Pe drum

Ai plecat singur la drum…N-ai mai asteptat primavara. Toamna e pe duca si iarna se apropie, dar asta nu te sperie. Ar fi fost mai groaznic sa nu pleci. Sa te temi. Sa stai sa astepti o primavara care nu ti-ar fi garantat nimeni ca ar fi fost mai calduroasa sau mai insorita decat toamna tarzie de acum. E adevarat ca primaverii ii urmeaza intotdeauna vara, si ca dupa toamna de acum va veni cu siguranta iarna, dar ar fi fost mult mai greu sa ramai acolo unde ti-era mai confortabil si sa te intrebi cum ar fi fost sa fii unde esti acum, dupa ce ai plecat.

Si-apoi, stii sigur ca zapada va cadea si ca va fi tare frig…dar tu iubesti zapada…si iubirea asta iti face cald in suflet, si gerul nu mai e atat de crunt…

Nici macar nu stii drumul…Nu ai mai fost pe munte pana acum. Ti-ai dorit, ai visat, ti l-ai imaginat in atatea feluri…mereu invaluit in magie si in lumina unui soare datator de viata.

Nu stii ce pericole te asteapta, dar iti poti inchipui…Nu ti-e frica. Asa ti-e felul. Nu prea te sperie nimic…Simti ca poti imblanzi si ursii, ca daca ai cadea,ai cadea in picioare, ca frigul te poate doar amorti, nu si ucide. Nicio panta nu e prea abrupta ca sa ti se para imposibil de urcat, nicio avalansa nu te-ar ingropa – caci focul din inima ta ar face carare prin valurile ei, nicio roca nu e prea greu de supus pasului tau.

Nu ti-ai luat nici echipament, nici haine foarte groase. Pentru ca te-a luat prin surprindere decizia ta de a pleca. Erai intr-o perioada cand nu planuiai sa mai pleci undeva pentru multa vreme. Dar stii doar ca planurile nu se indeplinesc intotdeauna, doar pentru vise e regula asta…Viata are multe intorsaturi si multe surprize, dar tocmai de aceea este perfecta, minunata. Priveai intr-o zi pe fereastra, la lumea care trecea pe sub geamul tau si incercai sa le citesti gandurile…E un obicei de-al tau. Iti place sa citesti oamenii, esti un mic om de stiinta…cercetezi sufletul uman. Si cum priveai asa, ai stranutat si cand ai deschis ochii ai vazut pe cineva care traversa cu un rucsac in spate…Ori venea, ori se ducea inspre munte. Si l-ai strigat, pentru ca parea sa aiba vise comune cu ale tale…Dar nu te-a auzit…Era prea visator…Si atunci in inima ta a rasarit un mugur de dorinta…N-aveai nimic de lasat in urma si nici altceva mai bun de facut…decat sa stai pe geam, cu planurile tale de a nu face nimic…

Prin urmare, ti-ai luat la revedere de la trandafirii de pe pervaz, caci ei erau tot ce lasai in urma, si sperai ca nu vor muri neavand cine sa ii ude si ai parasit brusc fereastra. Ti-ai pus in rucsac doar atat: o patura de speranta sa iti tina cald, o punga cu vise ca sa rontai cand ti-e foame, o sticla de credinta ca sa nu mori de sete, un cort pentru doi si poza muntelui pe care iti doreai sa urci. Mai mult nu ti-ar incapea si nici nu ai nevoie.

Si ai pornit.

Cand inca mai paseai grabit prin oras, te-ai fi putut intoarce, ai fi putut renunta…mai ales ca ai auzit la radio anuntand zapezi. Dar nu ti-a stat vreodata in fire sa renunti usor…Si muntele acum te-asteapta, caci a simtit ca vii. Cum sa-l dezamagesti?

Cu vremea ai lasat in urma si lumea din oras, si trenul te-a purtat cu grija spre destinatie. Pe drum nu ai putut sa dormi, caci trebuia sa uiti ce lasi in urma si sa cuprinzi cu sufletul vremea ce ti-a ramas pana in gara. Si trenul, ingrijorat tot iti soptea: „Nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce”…dar tu zambeai, gandind ca el prostutul, e obisnuit pe calea lui cea sigura, mereu aceeasi…nu are cum sa stie…nu are cum sa vrea mai mult…

Acum sunt multe zile de cand ai coborat din tren, in gara in care nu te astepta nimeni…Cel putin nu ai stiut daca te astepta cineva…si nici acum nu stii…Daca nu ai spus nimanui ca vii?…De unde sa stie?

Si drumul ti s-a pus in fata, invitandu-te sa-l faci poteca. Nu stii traseul…Nu stii pe unde au mai mers altii, si care e calea cea mai sigura…asa ca o iei pe unde simti, pe unde privirea te poarta, incantata de flori albastre, de paduri pictate de toamna gratioasa, de brazi cu parfum de Craciun, de nori din ce in ce mai josi, pufosi…

Si in timp ce sufletul ti se hraneste cu franturi din peisaj, picioarele iti merg fara vointa ta, caci gandurile iti sunt departe…Parca intr-un fel, ceva nevazut te poarta intr-acolo, un sentiment puternic…o credinta launtrica care iti face inima sa bata cum nu ti-a mai batut vreodata.

Genunchii ti se simt slabiti si mainile te dor de ger. Obrajii iti ard si ochii iti lacrimeaza. Si drumu-i tot mai greu, si geru-i tot mai crunt, si ultima franghie a toamnei de care te tineai, se rupe…si pici, urcand, in iarna.

Daca sentimentele tale nu ar fi atat de intense si daca dorinta ta nu ar fi atat de mare, poate ca trupu-ti vlaguit ar fi cedat de mult. Si te-ai fi prabusit pe o cale care-ar fi ramas fara de capat…Zacand, si asteptand sa vina muntele la tine, printr-o minune….sau macar cineva sa te salveze…Dar sufletul tau frige ca un soare intr-un miez de vara, si il simti desprins de trupul care incepe sa devina rece si colorat albastru. E timpul sa innoptezi…Si iti asezi cortul pentru doi care ti se pare imens inauntru, dar simti ca in curand isi va indeplini menirea. Si intri in el, si pui pe tine patura de speranta, si te mai incalzesti. Si rontai cateva vise din zile cu soare si iti amintesti de trandafirii tai de acasa…Si bei o gura de credinta si apoi adormi. Adormi si visezi cum ai ajuns pe varf, iar cand te trezesti, nu-ti mai e nici frig, nici greu, si canti urcand. Caci visul tau din noapte te face sa iti doresti si mai mult, sa crezi cu adevarat ca acolo trebuie sa ajungi. Si te mai uiti o data la poza ce-o ai cu tine. Cu siguranta ai facut un pas corect atunci cand te-ai aventurat pe aceasta cale, caci muntele iti zambeste din fotografie. Si simti ca te asteapta, asa ca grabesti pasul si canti mai cu bucurie.

Si mergi, si urci, si te agati de tot ce ar putea foarte usor sa fie obstacol, insa pentru tine e doar un ajutor…Nu e nimic sa-ti stea in cale. Nu stii daca esti pe un drum corect…Nu stii daca mai ai mult de mers. Nu stii ce vei gasi in varf. Nu stii ce te asteapta pana acolo si inapoi. Tot ce stii e ca muntele exista. Si ca tu il urci chiar acum. E o noua zi din cele multe.

Si nu poti fi sigura de nimic… cel putin nimic exterior tie… adica de…varf.

Anunțuri

9 comentarii (+add yours?)

  1. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 10:21:45

    Ai un stil uimitor. imbini atat de frumos realul cu visarea, uneori aproape cu fantasticul. Imi place mult constantza ta in simboluri. Iti recomand o scurta povestioara „Zapezile de pe Kilimandjaro” de Hemingway. Sunt sigur ca ti-ar placea. Se citeste in 30 min. De fapt, iti recomand toate scrierile lui Hemingway 🙂 (cu avertizarea ca el este foarte ancorat in real).
    http://mixuldecultura.ro/?p=164 (acest articol, despre Hemingway, e scris de mine :P)
    Facand abstractie de toate, insa, iti recomand, pt ca vad dorinta sufletului tau de a urca pe munti, ca prima data cand vei ajunge acolo,sa mergi in compania unui om care a mai fost si care, obligatoriu, sa iubeasca muntele… si sa stie sa-ti vorbeasca despre el.
    A, si inca ceva :). ursii nu poti sa-i imblanzesti, stiu pt ca m-am intalnit de 2 ori cu cei mai salbatici, din Fagaras… frigul te poate ucide (stiu oameni care au murit din aceasta pricina), pantele pot fi extrem de abrupte, pana la vertical sau chiar surplombe imposibil de trecut, iar avalansele… ok, hai sa nu vorbim despre asta acum.
    Si sa stii ca in muntii inalti, primavara vine abia in iunie, cand inca mai sunt metri buni de zapada prin caldari glaciare. Spre exemplu, vara trecuta, pe vaile nordice din Fagaras se schia si la sfarsitul lui iunie. Deci, daca mergi in primavara pe munte, intereseaza-te serios de echipamentul necesar, care depinde si de zona unde mergi si de traseul pe care il ai in cap. De cele mai multe ori, viata ta depinde de echipament si de stiinta de a-l folosi.
    Si, asa, ca o incheiere: Viata nu e perfecta :)… tinde spre perfectiune. Dar, intradevar, e minunata!
    Bucura-te de ea… oriunde, oricum. Si nu doar in vis!

  2. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 12:16:33

    Si cred ca este putin molipsitor optimismul tau :)… n-am fost niciodata un pesimist, nici macar nu cred in pesimism. Sunt un adept al realismului, iar viata reala nu mi-a dat motive de pesimism… in final, mereu descopar ca totul depinde de mine sau de actiunile mele. Totusi, ma fascineaza, aproape, credinta ta, constantza ta in optimism. In special in scrierile tale. Il duci pana la capat. Nici macar de dragul literaturii sau al efectului, nu schimbi asta :).
    Eu, de exemplu, daca as fi scris acest text al tau, cu siguranta, in final, personajul plin de vise, l-as fi omorat, l-as fi lasat ingropat in zapada, cu fatza descoperita si indreptata spre varf, pe care a inghetat zambetul increzator si pe care fulgii de zapada nu se mai topesc. Pt ca asa se intampla in viata, cand esti prea increzator in vise… Importanta in viata nu are atingerea idealului, ci drumul pana la el. Idealul nu se atinge in viata. de aceea as fi prezentat acest personaj visator, murind in drumul sau plin de credinta, spre ideal.
    Fara regrete si implinit, moare doar cel ce n-a avut nici un ideal.
    Dar si tu ai lasat loc destinului sa se intample, insa in felul tau: „Nu stii ce vei gasi in varf. Nu stii ce te asteapta pana acolo…”
    Inapoi insa, nu te asteapta nimic. Nu exista inapoi, in viata. Doar inainte. Tot inainte.
    De-a lungul scrierilor tale, personajul tau feminin l-ai urcat foarte sus, mai sus decat ii este permis unui om sa urce, fara a fi considerat trufas. Iar trufia, este un pacat care aduce multa suferinta.
    Dar si cand va cadea…!

  3. Diana
    Oct 31, 2008 @ 12:46:20

    claudiu…ma bucur ca te molipsesc cu optimismul meu…inseamna ca am mai reusit sa incalzesc un suflet cat de cat…ce bucurie! da, eu sunt o optimista. dar am muncit mult la mine ca sa ajung asa. eu din cazaturile pe care le-am luat, am devenit tot si tot mai optimista. e un paradox nu? 🙂
    o sa citesc ce mi-ai recomandat…o sa ti citesc si blogul…ca sa stiu mai bine cu cine vorbesc…sa nu am judecati despre tine fara sa te cunosc macar putin, asa cum mi se intampla mie…
    eu tot cred ca pot imblanzi ursii… simt in mine. nu cred nici ca pot, eu, muri de frig…ma simt puternica si stapana pe mine si pe trupul meu. si nici personajele mele nu or sa moara vreodata. pentru ca eu nu cred in moarte. nu exista 🙂 pentru mine, repet…
    in viata, chiar daca ai un drum pe care ti-l faci singur si ai vise pentru care lupti, exista un imprevizibil, si acest imprevizibil este viata. nu cred in destin. pentru ca atunci ar insemna sa ma las dusa de val, si sa stau sa astept sa mi se intample lucruri.
    Da, tot inainte…dar privind inapoi, trecutul sa fie o lectie pretioasa. Si viitorul sa fie motivul pentru care mergi mai departe. pentru ca in viitor ti se indeplinesc visele, in functie de drumul pe care mergi in prezent:)
    eh, „primavara mea” e o metafora…o sa merg pe munte, sper cu cineva cum spui tu…sper.
    personajul meu nu e foarte sus. e acolo unde se simte ca acasa. si daca va cadea, nu va pati nimic, caci are aripi. nu va mai cadea niciodata de acum incolo. poate doar va mai pierde din inaltime din diferite motive care o vor rani.
    ma bucur de viata, si nu doar in vis…
    multumesc 🙂
    azi insa, sunt un pic mai jos…e o zi mai dificila…am de gandit la niste lucruri.

  4. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 14:47:06

    Ai o parere gresita despre ceea ce oamenii numesc „destin”. Destin nu inseamna un drum in viata cioplit in piatra. Nu. Destin inseamna scopul pt care te-ai nascut. caci trebuie sa existe un scop.
    Iar moartea nu exista, am zis si eu asta in ultimele postari pe blogul meu, insa ea nu exista pt suflet. Pentru trup insa… am participat la cateva inmormantari ale unor oameni dragi, ca sa nu cred in moartea fizica. Iar un suflet care nu stie sa aiba grija de trupul in care s-a cuibarit si datorita caruia se manifesta in lume, greseste.
    Si da, este usor sa crezi ca poti indura lucruri despre care nici macar nu ai idee ce inseamna :).
    Dar mai vorbim. Am citit toate comentariile tale. Merci.
    Te asigur, insa, ca pe munte, daca pleci cu ideea „eu nu pot sa cad, eu nu inghet, eu nu… eu sunt puternic”, riscul de a muri, pe bune, creste. Nu degeaba cei mai multi oameni mor in Bucegi. Cel mai aproape munte de capitala si se aventureaza prea multi „viteji”…
    Nu vorbi despre lucruri pe care nu le cunosti. In ignoranta ta, poti sa-i ranesit pe cei ce au prieteni care au murit din cauzele despre care tu sustii ca nu te pot atinge, desi acei oameni erau foarte experiemntati si echipati…
    Cand voi ajunge acasa, am sa-ti dau un jurnal, sa-l citesti. Sa vezi cum, datorita viscolului, un om a pierdut 6 prieteni. Din 8, au supravietuit decat doi. Si erau alpinisti foarte experiemntati

  5. Diana
    Oct 31, 2008 @ 15:09:39

    nu am o parere gresita. e parerea mea. eu traiesc in lumea mea, in realitatea mea. si in lumea mea destinul e ceva scris si fix, care se schimba greu. scopului pentru care m-am nascut eu ii spun „misiune”. si cred ca mi se potriveste mai bine. e doar viziunea mea, nu trebuie sa ma corectezi. ca nu fac rau altora. poate doar mie, daca gresesc.
    si eu la moartea trupului nu ma refer. ma refer la cea a spiritului. pentru ca eu sunt spirit in primul rand. si constientizez de aseamenea si importanta trupului meu fara de care nu mi-as putea indeplini visele si trai, in general, pe lumea asta.
    nu am idee ce inseamna,da. sau poate ca putin, am. insa nu sunt atat de proasta sa plec pe bune nepregatita. ce scriu e literatura. e o calatorie a sentimentelor si spiritului. totul e o metafora. daca eu spun ca plec pe munte si acolo nimic nu ma doboara, nu inseamna ca in realitate chiar asa cred. inseamna ca eu imi simt sufletul foarte puternic. atat de puternic incat simt ca nu l-ar dobori nimic. e o metafora mai ampla. daca as fi fost inconstienta, as fi plecat de mult asa cum scriu in poveste. dar eu sunt realista, si astept sa plec atunci cand voi fi destul de pregatita, adica si cu echipament si cu compania potrivita.
    🙂 te pripesti sa tragi concluzii…sau poate doar ca nu ai inteles ce vreau sa exprim eu aici.
    nu sunt ignoranta. si nu vreau sa ranesc pe nimeni. nu am intentionat asta, Doamne fereste. stiu ca au murit oameni pe munte si ca s-au stins vieti si prietenii. din diferite motive. dar nu iau astea in ras. nu ma intelegi. eu vorbesc despre MINE. EU. DESPRE M-I-N-E. tu faci greseala sa generalizezi. eu nu imping pe nimeni sa plece asa acolo. eu doar spun ce as fi facut eu daca mi-as fi ascultat un impuls venit din suflet. dar noroc ca am si ratiune si stiu ce e usor de facut si ce nu e…
    chiar crezi ca sunt o visatoare desprinsa de realitate? sunt foarte constienta de pericole. doar ca nu ma tem de ele. le iau si le infrunt. sau incerc sa ma feresc de ele.
    nu cred ca as putea sa citesc jurnalul acela. ar fi prea crunt. de obicei ma feresc sa fiu fatalista si sa iau contact cu povesti triste, nu vreau sa ma intristez. dar poate mi-ar fi de folos. ca sa invat ceva din el.

  6. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 15:25:13

    eu marefeream la comentariul tau, nu la text. Spuneai: „eu tot cred ca pot imblanzi ursii…poate altii nu pot, dar eu pot. simt in mine. nu cred nici ca pot, eu, muri de frig…ma simt puternica si stapana pe mine si pe trupul meu.”
    Nu te judec. iau doar contact de credintele tale. Ai multe lucruri de spus, care pot fi de folos.
    Nimeni nu are dreptul sa judece pe nimeni.
    textul literar il intelesem :). M-a debusolat insa comentariul tau, caci sustineai „pe bune” ca asa e. In comentariul urmator (ultimul), ai spus altceva.
    Poate ca am inteles eu gresit… dar nici tu nu te-ai exprimat foarte clar :). Eu intelesesem ceea ce sustineai in citatul din acest comentariu al meu…

    P.S.: Si eu tot „misiune” ii spun. Sau karma 🙂

  7. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 15:54:12

    Apropo, tu te-ai pripit cu concluziile :). Mi-ai zis ca nu crezi in destin, pt ca „atunci ar insemna sa ma las dusa de val, si sa stau sa astept sa mi se intample lucruri.” De unde ai dedus tu ca la asta ma refeream eu, prin destin? De aceea am si folosit expresia „ceea ce numesc oamenii, destin”. Pt ca am folosit acest cuvant, nu inseamna ca i-am dat sensul biblic. Fie ca ii spui misiune, fie karma, fie drum in viata, cum vrei tu, el tot destin ramane :). Iar soarta ti-o faci tu, cu mainile tale.
    Imi place mult la tine ca ai o bucurie a vietii sadita bine in suflet (sper sa-ti fie viata la fel de plina, precum iti e sufletul plin de viata) si o gandire pozitiva foarte sanatoasa, greu de zdruncinat. Vei fi scuturata de viata, nu-ti face iluzii :). parul iti va albi. Dar cand vei parasi aceasta lume, o vei face cu zambetul pe buze… si inainte de asta, vei continua sa le vorbesti celor din jur despre cat de frumoasa e viata si ii vei sfatui sa se bucure de ea, din plin.
    Stiu asta, pt ca asa sunt si eu. Iar eu chiar o traiesc din plin.
    Spuneai ca-ti plac lucrurile noi, necunoscute, „virgine”…
    Infidelitatea, crima, talharia, foametea, cancerul, etc, sunt tot terenuri „virgine”. Sper sa nu te intereseze si nici sa nu ai parte de ele…
    Stii, cand un om are totul si se crede fericit,e usor sa vorbeasca numai despre fericire. Ramane de vazut, cum vei fi, peste ani. In prezent, vorbeste-i unui om ce doarme pe strazi, despre bucuria vietii si despre cat de frumoasa e viata. Fa-l sa inteleaga ca e doar vina lui, ca a ajuns asa… ce zici, vei reusi?
    Fa aceasta incercare. Si daca nu vei reusi, inseamna ca mai ai de lucru la credinta ta in bucuria vietii.
    Eu am devenit ceea ce sunt, venind din mocirla. Eu simt in tine un om cu o copilarie fericita, cu parinti model, etc… Ai avut o crestere sanatoasa, e normal sa ai si o gandire sanatoasa.
    Ca exemplificare: tu ai crescut cu muzica buna, eu am crescut cu muzica de doi lei, dar cand „m-am facut mare”, am descoperit muzica buna. Si tocmai de aceea voi vorbi mai cu patos, despre ea 🙂 (metaforic, sper ca intelegi ce vreau sa spun)
    Cat despre molipsirea cu optimismul tau, e drept, am zis asta, dar ma refeream la ceilalti, cei din jurul tau. Nu la mine :). Nu poti sa ma molipsesti cu ceea ce am, deja ;).
    Si, crede-ma, am trait multe, si bune, si rele (mai multe… muuuult mai multe)! Si pot sa spun cu mana pe inima: totusi, viata e minunata!
    iar cei care m-au crescut si m-au „educat”, m-au invatat cum NU trebuie sa fiu in viata. E si asta un lucru, nu?

  8. Diana
    Oct 31, 2008 @ 16:39:53

    si legat de omul de pe strada care e mizerabil la prima vedere…am cunoscut cativa, am vorbit cu ei despre fericire…si am fost uimita sa constat ca ei erau mai linistiti ca noi ceilalti care avem confortul vietii si ca ei au o idee mult mai clara despre fericire…si viata frumoasa….poate pentru ca le lipseste mai mult si pentru ca si-o doresc cu adevarat…
    poate ca uneori e mai simplu sa fi un cersetor fara casa, pentru care ziua de maine e o surpriza…decat sa te lafai in siguranta si confort departe de a fi sub cer, prins in rutina ta. te-ai gandit asa?
    cat despre cum si unde am crescut eu…prefer sa iti spun personal si ai sa vezi ca nu e deloc cum crezi tu.

  9. Claudiu
    Oct 31, 2008 @ 18:32:25

    Muntele m-a invatat nu sa cred in minuni, ci sa ajung sa le consider ca e un lucru obisnuit 😉
    M-am gandit si la mai multe :)…
    iti recomand citirea cartilor lui Hesse, si anume Knulp si „Narcis si Gura-de-aur”. Sunt despre hoinari, despre oameni fara casa. Sunt sigur ca ti-ar placea. Iti recomand Hesse. Pe blogul meu, am un citat, „despre hoinari”, scris de Hesse, in cartea Knulp.
    Ai dreptate, in presupunerea mea, m-am inselat. Si ma bucur. Si da, ai dreptate, si imi e rusine ca nu mi-am dat seama, ca daca ai fi avut ce ti-ai fi dorit, nu ai fi gandit asa…
    Imi pare rau pt presupunerea mea gresita… sau concluzie, cum ii zici tu 🙂
    Cand intalnesc oameni ca tine, devin mandru de neamul omenesc. Atata timp cat mai exista oameni care inteleg ce trebuie, din ceea ce li se intampla, omenirea mai are o sansa.
    caci nimic din ceea ce se intampla, nu se intampla fara rost… iar motivul, daca il intelegem pe deplin, este un lucru pozitiv pt noi. Ne da raspunsurile de care avem nevoie.
    Sunt incantat. Am mai intalnit un OM

    Apropo, eu sunt un hoinar. Un om fara casa. Eu n-am casa.
    Ma chinui din greu sa-mi construiesc una pentru suflet… pentru trup, cine stie de voi avea vreodata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: