Dintre miliarde de frunze

Vrummm…Vrummmm…Se aude dintr-o parte, ba din alta…

In iuresul intersectiei grabite, intre doua benzi marcate cu galben, se rostogoleste ba inainte, ba inapoi, un grup de frunze zgomotoase. Impinse de aerul dintre masinile in mers, se ridica la jumatate de metru in aer, se dau peste cap de cateva ori si cad alene, ba mai departe, ba tot acolo.

Sunt cateva de plop galbioare, cateva de stejar brune, cateva de castan rosiatice si cateva de corcodus vinetii. Si una de artar. Aceasta are marginile zdrentuite, conturate cu grena, iar in centru e cafenie, cu pete galben-aurii.

Masini gonesc ba intr-o parte, ba in alta, si trec atat de des incat, fara pauza, frunzele sunt prinse intr-un vartej pentru cateva clipe.

– Iiihuuu! Ce mai tura! Am ametit de-a binelea de data asta, zise o frunza de plop razand.

– Uite, uite, vin doua din directii opuse! Pregatiti-va!

Si iar se amestecara si se ametira.

– Uh, deja mi se face rau, zise o frunza de castan…Dar mai vreau!

– O, nu…Doamne, de s-ar opri numai…se auzi o voce.

Toate celelalte frunze se intoarsera uitandu-se urat.

– Iar esti artagoasa?

– Ha ha! Pai cum sa nu fie? Doar e frunza de ARTAR! Comenta o alta.

– Ce sa zic, ce gluma buna! Voi nu v-ati saturat sa va invartiti ca niste zapacite pe bucata asta de beton? Zi de zi? Intruna? Ca eu nu mai suport! Nu mai suport!

– Esti de groaza! Tot timpul te plangi…Nu stiu ce ti-ai mai putea dori! Era mai bine cand stateam ca idioatele agatate de o creanga si ne leganam in vant?

– Da! Era! Acolo, de sus, puteam sa vad lacul si eram linistita asa cum ma leganam…Si eram vie…Vantul canta, nu urla ca aici jos…si cerul era aproape si mirosea a iarba…Si copacul in care am stat eu, era mereu vesel si imi povestea frumos…

Aici, e un haos. Incep sa ma usuc si uite cum toate masinile astea ma impung incolo si incoace.

– Dar nu ai fost tu de acord cand am hotarat cu toatele ca ne desprindem de crengi si zburam pana aici? Nu ai zis si tu ca te plictiseai si vroiai sa ai parte de ceva mai multa distractie? Acum de ce te-ai schimbat?

– Da, chiar asa…Si apoi, ce ar fi sa nu iti placa aici? Doar suntem libere, nu doar niste ornamente de copaci. Si aici putem dansa cat vrem.

– Libere? Ha! Cum sa fiti libere? Curentii de aer fac ce vor cu voi! Va plimba de colo- colo dar niciodata nu va duc mai departe. Sunteti prinse aici!

– Prinse? Ia uite-o pe Valentina, frunza de visin! Tocmai a dus-o vantul pe un parbriz de masina scumpa! He he! Norocoasa de ea! O sa se plimbe de acum peste tot….Las’ ca vine si vremea noastra, zise invidioasa o frunza de castan.

– Da, o sa se plimbe…pana o face bucatele stergatorul de parbriz la un stop. Zise frunza de artar.

– Repet, esti de groaza!

– De ce sa fiu? Voi nu vedeti ca va credeti libere cand sunteti prizoniere? Credeti ca dansati din vointa voastra? Dansati cum va sufla vantul…Cum are el chef. Va amagiti crezand ca aveti control asupra vietii voastre…

Si macar in copacul din care ati cazut erati intr-adevar ornamente…Si faceati parcul sa se umple de culoare…Si mai aveati si alte roluri…Imbracati copacii goi si le pregateati hrana prinzand soarele in voi. Pe cand aici, nu aveti niciun rost. Nu ne priveste nimeni. Nu ne fotografiaza nimeni. Nu ajutam niciun copac sa se fereasca de vant si ploi. Nici de decoratiuni nu suntem bune, caci rasadurile de panselute de pe margine sunt mai frumoase si fura ochii trecatorilor…Nu vedeti? Suntem niste frunze uscate pe un drum mort!

Eu nu vreau sa ma fac faramite sun rotile unei masini!

Trebuie sa scap de aici… Sa ma intorc in parc.

– Mai taci! Ca deja ne-ai plictisit, zise o frunza de plop si cu toatele ii intoarsera spatele indignate, sarind in urmatorul vartej.

Proptita de o sina de tramvai, frunzulita de artar era trista. Locul ei nu era acolo si o stia prea bine. Regreta ziua cand coborase din copac.

Atunci luase aceasta decizie pentru ca vazuse cum incepe sa ingalbeneasca si stia ca o sa se usuce si la prima ploaie o sa cada doborata de o picatura grea…Si apoi, va muri. Caci asta era natura lucrurilor. Era o frunza, si se facuse toamna. Si desi trandafirii din parc si teii inflorisera a doua oara anul acesta, ea nu avea cum sa reinvie. Viata ei avea un singur sens de acum. Nu ca a frunzelor de brad care nu mureau niciodata, caci isi aveau originea acolo unde incepe infinitul si ingerii isi fac culcus pe cer peste soare.

Si crezuse ca daca va trai mai intens decat pana atunci, macar in ultimele zile, va muri impacata.

Insa, odata ce ajunsese in mijlocul intersectiei constatase ca nu era deloc ceea ce crezuse, si ca asa cum le explicase si celorlalte frunze, viata – atat cat ii ramasese – nu mai avea acelasi gust… Ii era dor de mirosul lacului verde si de sclipirea apei fie sub soare, fie sub luna. Ii lipseau copacii si iarba si sunetul vantului printre crengi…si trandafirii mangaind aleile cu parfumul lor…

„ Am nevoie de un plan. Unul destul de bun ca sa ajung inapoi in parc…Si am o idee, dar o sa fie dureros…”

Apoi, timp de cateva zile, se forta sa se aseze impotriva vantului si sa ajunga pe trecerea de pietoni. Si ajunse, intr-o seara. Si apoi se ruga ca talpa pantofului care o va strivi si o va purta cu ea mai departe, sa se indrepte spre parc ci nu invers…

Si se intampla! Se mula perfect si dureros pe tenesii unui baiat si se tinu bine pana cand cazu lata pe o alee de parc. Si apoi vantul prietenos o sufla printre tufele de trandafiri albi, pe un petic de iarba.

„Eh… rasufla usurata. Acum am ajuns acasa si pot astepta sfarsitul… Si voi deveni una cu pamantul privind la cer, mangaiata de soare si plansa de ploaie. Voi intra bucatica cu bucatica in pamant si voi fi parte din el apoi, reintrand in ciclul vietii…Si intr-o zi poate voi fi viata dintr-o frunza sau poate hrana pentru un trandafir. Ce poate fi mai nobil decat asta pentru o frunza stinsa?”

Ramanand acolo asa, simtea cum se usuca zi de zi sub soare si ploaia care ar fi trebuit sa o descompuna nu mai cadea. Dar era fericita. Se bucura de fiecare zi in plus in care mai putea admira cerul.

Intr-o zi, niste ochi caprui cu gene dese se oprira sclipind asupra ei.

O fata o prinse intre degetele sale lungi si o puse intr-o gentuta alaturi de o castana, o nuca, un con, o cochilie de melc, o floare de trandafir si niste gherghine.

Si astfel, ajunse lipita cu grija intr-o agenda, sub ea scriind : „o emotie din sufletul toamnei”.

Cat de simplu poate fi sa ramai nemuritor, nu-i asa?…Cand cineva cu suflet cald te culege dintr-un parc. Pentru ca, frunza noastra, nu s-a mai descompus in mii si mii de particule. Ci a ramas la fel, acolo intre foile agendei. La fel de colorata, vreme lunga, vizavi de o petala de trandafir roz.

Si din ziua aceea, nu doar ca fusese privilegiata cu titlu de nemurire, dar si devenise unul dintre obiectele preferate ale unei fete cu suflet bun.

Este atat de simplu! Doar trebuie sa nu te lasi purtat de vant fara sa ai un drum al tau… Si vantul, de-i soptesti dorinta ta, te poate ajuta, nu ameti intr-un vartej la un loc cu alte sufletel goale.

Sa traiesti si sa nu te temi de moarte. Caci moartea nu exista decat daca alegi tu sa mori in loc sa traiesti.

Anunțuri

1 comentariu (+add yours?)

  1. Service Pc
    Oct 11, 2010 @ 12:22:33

    interesant..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: