Celalalt Everest

Las o cladire in spate. Are forma de patrat fara o latura si multe geamuri sfidatoare, care se pot deschide doar din afara, nu si din interior. Eu am spart unul ca sa ies. Si am fugit pana aici.

In fata mea e un zid. Si, Doamne, cat zid! Caramizi peste caramizi se astern constiincioase una peste alta, rosiatice… Nu simt ca zidul asta s-ar putea ocoli cumva, curand, pentru ca ochii mei nu ii pot cuprinde capetele… Dar ii pot vedea marginea de sus.

La gat imi atarna un aparat foto greu. Mi-am luat aparat? Nu aveam…Ciudat, nu tin minte de unde il am…

Sigur ca da! Acum imi amintesc! Everestul. De aceea sunt aici. Am venit sa fotografiez Everestul! Si siguranta motivului pentru care sunt prezenta aici ma face sa ma simt puternica.

Dar cum trec eu zidul? Sau cum ma urc eu acolo sus, de unde se vede cel mai minunat vis inconjurat de nori? Zidul nu ma lasa sa ma agat de el. Perfect, alunecos, dur, sta mandru in fata mea si imi surade batjocoritor. Parca imi spune: „N-ai sa poti…Dar oricum, eu ma voi distra privindu-te.” Ce ingamfat, daca ar stii el ca ar putea fi spart foarte usor de ceva mai puternic, n-ar mai rade cu dintii lui perfect aliniati.

Uite niste oameni. Sunt ciudati…Nu au chipuri, dar ii vad cum zambesc. Zambete plate, lungi… Sunt imbracati in negru si nu au umbre pe pamant. Ii strig:

– Nu va suparati! Ma puteti ajuta? Vreau sa ma urc pe zidul asta!

Cand le vorbesc, feţele lor incep sa se contureze si niste ochi trufasi ma privesc fix. Din piele le rasar buze rosii si dintre ele, ca fum albastru vin spre mine cuvintele lor:

– Si de ce te-ai urca acolo?

– Pentru ca…vreau sa fotografiez Everestul, le spun eu fericita de cat de frumos suna.

– Sa fotografiezi Everestul?? Suiera ca vantul intrebarea unuia dintre ei.

– Pai, Everestul nu e aici. Everestul e mai departe decat ai fost tu vreodata, zise una dintre siluete, privind ranjind spre cladirea din urma.

– Si Everestul nu se poate vedea de tine, chiar daca te urci acolo, continua altul. Esti prea marunta pentru ca ochii tai sa poate calatori pana acolo si sa vada ceva atat de maret!

– Ma ajutati sau nu? Le spun eu razand si gandind ca sunt atat de naivi… Sigur sunt acel gen de oameni care nu vad decat ceea ce stiu sigur ca exista, care nu cred decat daca vad si care nu simt decat daca sunt siguri de ceva. Daca simti ca ceva este acolo, desi nu il vezi, acel ceva se va dovedi ca este cu adevarat acolo. Eu stiu asta. Sa cred fara sa vad, sa simt fara sa vad…Nu e asa complicat. Poate fi riscant, dar cand esti destul de puternic, te poti recladi dupa orice dezamagire mult mai usor si riscurile sunt doar niste incercari care sa iti dovedeasca ca poti face orice atunci cand crezi.

– Trebuie doar sa ma impingeti ca sa ajung la margine…le explic eu insistand.

– De ce am face asta? Sa te ajutam? Tu apoi vei urca acolo si nu te vei mai uita in jos, la noi. Ce rasplata am avea?

– Pai, eu voi fi sus si va voi descrie si voua ce frumos se vede, si atunci, poate va veti dori sa urcati ca sa simtiti cu propriile voastre suflete. Iar eu, va voi intinde mana si va voi ajuta sa va suiti si voi.

– Ha ha ha! Esti nebuna! De ce am vrea sa vedem un amarat de munte? O roca rece si gri inaltandu-se sub un cer care se vede foarte bine si de aici de jos…Auzi, ce tampenie, zise razand unul dintre ei si batandu-l pe umar pe un altul care schita un zambet fortat, pentru ca desi zambea fals, in ochii lui fara forma se vedea ca era curios sa vada Everestul. Dar daca ar fi recunoscut, nu ar mai fi fost vazut bine de ceilalti…si pentru el, sa nu aiba respectul celorlalti, ar fi fost o tragedie, chiar daca se lasa condus de ideile lor, ci nu de ale lui.

– O roca rece?? Si nu, nu e gri…e albastra….Dar ce stiti voi? He he! Stiti ce? Nici nu vreau ajutorul vostru. Intoarceti-va de unde ati venit si intunecati in continuare lumea voastra cu ceruri prea inalte.

Si ei se indepartara razand de nebunia mea.

Privesc spre cer. Imi pare atat de aproape incat simt cum imi intra in suflet si ma face sa ma simt albastra, senina…

Daca cerul este atat de aproape, inseamna ca nici zidul asta nu e atat de inalt!

Si incep sa sar. Sus, sus, mai sus. E incredibil cat de sus pot sari daca imi fac avant din toata inima! De cateva ori aproape ca pot atinge cu mana ultimul rand de caramizi si ma ambitionez si mai tare. Sar, si desi talpile ma dor si bratele mi-au amortit dand din ele prin aer, nu ma opresc. Parca am uitat de toate din jur, mai putin de scopul meu pe care il vad clar, asteptandu-ma dupa zidul asta pe care mai am putin si il cuceresc. Si daca voi cuceri zidul, atunci sa ajung pe Everest nu ar mai fi greu deloc.

Degetele mele incearca sa se apuce de muchia unei caramizi care se tot fereste.

Uitandu-ma inca o data spre cer, imi iau avant mai tare ca de fiecare data si simt sub degetele mele asprimea caramizii reci. Simt greutatea corpului meu care atarna de puterea palmelor mele.

Un moment mi-e si frica sa respir. Nu as vrea sa cad acum. Dar nu! Cum sa cad inapoi tocmai acum?!? Si cu o forta pe care nu stiam sa o fi avut in mine, imi incordez bratele si ma ridic in palme deasupra zidului, punand picior dupa picior pe fruntea lui.

In inima imi explodeaza ca artificii o bucurie care imi depaseste granitele pielii si se raspandeste stralucind in aer.

E acolo. Mare, frumos, vesel, prietenos…magic… Everestul. Inima mea a stiut. Mintea mea a crezut. Si trupul le-a urmat. Impreuna se bucura acum de adevarul pe care ochii mei li-l dezvaluie.

Privesc in jos si zidul pare atat de scund! Mi se pare ca daca ma aplec putin pot atinge iarba. Dar mai bine nu fac asta, doar stiu ce efect are iarba asuprea mea si m-ar face sa-mi doresc sa sar inapoi.

Si intr-adevar, capetele lui nu se pot cuprinde cu vederea nici de aici, de pe el. Degeaba as fi mers vreme multa pe langa el, de-a lungul lui…Zidul asta trebuie urcat sau spart. Din doua, una. Alta solutie nu e.

Ah, Dumnezeule, ce imi arati acum? Frumusetea pe care o vad e coplesitoare…Imi vine sa plang, dar lacrimile nu ar face decat sa-mi incetoseze privirea si sa pierd clipe pretioase in care as putea admira minunea din zare.

Fac o fotografie. Una singura. In cazul acesta, o singura fotografie e de ajuns sa imortalizeze momentul meu de izbanda. Daca as face mai multe, bucuria mea s-ar imparti intre ele, si apoi, s-ar micsora…Iar pozele pot cuprinde doar imagini, doar frumusetea privelistii; sentimentele mele se vor pastra vii intr-o amintire vesnica.

Ma cheama. Muntele. Parca imi sopteste un cantec care ma ademeneste cu magia lui…Vreau sa fiu mai aproape.

Sar de pe zid ca si cum nici n-ar fi fost nevoie sa fac un salt si iarba deasa si mai verde de jos ma primeste moale. Alerg prin ea si desi Everestul parea sa fie departe, departe, constat uimita si fericita ca 12 pasi imi sunt de ajuns ca sa ma regasesc la poalele lui.

Se ridica deasupra mea grandios, pierzandu-se intre nori, incat as putea jura ca de pe varful lui poti pasi lejer in Rai.

In lumina rasaritului, albastrul sau prafuit se ingana cu umbre aurii de lumina. Este invaluit intr-o aura care il face sa para un munte vrajit, aproape ireal.

Dar degetele mele plimbandu-i-se pe gat il simt atat de primitor, atat de viu…Aproape ca simt cum se misca atunci cand respira.

Vreau sa il urc. Sa ma conving daca in crestetul sau este cu adevarat poarta Raiului…Pe unde sa o iau?…

Ia uite, o carare! Ce carare lina, printre brazi…Duce drept spre nori… Ce simplu ar fi pe acolo! Dar nu, eu nu vreau simplu… Eu vreau sa ma ostenesc pana cand voi tremura si vreau sa ajung in varf franta, dar vie…

Asa ca voi urca pe aici, treapta cu treapta, tinandu-ma cu mare grija de bratele visului meu, infigandu-mi pasii cu dragoste in gatul lui puternic. Simtind cum roca ma impunge in palme si cum vantul ma sufla….

Cat are? 8848 de metri? O nimica toata! Zidul ala era de mii de ori mai inalt si l-am sarit… Si metru cu metru, speranta cu speranta, bataie de inima cu bataie de vant, voi fi sus curand.

Sunt undeva sus, pe la jumatate, si lumea se vede de aici pur si simplu minunata. Uite si zidul. Ii pot urmari lungimea cu privirea. Inconjoara de-a dura tot pamantul si isi are capatul…acolo unde incepe sa urce poteca lina dintre brazi, poteca inspre nori… He he! Ia uite cum ma puteam pacali! Din cauza norilor aceia josi nu as fi vazut unde duce! Si as fi ajuns iar pe zidul acela mincinos.

Dar noroc ca eu de obicei urmez alti nori, mai sus. Si noroc ca palmele mele iubesc sa simta si picioarele mele iubesc sa se catere… Si ce bine ca inima mea simte orice ar fi!

Iata-ma. Sunt sus. Ce vedere! Nu v-o descriu, nu ati putea sa v-o imaginati exact asa cum e de frumoasa si poate nu v-ati mai dori sa veniti candva aici, sa simtiti cu sufletele voastre…

Dar, ia uite! Ce-mi vad ochii? Mai e un Everest acolo, in zare. Oare pe el a ajuns cel caruia ii era destinat? Sau mai are de urcat?… Ia sa ma duc eu pana acolo pe curcubeul acesta…

Sper sa fi trecut zidul macar…

Anunțuri

11 comentarii (+add yours?)

  1. nepotu
    Sep 30, 2008 @ 16:45:29

    ..iar daca nu a trecut zidul il vei da o mana de ajutor ,nu toti pot sa mearga pe curcubee (numai cei care au ajuns pe Everestul lor) din pacate multi se tem sa priveasca sau sa se gandeasca la Everestul propriu privesc spre pamant ,nu spre cer …dar le vei intinde mana de pe curcubeul tau 🙂
    …ia priveste mai sus …nu cumva …

  2. beheader69
    Sep 30, 2008 @ 18:47:28

    scrii f frumos:)

  3. 33de3
    Oct 01, 2008 @ 21:55:12

    intr-adevar…e frumoasa cucerirea Everestului….e cu atat mai frumoasa cu cat e mai de dificila urcarea …n-ai pomenit de furtunile infricosatoare ale gandurilor de nea ce zviscolesc sufletul,de „lipsa de oxigen” a vointei ,ce uneori se clatina…de avalansele indoielilor …..dar toate aceste incercari sunt uitate …cand ai ajuns acolo…cand ai infipt steagul iubirii ….acolo in cel mai inalt si mai neprimitor loc …cucerindu-l pentru totdeauna!

  4. nepotu
    Oct 01, 2008 @ 22:06:09

    si …am inventat un nou cuvant se pare ..zviscolesc 🙂

  5. 33de3
    Oct 01, 2008 @ 22:17:18

    da am combinat „viscol” cu „zvarluga ” si uite ce-a iesit …cereti voie daca vreti sa-l folositi …copyright!

  6. Aniri
    Oct 04, 2008 @ 19:38:00

    he he.. cum ar spune ioan „of course they don’t .. ” ;)) ca lumea va incerca sa ne opreasca 😀 dar.. 🙂

  7. Claudiu
    Oct 22, 2008 @ 16:10:36

    Cu siguranta ai trecut zidul…
    A fost o placere sa-ti citesc textul, mai ales ca ai vorbit de un vis trecut al sufletului meu… intru atingerea lui, pana in prezent, am urcat toti muntii din Carpatii nostrii Meridionali, in toate anotimpurile… insa, urcand munte dupa munte, cu bocancii prafuiti sau umezi si plin de vise din care inca nici unul nu mi s-a implinit, am descoperit ca nu-mi doresc sa urc pe Everest, muntele! Nu! Nu-mi doresc sa ma chinui, sa indur lipsa de oxigen, raul si toate cele, pt lucruri pe care le pot obtine si altfel si, culmea, chiar aici, in tara noastra :). Nu degeaba strainii vin iarna si se antreneaza in Fagarasul nostru. Si in amintirea Everestului ce-a stat in sufletul meu, fara ca eu sa-l vad vreodata, acord minim 30 de zile pe an calatoriilor pe munti (nu conteaza care, nu conteaza cum, nu conteaza in ce anotimp)… iar daca pe munte as avea doar soare, as incepe sa ma plictisesc. Toate furtunile insa, toate prabusirile cu skiurile in zapada, toate alunecarile si toate avalansele care, pana in prezent, Slava Domnului!, au trecut pe langa mine, au umplut de povesti si de amintiri viata mea si m-au „imbolnavit” de nevoia de frumos si de aventura, de pofta de viata traita, pe vecie!
    Totusi, un „Everest” am si eu in suflet. Dar nu stiu inca daca am reusit sa trec zidul, sau nu…
    Iar daca nu stiu, inseamna ca nu l-am trecut, nu?

    „Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins!” spunea Hemingway 🙂

    Eu spun: sunt de-a dreptul incantat si uimit sa ma regasesc in lista ta de blogroll si, sincer, nu-mi dau seama cum am ajuns acolo… dar mi-ar placea sa stiu :D.
    Am sa te citesc mereu, de acum, caci imi place mult cum scrii.

    Zile frumoase si vise indraznete, iti doresc.

  8. Diana
    Oct 22, 2008 @ 16:21:08

    @claudiu:
    ;)) da,eu l-am trecut.
    numai tu poti simti si stii sigur daca l-ai trecut. plus ca e un sentiment extraordinar cand il treci. nu ai cum sa il ratezi. poate ca l-ai trecut si tu cand ti-ai dat seama ca nu ai nevoie sa urci acel Everest, muntele…ca alt Everest e de cucerit, dar numai tu poti stii asta cu siguranta.
    eu inca nu am fost pe niciun munte, dar o sa incep cu minunile de sub soare din Romania..chiar din primavara-vara asta…care urmeaza. am multe varfuri de cucerit…ah,abia astept. sunt din ce in ce mai sigura ca am ajuns pana aici fara sa ii urc dintr-un motiv. am asteptat atat din simplul motiv ca nu eram pregatita sufleteste pentru darul pe care ti-l fac muntii cand ii urci. acum sunt. sunt gata sa ma primeasca si sa ii cunosc cu adevarat.
    in lista mea de bloguri ai ajuns dupa ce ti-am citit blogul. te-am adaugat pentru ca apreciez ceaa ce scrii si spiritul tau care se intrezareste dintre randuri.
    multumesc ca ai sa ma citesti. sper sa iti fie de folos. 🙂
    si eu iti doresc tie la fel, si in plus, multa iubire! 🙂

  9. Claudiu
    Oct 23, 2008 @ 15:07:20

    Stii care e cea mai des folosita expresie, de catre un student? „De maine ma apuc de invatat.” Niciodata insa, azi.
    Cam asa imi suna acel „chiar din primavara-vara asta”. Te-ai gandit ca exista o posibilitate ca in acea primavara sa… nu mai fii?
    De ce sa lasi pe maine, ce poti sa faci azi?

    Multumesc pentru ca citesti ceea ce scriu, dar inca n-am inteles cum m-ai gasit? Avem cumva cunostinte comune? Nu de alta, dar in ultima vreme s-au intamplat numai lucruri menite sa ma convinga de faptul ca lumea se compune din cateva persoane care se si cunosc intre ele 🙂
    Restul, par a fi doar de decor. Si poate ca asa si e, daca vorbim despre „lumi personale”. Nu?

  10. Diana
    Oct 24, 2008 @ 16:36:52

    @claudiu…Daca ar fi fost vara sau primavara, as fi plecat si maine…dar nu crezi ca acum nu prea e timp bun pentru ca incepatorii sa se aventureze pe munte? 😛 si apoi, trebuie sa merg cu cineva care a mai fost…ca sa invat si eu…
    nu te cunosc si nu stiu sigur daca nu avem prieteni comuni, te-am gasit intamplator si mi-ai atras atentia cu dragostea ta pentru munte si datorita principiilor tale. dar cred ca intr-un fel traim intr-o lume comuna, caci avem niste vise comune 😛

  11. Claudiu
    Oct 27, 2008 @ 01:08:16

    mijlocul lui noiembrie. Cozia. Cabana incalzita exact pe varf. Un munte accesibil si incepatorilor. 4-5 ore de urcat, relativ lejer. posibil zapada si viscol, sus :). Vor mai merge incepatori, cu mine. prieteni. nu te cunosc, dar, totusi, it garantez ca daca deja iti surade ideea de munte, ai pute aface fata. stiu, nu ma cunosti si nu e bine sa pleci cu necunoscuti, pe munte. de aceea iti spun de acum… sa avem timp sa ne cunoastem, daca vrei sa mergi, si sa-i cunosti si pe prietenii si prietenele mele, pe care ii voi urca acolo. Nu-ti face griji, nu sunt multi…:) Iar eu n-am decat prieteni. nu prea am cunostinte…
    iti recomand acest jurnal d epe blogul meu adresat exclusiv muntelui: http://amintiri-din-munti.blogspot.com/2007/02/amintiri-din-cozia-3-4-feb-2007_14.html
    aici ai pozele referitoare la acel jurnal (una di fetele din imagine era pt prima data pe munte, desi era februarie):
    http://amintiri-din-munti.blogspot.com/2007/02/iarna-in-cozia-foto.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: