apus de vară ploioasă. Şi toate strălucind în rouă.

Şi apoi, el. Un trandafir galben, într-un ghiveci, pe un balcon. Ferit de cer, ferit de soare, departe de o zi de mai dintr-o grădiniţă înflorată. Şi umbra de peste el nu este a unui pom verde ci a unui tavan gri care îi dăruieşte zilnic cu zgârcenie doar un petic de cer magic. Tavanul balconului de deasupra, căci crescuse într-un bloc…

Când fusese mic, doar un muguraş, nu putea vedea decât marginea ghiveciului său verde-frunză-de-brad. Dar sperase că va creşte şi că apoi, într-o zi, va putea să se ridice peste zarea aceea de lume strâmtă şi să cuprindă depărtări fermecătoare cu privirea. Îşi imagina că va avea surpriza să descopere dincolo o grădină mare, plină de alte flori parfumate. Sau îndrăznea să viseze că e de fapt un trandafir crescut pe o stâncă, la marginea unei mări cu sirene de smarald. Uneori chiar credea că este într-un turn vrăjit, înconjurat de râuri şerpuinde şi câmpii onduite. Şi el, era regele lor. Rege peste câmpii, peste mări şi râuri, peste flori şi sirene.

Dar a crescut şi, aruncându-şi privirea peste ghiveci, visele i se zdrobiră de blocul cu zece etaje de vizavi. Gri…gri…şi tocuri pământii de ferestre. Ferestrele unor vieţi închise de bună voie în nişte cutii numite „apartamente”. Nici un pic de mister, nici un pic de fantastic…Doar…ziduri…şi ferestre.

Între el şi acele ziduri era lumină. O lumină caldă, blândă, care umplea golul dintre cele două clădiri. Iar la el în balcon pătrundea o singură rază subţirică de soare. Frântura aceea de lumină păşea graţioasă alături de el, dar nu îl atingea. Dacă s-ar fi aplecat câtuşi de puţin, s-ar fi putut învălui în strălucirea ei aurie.

Dar el se temea. Stătuse în umbră dintotdeauna şi se simţea rece. Iar raza care ii surâdea veselă de alături, părea atât de caldă încât era sigur că l-ar fi ofilit. Dacă îl usca de tot? Dacă pătrundea prin el şi îl frigea? Dacă atingerea ei l-ar fi durut? Sau mai rău, dacă s-ar fi obişnuit cu ea şi apoi, ea ar fi plecat, aşa cum făcea de fiecare dată când venea înserarea? Şi atunci?

Atunci aş fi trist. Işi spunea. E mai bine să fiu singur, să nu depind de nimic pentru a fi fericit…Mă rog, mulţumit…Nu sunt eu aşa mai liniştit? Singur…

Raza asta micuţă de soare e foarte frumuşică. Uite, numai cum dansează ea pe pervaz. Şi uite cum străluceşte. E aşa de firavă în rochiţa ei galbenă… Cum îmi atinge ea sfioasă ghiveciul…Cred că mă place. Pentru că vine zilnic. Se aşează cuminte alături şi îmi zâmbeşte frumos. Apoi se preface că gândeşte şi se mai apropie puţin de mine. Uşor, uşor, trece peste marginea mea de lume, în ghiveci. Şi apoi îşi netezeşte rochiţa zâmbind. Îi întinde marginile atât de aproape de tulpina mea… Atât de aproape încât totul frige în jurul meu şi simt cum petalele mi se aprind. Apoi, brusc, se retrage şi se îndepărtează. Căci, în cele din urmă, înserarea o goneşte. Şi ea pleacă răsucindu-se în aerul umed şi trist al balconului meu cufundat în întuneric.

Dar ştiu că o să vină şi maine, pentru că ea mă place…

Uneori, când este atât de aproape de mine, nu doar mă tem. Ci sunt şi curios. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aş înclina şi aş lăsa-o să-mi mângâie chipul? Oare chiar ar fi aşa de rău?

Îmi inspiră încredere totuşi, pentru că o văd că este galbenă, ca mine. Şi aşa de bine s-ar potrivi ea în grădina pe care o visez…Noi doi, galbeni, într-o mare de culori.

Eh, e târziu…Mă culc acum.

***

Sus, pe o stea, o rază de lumină stătea legănându-şi picioruşele în Univers.

Se uita către Pământul unde poposea zilnic atunci când tatăl ei o trimitea să încălzească oameni, flori, iarbă, frunze, ape…să dăruiască grădinilor culoare şi inimilor viaţă.

Dar ea se furişa mereu şi se ducea într-un balcon de pe o străduţă strâmtă. Ea nu vroia să lumineze nici oameni, să încălzească nici iarbă, să coloreze nici flori… Ea îşi dorea să atingă un trandafir galben din acel balcon şi să îl aducă la viaţă, la simţire… Să îl învăluie în strălucire şi căldură, să îl ţină la pieptul ei, să îl sărute şi să îl mângâie uşor, şi să îl facă să zâmbească. Acesta era visul ei. Şi visul ei se născuse într-un balcon, nu într-o grădină. Într-un septembrie, nu într-un mai.

Şi uite aşa, cobora pe pervazul umbros unde stătea floarea ei dragă într-un ghiveci verde-frunză-de-brad şi îl privea zâmbind. El, rece, o privea la rândul lui, cu colţul ochiului. Oare ce gândea? Apoi ea începe de fiecare dată să danseze şi să se joace, vrând să îi atragă atenţia. El o urmăreşte pe furiş. Apoi ea se aşează şi cade pe gânduri.

Hm…Pare atât de rece…De distant…Sunt sigură că de fapt are un suflet cald şi un zâmbet frumos. Dar el, stă acolo, înclinat în partea cealaltă, de parcă s-ar feri, şi tace…şi priveşte hoţeşte. Măcar mă priveşte. Ştie că sunt aici. Şi…poate simte măcar puţin căldura mea.

Ce spini are… Cred că m-aş înţepa în ei. E frumos el, totuşi, cu spini cu tot…Dar ce ascuţiţi sunt! Cred că doare dacă îi ating…Cred că aş sângera…Şi razele de soare pot sângera. Avem sânge auriu şi o inimă transparentă, foarte sensibilă. Atât de tare mi-aş dori să îl mângâi, să îl sărut, să îl strâng în braţe… Însă el îşi ţine ţepii înainte şi mă păstrează departe, temătoare…

Totuşi, o să incerc…

Şi netezindu-şi rochiţa, şi-o întinde peste ghiveci. Apoi păşeşte în pământul rece din vas şi se apropie emoţionată de tulpina lui, de primul spin. Cu degetele întinse, ar vrea să aibă curajul să mângâie acei spini şi să-i înmoaie, să-i topească…chiar de va sângera şi o va durea…

Dacă el o va primi în braţele sale în cele din urmă, toate rănile n-ar mai conta.

În umbra lui e atât de frig…Şi corpul i se înfioară şi tremură cu totul. Oare trupul lui e tot de gheaţă, ca umbra?

„Lina!”

Aşşş…Mă strigă sora mea mai mare! Cred că ne cheamă tata înapoi. Am zăbovit prea mult în nehotărâre…O să încerc şi mâine. Te sărut, iubitul meu…Dacă ai putea să mă auzi…

Şi oftând, plecă spre cer cu genele scăpându-i lacrimi în urmă. Aşa se întâmpla zi de zi.

Acum stătea pe o stea şi se gândea la trandafirul frumos care dormea în altă lume. Oare ce visa el? Oare ce simţea el? S-a gândit, după ce a plecat, măcar o clipă, la ea?

Şi se culcă, hotărâtă că mâine îl va îmbrăţişa în sfârşit. Va face din nou acel drum lung într-o secundă şi se va aşeza alături de el. Apoi, fără să ezite, îl va învălui cu îmbrăţişarea ei, orice s-ar întâmpla, oricât ar durea.

În timp ce jos, la ani-lumină distanţă, trandafirul se trezise din somn, simţindu-se privit… Dar regăsindu-se singur, înconjurat doar de noapte, îşi puse pleoapă peste pleoapă şi se întoarse la visul lui despre o raza de soare mică, galbenă, care îl îmbrăţişa şi nu îl topea.

Ţinându-şi copiii în braţe, Universul îi privea cum dorm şi zâmbea amuzat de teama lor prostuţă de a se iubi…”pentru că el are spini…” „pentru că ea e prea caldă”…

Niciodată nu putem iubi prea mult. Dar ne putem teme prea tare…de detalii care întotdeauna se dovedesc prea puţin fioroase când atingem obrazul celui pentru care am luptat.

]

*melodia este dintr-un film foarte frumos, August Rush, pe care vi-l recomand 🙂

Anunțuri

12 comentarii (+add yours?)

  1. iubescfluturii
    Sep 20, 2008 @ 18:50:41

    cat de frumos si ce usor te poti gandi la oameni si la teama lor de a-si arata sentimentele..

  2. 33de3
    Sep 20, 2008 @ 20:02:36

    raza de soare,iti multumesc 🙂 simti minunat..scrii minunat..dar te-ai gandit ca ea….acea raza de soare ..ar putea sa dea stralucire unui (crin) imperial iar trandafirul nu e decat o incercare prin care trebuie sa treaca?

  3. Diana
    Sep 21, 2008 @ 03:59:54

    hm…nu m-am gandit…pentru ca nu imi plac crinii in mod special :)) imi plac trandafirii galbeni mai mult 😛
    inteleg ce vrei sa spui…dar cred ca raza si-a gasit floarea de care are nevoie si care are nevoie de ea.

  4. 33de3
    Sep 21, 2008 @ 12:54:41

    dar ce parere ai de trandafirii albi ,iarna?

  5. Diana
    Sep 21, 2008 @ 13:01:27

    mmm…nu am vazut unul pana acum…dar mi-i imaginez…prin ceata, prin gerul care a inghetat pana si timpul…dar ei nu au inghetat, si sunt vii si minunati…luminosi, au o aura in ceata groasa…si raspandesc lumina si caldura…pentru ca sunt flori.

  6. nepotu
    Sep 21, 2008 @ 13:07:04

    si..simti nevoia sa-i iei cu tine ,nu? 🙂

  7. Diana
    Sep 21, 2008 @ 13:11:38

    @nepotu: trandafirul? da, simt nevoia sa il iau cu mine…sa nu fie nicio secunda care sa ne desparta, niciun milimetru intre noi…
    daca te referi la altceva, scuze 😛

  8. Elsa
    Sep 21, 2008 @ 13:21:02

    Imi place faptul ca reusesti prin cuvinte sa faci lumea sa vizualizeze povestile tale 🙂

  9. eu
    Sep 21, 2008 @ 13:22:39

    apropo de trandafiri …am gasit un post minunat parca ar fi o pilda din „Pateric”….e scris de o persoana talentata…
    „azi, venind spre casa…am vazut iesind prin plasa unui gard un trandafir alb, firav… mi-a atras atat de tare atentia, intr-o zi rece ca asta, incat m-am oprit si dintr-un impuls, am vrut sa il rup…dar, surpriza! trandafirul ala micut si aparent firav, avea o tulpina puternica si plina de spini…am tras odata, dar nu am reusit sa il smulg… vrand sa il am, i-am apucat bine tulpina si am tras tare…un tep mi-a lasat o urma rosie pe unul dintre degete si m-am ambitionat si mai tare…cum sa nu fie al meu un lucru atat de perfect intr-o zi atat de rece?? si am tras inca o data, tare de tot. am rupt floarea. dar…un spin a intrat adanc in buricul degetului meu si ma durea, in timp ce petalele trandafirului s-au rarit, lasandu-mi in mana o floare urata, cu aspect jalnic… i-am dat drumul. nu o mai vroiam.

    continuandu-mi drumul, am avut impresia de deja-vu. m-am gandit bine daca am mai trait o astfel de situatie…si am realizat ca , in mare parte, da. nu cu o floare. ci cu o relatie de care am tot tras…si tot trag. m-a ranit, m-am ambitionat. azi, insa, dupa ce am ajuns acasa, m-am intrebat: si oare, cand o sa reusesc in sfarsit sa o am, o sa mi-o mai doresc??

    uneori e mai bine sa lasi florile sa incante ochii altora, daca nu sunt in gradina ta…si cu relatiile e la fel. nu-ti dori ce nu e al tau. nu forta sa ai pe cine nu te vrea si are radacini in alta parte. pentru ca in sfarsit vei ramane cu rani si cu o relatie pe care nu ti-o mai doresti la fel…si la urma urmei, flori exista peste tot, si gradina, ai si tu.”
    ce parere ai?

  10. nepotu
    Sep 21, 2008 @ 13:55:03

    un suflet asa sensibil ca al tau poate sa reziste doar varsand margaritare de lacrimi

  11. Diana
    Sep 21, 2008 @ 14:01:57

    @eu : eu am scris asta! :)) ai gasit-o pe blogul meu vechi de yahoo 360,nu? :)) e doar o coincidenta?
    parerea mea? parerea mea e ca am dreptate acolo…l-am scris dupa ce cineva se jucase cu inima mea si mi-o fransese acum cativa ani…acea persoana nu era libera sa iubeasca, si nici nu cred ca isi dorea…nu stia ca oamenii pot fi raniti, pentru ca el nu prea avea mult suflet…si eu am incercat sa il rup din lumea lui, care era mai pretioasa pentru el, decat ceea ce i-as fi putut oferi eu…
    ce funny sa dai paste dintr-o poveste mai veche de-a mea…parca m-as fi intors in trecut pentru o clipa…:)

  12. eu
    Sep 21, 2008 @ 14:09:43

    nu exista coincidente draga Diana 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: