Ce contează?

Suspans…Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresări o femeie.

– Şssst! Aşteaptă să termine! O temperă bărbatul iritat de lângă ea.

………………..

– Aşa da! Aşa, puiul mamii! Sări femeia din nou încântată şi îşi luă în braţe copilaşul, sărutându-l apăsat pe obrăjorii dolofani.

Toată familia jubilează adunată în jurul băieţelului care pare să îşi sărbatorească un an de viaţă.

În faţa lui stă întinsă o tăviţă ovală din porţelan de pe care tocmai a ales o pereche de chei de maşină, o bancnotă şi o păpuşă Barbie.

­- Dulceaţa lu’ mama! Ce deştept e el mă… Ai văzut tati, cum a ales el tot ce e mai bun?? Băieţelul nostru o să aibă tot ce îşi doreşte, o să fie norocos! O să aibă bani, maşini şi femei. Ce să mai poţi dori pentru el? Ce?

Zise tânăra femeie strângându-şi mândră la piept copilul şi primindu-l cu celălalt braţ pe tăticul care se adăugă îmbrăţişării lor.

Porniră muzica şi cu toţii se veseliră până în zori de bucurie că băieţelul lor va fi un om fericit.

***

Este o zi însorită şi tocmai bună pentru o ieşire în parc.

Printre copiii care se aleargă, se avântă pe tobogan, se dau tare în leagăn şi se joacă în nisip, este un copilaş de vreo 3 ani care stă în funduleţ şi se uită în sus.

Frunzele copacilor de deasupra sa se leagănă dezvelind frânturi de soare care-i ating obrăjorii roz şi i se joacă în privire. Pare complet absorbit de ceea ce se petrece pe cer. Uite, norişorii ăia pufoşi care se mişcă şi iau forme de basm… Râde încântat. Uite, păsărelele care se onduiesc sub nori…Uite cum trece un fluturaş pe la năsucul meu…Râde distrat şi vesel.

Pe o bancă, o doamnă îmbrăcată cam strident pentru un parc plin de copii, citeşte fascinată o revistă pe care o ţine cu vârfurile unghiilor. Nu are idee pe unde îi e copilul sau ce face. Are o preocupare prea importantă.

Băieţelul râzând se ridică şi începe să fugă după fluturaşul alb care îl chema. Cu mâna întinsă după cele două aripioare tremurând se străduieşte să îl ajungă din urmă şi ţipă de bucurie. Trecând prin dreptul unui tobogan, un alt băieţel care tocmai cobora în viteză îl loveşte şi îl dărâmă. Băieţelul celălalt începe să plângă cu lacrimi mari, dar curiosul nostru se ridică şi pleacă iar după fluture.

– Ce faceţi doamnă? Se adresează mama celuilalt copil femeii de pe bancă. Nu vedeţi ce face copilul dumneavoastră? Ţineţi-l doamnă, în frâu! Că accidentează alţi copii!

Trezită din lectura ei captivantă, femeia în ciclam se ridică nervoasă de pe bancă şi se repede către locul cu pricina, descurcându-se cu greu cu tocurile prin nisip.

– Haide, doamnă, că nu ţi-o muri odrasla acuma! Îi spune ea celeilalte mame al cărui copil se învineţise de plâns.

Şi trece mai departe, urmărindu-şi băieţelul care fugea. Îl ajunge, şi cu o smucitură îl ridică de mână în sus. Speriat, copilul se opreşte.

­- Ce naiba faci, măi, copile? Ce naiba e cu tine? Nu poţi sta şi tu locului să citesc şi eu nenorocita aia de revistă? Ţi-am dat acolo găletuşa şi lopăţica aia. Joacă-te cu ele!

Şi purtându-l în braţe până la locul de unde plecase, îl trânteşte cu fundul de nisip şi se întoarce la banca ei, deschizându-şi nervoasă revista.

Băieţelul se uită trist după fluturaşul lui care dispăruse şi începu să scormonească absent în nisip cu un beţişor.

***

Este prima zi de şcoală.

Doamne, câtă lume într-o curte de şcoală! Copii micuţi, cât o jumătate de om, veseli şi plini de energie. Părinţi şi bunici cu ei. Învăţătoarele se perindă printre rânduri încercând să îşi găsească învăţăceii rătăciţi şi să formeze clasele. Toată lumea are flori.

Şi eu am. Am buchetul ăsta mare de crini imperiali care aproape că mă dărâmă. E cât mine de înalt.

Nu ştiu unde trebuie să mă duc. Nu ştiu cum arată doamna mea învăţătoare. Ştiu doar că o cheamă Popescu Irina. Cum să mă duc eu la toţi oamenii ăştia de aici şi să o caut?

Dacă mami ar fi fost aici cu mine… S-ar fi dus ea şi nu cred că i-ar fi fost ruşine…

Dar mami are treabă. Trebuie să se ducă la seviciu şi să aducă bani. Aşa mi-a zis: „Cine face banii azi, dacă eu vin cu tine la serbarea aia idioată? Te duci şi tu, îţi găseşti clasa şi apoi stai cuminte în bancă. Ai înţeles??” Ei, mami trebuie să ştie mai bine ce e important în viaţă. Doar e mami.

– Mă scuzaţi, domnule, ştiţi unde este clasa doamnei Popescu Irina?

– Chiar aici, băieţel. Dar tu eşti singur? Unde sunt părinţii tăi?

– Părinţii mei sunt la serviciu, zâmbi micuţul descurcăreţ către domnul care îl mângâia pe creştetul capului.

***

– Mama, te rog, vreau la liceul de arte! De ce nu mă laşi?

– Ce? Eşti nebun? Credeam că vrei să faci ceva cu viaţa asta! Credeam că ai văzut ce greu ne-am descurcat noi cu tine! Nu vezi ce greu e fără bani? Îţi trebuie bani ca să fii fericit în viaţa asta … Ce o să faci tu dacă o să fii artist?? O să mori de foame, aia o să faci! Ce, vrei să te ţin eu în spinare până la 50 de ani? Vezi-ţi de treabă, copile, şi bagă-ţi minţile în cap! Ce crezi tu, că dacă măzgăleşti acolo 3 foi cu tempera, te descurci în jungla asta de lume?

– Dar, mama, e tot ce îmi doresc să fac! Vreau să pictez….Te rog, spuse printre lacrimi băiatul.

Femeia, întoarsă spre chiuvetă, cu spatele la el, respira greu, supărată.

– Te rog, mama, înseamnă mult pentru mine!…

– Nu. Te duci la liceul economic! Am încheiat discuţia.

***

Este ziua absolvirii. Termin facultatea. Am urmat una cu profil economic. Mama a fost de părere dintotdeauna că un economist câştigă bine.

Azi îndeplinesc un vis. Nu este visul meu. Este visul părinţilor mei care m-au crescut sub lozinca : „ Eu te-am făcut, eu te omor. Eu îţi dau de mâncare, faci ce îţi spun eu.”

Nu pot să îi judec. Sunt părinţii mei. Alţii nu am. Şi ei mi-au dat viaţă, un dar minunat. Pentru asta, pentru viaţa asta care mă însufleţeşte, le sunt recunoscător, şi de asta, trebuie să le fiu loial, nu? Să îi ascult. Să fac ce cred ei că e mai bine pentru mine. E datoria oricărui copil faţă de părinte, nu? Aşa-i?

Chiar dacă părinţii mei cred că numai banii îţi pot dărui fericirea si confortul, că pe lume rostul omului e să muncească, că trebuie să mă însor cu o fată bogată şi să am doar un copil – „pentru că un copil cere mai puţini bani decât doi”… Chiar dacă părinţii mei nu cred în Dumnezeu şi în artă, chiar dacă ei nu cred în iubire şi în puterea viselor, eu tot îi iubesc. Atât cât poţi iubi pe cineva fără suflet.

Dar a trebuit să îi mint. A fost necesar. În timp ce am studiat economia la o mare facultate din oraş, am lucrat ca ucenic la un atelier de decoraţiuni şi mi-am plătit cealaltă facultate, pe care am făcut-o în secret. Facultatea de arte. Au fost 4 ani grei şi plini. Nu ştiu câte ore dormite am în acest răstimp, dar important e că am reuşit. Părinţii mei au crezut că eu am muncit atât de mult ca să devin un economist priceput; că îmi pierdeam nopţile în bibliotecă rezolvând probleme cu profit şi costuri. Dar eu de fapt stăteam pe timpul nopţilor în garsoniera unui coleg şi îmi făceam proiectele pentru facultatea de arte. Sunt cel mai bun din grupa mea şi printre cei mai talentaţi din multe generaţii de studenţi. Profesorii mei îmi spun că sunt un geniu. Că picturile mele sunt pline de suflet şi emoţie. Că sunt ca un mesaj de pe altă lume.

Dar părinţii mei nu ştiu cine sunt eu. Ştiu că am devenit şi sunt cine au vrut ei. Un viitor economist de succes. Sunt tare mândri de mine. Aşa şi trebuie să fie, nu? Ce mai contează? Pentru ei…

Le-am spus că am obţinut un post foarte bine plătit în alt oraş, departe de ei. Că voi fi un economist cu salariu de director. Nici nu ştiţi cât i-a bucurat asta. Mama a plâns o zi întreagă. Mi-a spus tata:

– Băiete, bravo…Ai să ajungi om mare. Bine că ţi-a trecut nebunia ta cu arta, că acum s-ar fi ales praful de tine şi de eforturile noastre de a te creşte. Ai văzut? Bine că a ştiut mama ta ce să facă cu tine şi te-a ţinut în frâu când a trebuit.

Ce mă bucur că plec!

Ei cunosc adevărul care le convine, cel pe care îl pot suporta. Ei mă cunosc aşa cum mă pot accepta.

Dar eu ştiu cum sunt şi ce îmi doresc cu adevărat. În 3 zile plec de aici. Acolo voi începe o viaţă nouă. Voi fi pictor. Voi fi împăcat. Voi fi EU, fără a trebui să mă ascund. Şi voi fi liber să pornesc în căutarea iubirii. Să o găsesc pe acea fată cu buzunarele goale, dar cu inima plină, care să se îndragostească de un pictor sărac dar fericit.

Părinţii mei? Vor afla adevărul într-o zi…Cine ştie când? Şi ce dacă? Atunci nu îmi va mai păsa. Voi fi prea sus de lumea lor.

***

………………

Suspans. Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresare o tânără femeie.

– Şsst! Aşteaptă puţin iubita mea…îi apasă cu un deget buzele el…Ea îi surâde cu ochii sclipind de bucurie.

……………….

– Bravo! O luă strâns în braţe mama pe fetiţa durdulie, cu zulufii negri.

Toate rudele adunate în jurul ei se bucură. Fetiţa sărbătoreşte un anişor.

În faţa ei stă un platou din porţelan de pe care tocmai a ales…un creion, o carte şi o pensulă.

– Tati, ce bucurie! Zise mămica veselă. Uite şi tu, se pare că va fi o pictoriţă talentată ca tăticul ei! He he…

– Da, zise băiatul….aaa, pardon….tăticul. Da, va fi un copil fericit… Îşi sărută fetiţa. Căci va avea susţinerea noastră, iubita mea, orice ar alege. Dar, depinde de ea, numai de ea, ce va simţi să aleagă.

Anunțuri

5 comentarii (+add yours?)

  1. Elsa
    Sep 25, 2008 @ 00:11:34

    Conteaza sa faci ceea ce iti place, sa te simti bine cu propria persoana, sa nu te apese regretele in privinta a ceea ce ai fi vrut si ai fi putut sa faci…

  2. Ionut
    Sep 25, 2008 @ 21:15:41

    Din pacate, tot ce ai scris aici este purul adevar sau mai bine spus crudul. Este aiurea sa ai acest gen de parinti 😦

  3. 33de3
    Sep 25, 2008 @ 22:10:27

  4. Diana
    Sep 25, 2008 @ 22:27:57

    multumesc, gabriel, e frumoasa melodia, si se potriveste…iti poate ridica moralul daca ai o zi grea…:) dar eu nu am mai avut de mult…din fericire.

  5. Maria
    Oct 05, 2008 @ 21:54:30

    Nu stiu de ce am impresia uneori ca o generatie e fericita si una nu…gen..atunci cand faci parte din cea nefericita …vei stii cum sa fii si cum sa nu fii ca sa iti faci copilul perfect fericit..si vei reusi 🙂 dar..copilul acela va avea totul si nu va stii ce insemana sa nu ai si sa nu poti face ceva,deci,daca copilul lui va fi exact cum ai fost tu ,nefericit…gen.. :)) sper ca nu e valabila teoria ema cu o generatie da una nu..ca e grav..(sau cel putin sa i explic faza asta copilului ,sa stie sa faca si pe altii la fel de fericiti.adica normal ca da! of.ce probleme imi fac si eu..imi vine sa dau ctrl A delete la tot ce am scris :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: