Avem o misiune

Flori de lumina pe un cer care straluceste bland. O luna rotunda intr-un colt, ca intr-o poza.

Prin aer se tes viziuni ale unui cer roz pe care se rostogolesc cu viteza luminii nori albi, nori galbeni, nori dintr-o vara mult indepartata dar pretutindeni. Mirosul ei poate fi regasit cu usurinta impregnat in moleculele de oxigen.

„ In mine se simte noiembrie. Si e noapte. Multa noapte.” Isi zise confuza. Si se facu brusc noapte, ca si cum sufletul i s-ar fi oglindit in jur.

Limbi de foc aprind noaptea iesind din pamant si pierzandu-se in aer, inainte de a atinge luna. Si luna ramane rece, argintie.

Si focul, lumina, culorile, stralucirea…se sting in izvoare de apa care fac bolta deasupra ei, intorcandu-se inapoi in pamant si lasand in urma o ploaie fina care o facu sa se infioare cand ii cazu pe piele.

Vantul aduce parca din alta lume notele unui cantec familiar urechilor ei. Si chemata de o voce calda se indeparteaza de cerul artificial si jos si se lasa atrasa de cantecul care se aude din ce in ce mai clar. Un cantec de iubire. O dragoste apasatoare e in aer, omniprezenta ca si aerul. O face sa se simta marunta si goala, caci in interiorul sau aceasta stare nu poate patrunde. Asa cum ploaia cade pe o umbrela si se prelinge mai departe fara sa se infiltreze in tesatura.

Si chiar daca ar fi patruns, s-ar fi risipit repede din ea, caci in noaptea din pieptul ei nimic bun nu se mai putea cuibari.

„Iubire…Ce sentiment strain de mine. Ma simt ciudat.Tot ce pot simti e…frig.

Ce e cu locul asta? Imi pare ireal, dar totusi pielea mea simte iarba sub talpi, ploaia pe piele, vantul pe obraz…E straniu. Nu inteleg unde sunt. Trebuie sa ies de aici…Am nevoie de o poteca, de o usa, de un semn…Dar prin iarba asta rece nu gasesc nicio carare…si in jur, ochii mei nu pot cuprinde zari sau orice altceva ce mi-ar putea opri privirea.

Uite, o silueta mai incolo…Parca. Nu pot spune cu siguranta daca exista sau e o naluca, prin bezna asta.”

Si incepu, cu privirea concentrata asupra obiectului din noapte care incepu sa capete contur, sa se apropie.

Roua din iarba o uda si o infrigureaza si mai tare. Vantul, neobisnuit de fierbinte, ii frige fruntea si margelute de sudoare i se preling pe obraz in timp ce picioarele ii sunt vinete de frig.

Iata-l, in sfarsit. E clar. E un copac inalt, cu trunchiul gros si coroana generoasa. Are un fel de stralucire si o aura de ceata, dar nu e de mirare. Totul e bizar aici. Si frunzele lui soptesc un vis si o chemare.

Se apuca cu bratele de trunchi si se catara, creanga cu creanga, creanga mai sus, creanga mai inalta, pana in varful copacului care se dovedi nefireste de inalt pentru un trunchi atat de scurt. Poate ca e un plop? Dar nu tinea minte sa te poti urca asa usor in plopi pana in varf…Dar cine statea acum sa se gandeasca? Si asa e totul prea confuz…

Din varful copacului nu se vedea noaptea ce ar trebui sa fie in jur…ci lumina calda de dimineata de vara. In jos e intuneric, dar dar de aici de sus, totul e scaldat in raze de soare.

„Daca voi cobori la loc, ma voi intoarce in intuneric? Ciudata situatie…De parca lumea ar fi luminata de soare doar sus printre nori si nu si jos, prin iarba. Si e naucitor de observat cum norii, in lumea asta, sunt galbeni si albi, si josi, rostogolindu-se prin iarba; pe cand aici sus, sunt rosii, trecand prin mine, ca si cum n-as fi.

Sunt doua solutii: cobor la loc in bezna aia care desi nu ma poate patrunde, ma face sa ma simt moarta…sau sar de aici, in lumina, si poate am sa mor…sau poate nu.

Si sari. Cazand prin aer, gravitatia parea sa nu existe, caci pamantul nu o atragea catusi de putin. Si intradevar, aici gasi o alta lume cand se opri din plutire. Lumina si caldura pretutindeni. In jur camp uscat de iarba aurie si plutind in vant, petale purpurii de flori cu miros de vanilie… Pasari taiand cerul albastre si cerul…alb, cu nori gri, ca un desen in carbune.

Un fluture verde trecu pe la urechea ei soptindu-i o cale pe care o zari sub picioarele ei, asteptand-o s-o astearna. Calcaiele ei se afundau goale intr-un praf gros, fin, caldut.

Si fiind singurul drum dintr-o poza nemiscata, il desena cu umbra ei si il urma in acelasi timp tacuta.

In ea, acelasi gol. De parca din pantece i-ar fi smuls ceva, de parca fusese victima unei operatii de amputare, sau a unei autopsii pe viu…din care scapase cu viata, dar fara organe. Si tot ce mai avea in ea era un creier care pulsa dureros lanturi de ganduri neincepute, nesfarsite, si amintiri negre care ucideau orice speranta sau bucurie.

Mergand pe drum, acesta parea sa se miste sub ea ca o banda rulanta independenta, in timp ce peisajul din jur nu se schimba deloc. Pana si fluturele verde ramasese inghetat in aer. Exact ca intr-o poza. O poza cu miros gretos de prea multa vanilie.

„Cat mai am de mers?

Doamne, unde sunt?

E vis? E adevarat?”

Ar fi plans de deznadejde dar secase, si desertul din ea nu mai putea naste decat maracini.

„Uite, un alt copac se ridica in zare…Poate e o alta poarta! Isi zise grabind pasul prin praful fin.

Un nuc. Un nuc cu frunze de smarald si fructe inchise in coji de piatra violet. Si se catara in el. Dintre ramurile lui serpuind spre cerul alb nu se vedea decat acelasi camp neschimbat, infinit…

Si mai incolo, aproape ireal, un drumet pe calea de unde se abatuse ea.

Sari din nuc si fugi intr-un suflet sa il prinda din urma.

Un om cu haina rupta, cu pantalonii zdrentuiti, cu palarie veche si picioarele goale.

Ii puse mana pe umar si cand el se intoarse imperturbabil de calm, il intreba direct:

– Unde sunt?

El o privi cu ochii lui verzi si zise, fara chef:

– Oriunde, dar nu in Iad…

– Poftim? Ce inseamna asta?

– Exact ceea ce auzi. Suntem oriunde, dar nu in Iad.

– Adica unde?

– Pretutindeni…si nicaieri.

Si mana ei ramase plutind in aer, caci omul se facu vant si se invarti in jurul ei ca un vartej iute, spunandu-i inainte sa dispara:

– Cauta muntele.

Poate ca acum ar fi plans. Dar nu putea. Totul devenise un cosmar si frumusetea magica a lumii in care se afla era grea, sufocanta, in loc sa fie incantatoare.

Porni din nou pe acelasi drum.

Si ajunse, dupa o vreme lunga, ce ii paru o viata, o viata de Univers, in fata unei paduri dese, intunecoase, din care rasarea un munte albastru, cu pisc inzapezit.

Se bucura de racoarea si de umbra padurii caci soarele incepuse sa o usuce si lumina sa o orbeasca de cand mergea pe camp. Intre brazi mirosea a menta si a fragi si a scoarta de copac si a apa verde.

Si desi se afla intr-o padure numai de brazi, se facea ca pe jos calca pe frunze zgomotoase de strejar.

Fosnetul multicolor al peticelor uscate dadea glas talpilor ei, dar si altor pasi mai grei….

Se intoarse cu grija si vazu un urs calcand agale inspre ea. Se intinse pe frunze si isi tinu respiratia. Stia ca trebuie sa faci pe mortul cand vezi un urs. Animalul o adulmeca, caci ii auzea respiratia suierand pe la urechile ei.

– Poti sa incetezi sa faci asta…stii? Nu e nevoie sa te faci de ras, sa minti, sa te prefaci…

Deschise ochii larg si dadu cu ei de un cer verde. I se paru ireal ca ursul sa ii fi vorbit. Dar auzi in continuare:

– Voi, oamenii, aveti impresia ca ne pacaliti facand pe „mortul”. Dar noi, chiar daca suntem „doar animale”, stim care e diferenta dintre un cadavru si un om viu, pentru ca avem simturi ascutite. Iar tu nu pari deloc moarta, chiar daca ai pe acolo pe undeva si un usor miros de cadavru.

– Cum adica? De ce as mirosi a cadavru?

– Nu stiu…Poate ca ai dormit pe undeva unde mirosea asa…

– Dormit? Nu am mai dormit de ani de zile…Asa imi pare.

– Atunci poate de asta. Esti sigura ca mai esti vie? Poate ma inseala pe mine mirosul…

– Normal ca sunt, doar iti vorbesc si te vad…

– Ha ha ha! Astea sunt argumentele tale? Pai sa stii si tu ca oamenii de obicei nu inteleg ce le spun daca vorbesc cu ei, si tu ai cam raspuns…Nu prea e in regula sa ma auzi…Dar de ce nu poti dormi? Ai ceva pe constiinta?

– Nu stiu, nu imi aduc aminte clar…Dar lasa asta! Spune-mi unde suntem acum?

– Intr-o padure, nu e clar?

– Bine, bine, dar padurea asta…in ce tara e? In ce loc?

– Tara? Nu stiu…Dar pot sa iti spun ca aici nu suntem in Iad. Oriunde dar nu in Iad.

– Si tu imi spui asta? Offf…E prea de tot.

– Stii ceva? Eu mai mult nu stiu si nici nu vreau sa aflu, dar daca pe tine te preocupa sa stii in loc sa te impaci cu ideea, trebuie sa urci pe muntele asta, si sus…vei gasi un intelept. El le stie pe toate. Eu nu mai am timp sa zabovesc aici cu tine, asa ca…mult noroc!

Si ursul isi lua zborul! Cat de incredibil ar fi fost, tot nu se putea mira…lumea asta era cu totul pe dos!

Ce alternativa avea? Trebuia sa urce pe varf ca sa afle o data si o data adevarul… Asa ca incepu sa urce.

Fu un drum anevoios, cu multe pietre lunecoase si acutite, cu ceata si frig… Dar ajunse sus in cele din urma.

Pe varf, zapada. Si picioarele ei goale, in mod neobisnuit, se simteau fierbinti. In jur, gol. Mult gol. Mai jos nu se vedea nimic din cauza norilor inghesuiti in jurul piscului. Dar mai sus, cerul bleu intens, apasator. Cer dureros de lin. Si vant. Vant care suiera pe la urechi si se joaca in par…

Statu acolo lunga vreme, gandindu-se ca inteleptul de care ii spusese ursul urma sa apara. Parca il si vedea: batran, cu barba alba lunga, cu haina alba….ca orice intelept. Dar nimeni cum isi imagina ea nu se zarea…

Doar vant…

„Vantul!”se gandi dintr-o data. „El e batran, dintotdeauna pe Pamant si Omniprezent… el a trecut prin tot Universul si le cunoaste pe toate…Doar el e aici, acum…” zise ea, capatand un pic de credinta in ceva.

Si intreba cu glas tare apoi:

– Vantule, tu esti inteleptul muntelui?

Si brusc, suieratul vantului se facu glas de om si spuse:

– In sfarsit, ai priceput…Ti-a luat ceva timp…

– Pai, da, e cam greu, caci, vezi tu…nu prea esti palpabil…esti cam transparent…

– Transparent? Asa crezi tu? Nu vezi cate culori sunt in mine? Dar lasa asta…intreaba-ma ce vroiai.

– Unde sunt aici, in lumea asta ciudata?

– Oriunde dar nu in Iad…

– Nu se poate! Si tu imi spui asta!!??!

– Pai asta e adevarul. Asta e ce ti-ai dorit tu si asta ai…

– Ce sa-mi doresc?

– Sa fii oriunde, dar nu in Iad?

– Am dorit eu asta? Cand?

– Pai nu iti amintesti?

– Nu…deloc…

– Ai avut o zi..grea. Si ti-ai dorit sa fii oriunde, dar nu in iadul care credeai ca devenise viata ta…Si cand iti doresti ceva foarte tare se indeplineste, nu stii?

– Dar, ce se intamplase? Ca nu imi aduc aminte nimic…

– Mai mult nu pot sa iti spun.

– Bine, dar cat mai stau aici?

– Pana ti se hotaraste soarta.

– Cine sa hotarasca?

– Marele Intelept…

– Tu?

– Nu…ha ha ha…eu sunt doar Inteleptul Muntelui…Sunt ajutorul lui.

– Vreau sa plec de aici!

– Nu vrei sa ramai??

– Nu, normal! Cum as putea trai in ciudatenia asta de lume pustie??

– De ce spui asta? Doar lumea asta e copia fidela a imaginatiei si dorintelor tale…Nu le recunosti? Luna, artificiile, muzica, copacii, campul cu flori, fluturele, muntele, cerul…Ai totul, tot ce iti placea tie… Si nici ceea ce crestea in tine si nu iti doreai sa existe a disparut. Nu asta ai vrut tu? Si in plus, a disparut toata lumea din jur, asa cum ti-ai dorit…

– Nu e adevarat…in visele mele nu e era totul atat de rece…

– Pai asta e din vina ta. Pentru ca ai renuntat la sufletul tau atunci cand ai decis sa faci gestul ala necugetat…Tu esti rece, nu lumea din jur.

– Vina mea? Ce gest?

– O sa afli.

– Vreau sa stiu acum!

– Toate la timpul lor.

– Dar, ai zis ca a disparut toata lumea…Eu am intalnit un drumet aici…

– Era doar constiinta ta.

– Nu mai inteleg nimic. Te rog, ajuta-ma sa scap de aici…Vreau sa ma intorc in realitate. Spune-mi, te rog, ca e posibil…

– Este. Vezi tu celalalt varf care se ridica printre nori?

– Da…

Acolo e realitatea. Acolo trebuie sa ajungi.

– Acolo? Dar cum? Ar insemna sa cobor atata drum, si apoi sa merg pana la muntele ala si sa il urc…

– Nu. Pentru ca de aici nu mai poti cobori. Norii de sub tine nu te vor lasa. E doar o cale sa ajungi acolo.

– Care?

– Tine-ti palmele sa iti dau ceva.

Ea isi puse mainile cos si astepta tremurand.

– Ai petalele astea de trandafir si….un creion. Fiecare petala poate fi folosita doar o data. Si creionul se termina curand, scurtandu-se cu fiecare urma pe care o va lasa, disparand apoi cu totul.

Vantule, tu esti un intelept…cum poti sa imi pui astea in palme si sa imi pretinzi sa ma ajut de ele?

– Nu ti le-am dat degeaba. Te vor ajuta.

– Cum??

– Fa un pod.

– Pod?? Cu o mana de petale si un creion?

– Da, rase vantul. Vroiai sa fie simplu? Hai, ca se poate. Te las acum, gandeste-te bine. Raspunsul e in ceea ce stii sa faci mai bine.

– Stai…

Dar vantul pleca lasand in zari o liniste profunda.

„Ce sa fac eu acum? Care o fi trucul? O fi vreo formula magica? Vreun desen sau instructiuni ascunse undeva pe aici?

Poate ca daca le arunc in vant, se asterne un pod…”

Si le risipi in cer, dar petalele se intoarsera inapoi in mana ei, ca un bumerang.

„Hm…nu asta e solutia…Dar la ce foloseste creionul? Ce pot face cu un creion? Hm…Sa desenez…Sa scriu…Dar pe ce sa scriu?”

Si raspunsul o fulgera ca o lumina care o umplu.

„Pe petale! Da!”

Si luand o petala incerca sa deseneze un pod pe ea…dar petala se prefacu in praf de stele si cazu pe norii de dedesubt…

„Nu e asta…”

Si luand o alta petala incepu sa scrie pe ea…Se hotari sa descrie podul…Si pe masura ce cuvintele se asterneau si creionul se scurta, intelese ca trebuia sa aleaga numai cuvintele potrivite:

„ Din varful degetelor mele incepe sa se astearna, piatra cu piatra, un pod de smarald…Si lipite cu speranta si credinta, bucatile de piatra se aduna si se arcuiesc peste norii albi ca vata de zahar pe cerul senin. Arcul sau, precum un sold rotund de fata, se coboara spre muntele invaluit in stralucire, numit „realitate”. Si, piatra de smarald cu piatra de smarald, podul meu atinge un pisc albastru si se ancoreaza acolo. E gata. Ma asteapta.”

Si cand ridica privirea, caci creionul i se pierduse intre degete si ultima petala fuse acoperita cu bucle gri, ca o minune, podul chiar pornea de la varful degetelor ei si se arcuia sub soare pana pe celalalt varf.

Fara sa zaboveasca, facu primul pas cu grija, temandu-se ca podul s-ar putea prabusi…Dar nu, era real, rigid. Asa ca, nerabdatoare, fugi pana pe partea cealalta. Si cand puse ambele talpi pe roca albastra, disparu.

Deschise ochii.

Deasupra ei,cer albastru, pe care se plimbau norisori de lapte…Zgomot. Forfota in jur, dar undeva in departare. Un claxon. Masini?

„Sunt intr-un oras!”

Cu o mana pipai in jur. Iarba. Freamatul frunzelor trada prezenta unor copaci in spate.

„ Un parc…” isi zise.

Si apoi, privi catre picioarele ei, pentru a se asigura ca nu le va regasi tot pe un varf de munte. Dar nu le putu zari!

Intre ochii ei si varful degetelor sale se ridicase bombata o burtica…Parea sa aiba o mingiuta sub rochia alba.

Realiza ca degetele sale de la mana stanga erau impletite in jurul altor degete, si cand se intoarse, ochii ei intalnira stralucirea privirii pline de dragoste a iubitului sau.

– Ai adormit, micuta mea…Zise el mangaind-o pe frunte.

„Am adormit… isi zise ea fericita in gand. Am visat…Doamne, nu a fost adevarat…”constata usurata.

Intr-o seara, isi dorise sa se termine totul. Sa dispara si ea si toti din jur care o raneau. Isi dorise sa fie oriunde, dar nu in iadul din viata ei. Pentru ca tocmai aflase ca e insarcinata si ii spusese si lui, iubitului ei. Si el, speriat, pentru ca se gandise ca abia aveau cu ce supravietui ei doi si nu ar avea ce oferi unui copil, ii spusese ca nu e pregatit. Si ea, nu ar fi putut sa renunte la copil orice ar fi fost. Ar fi renuntat la orice dar nu la copil. Cum sa il ucida fara mila? Cum sa isi permita ea sa decida daca va trai sau nu? Cum sa distruga ceva ce isi dorea atat de mult? Dar cum sa ramana singura? Fara iubirea lui? Crezuse ca o iubea cu adevarat, si ca asta insemna sa fie impreuna orice ar fi! Orice ar fi! Mai ales intr-o situatie atat de fericita pentru doi oameni care se iubeau nemarginit: sa aiba un copil al lor…Parca atunci lumea se sfarsise pentru ea. Nu isi mai gasea rost si era speriata. Ganduri negre o sufocau. Si printre lacrimi si suspine, simtind ca i se frange inima, lua decizia gresita. Sa puna capat suferintei tuturor si sa se stinga pur si simplu lumina, pierzandu-se in nestiire. Si isi dusese la gura o mana de calmante si le inghitise. Insa imediat, el se intoarse acasa sa ii spuna cat de mult isi dorea de fapt acel copil si sa fie cu ea pentru totdeauna si o dusese la timp la spital. Un caz fericit.

De atunci ea avea acelasi cosmar mereu…Ca sa nu uite ce s-ar fi intamplat daca el nu ar fi venit atunci atat de repede. Cu timpul se va vindeca…Vor fi cu totii fericiti. In cele din urma…Dar daca ar fi inteles de la inceput ca un copil e o binecuvantare indiferent de situatie si ca el trebuie pastrat, nascut, crescut cu iubire mai presus de orice dar material, acea poveste fericita nu ar fi avut un inceput trist, ca o pata care cu greu va iesi din memoria unor oameni care au ales intai sa greseasca, pentru ca apoi sa invete o lectie importanta.

E adevarat ca e nevoie mai intai de o mare dragoste intre el si ea. Dar, asta e normalitatea, sau altfel zis, ideal. Daca se intampla fara sa fie chiar asa?

Copiii nu se „intampla” din greseala, ci pentru ca sunt trimisi de Sus. Nu exista moment nepotrivit pentru aparitia lor. Si intotdeauna se gaseste o solutie ca sa le faci si lor loc in viata ta. Intotdeauna. Sa nu il vrei, inseamna sa ii semnezi sentinta la moarte. Macar da-i viata si da-l cuiva care si-l doreste chiar daca nu e al lui. Lasa-i sansa sa se nasca si sa creasca, sansa pe care nu ai dreptul sa i-o iei tu, pentru ca nu tu i-ai dat-o.

Daruieste viata si vei primi viata. E simplu. E indiscutabil. Punct.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: