Intr-un picior…

podul

A fost odata un baietel…Un baietel care, credea el, nu mai avea nimic. Era sarac si umbla prin lume doar cu visele lui…O furtuna ii luase tot ceea ce il facuse fericit candva dar nu si speranta si dorinta de a merge mai departe. Nu mai avea nici casa…asa ca „acasa” pentru el era oriunde putea sa isi simta sufletul impacat, mai ales sub cerul albastru si sub umbra copacilor.

Si el mergea prin lume mai mult gol decat invesmantat, pentru ca timpul ii sfasiase hainele care ii ramasesera de atunci. Si oamenii nu se opreau sa ii inteleaga suferinta si dorul, sa vada ce e in inima lui, ci il aratau cu degetul si radeau de el crezand ca e nebun. Ce sa stie ei? Vor ei oare sa stie cu adevarat? Si baietelul trist nu avea pe nimeni si cand vorbea, vorbea cu cerul, cu copacii, cu stelele, cu luna, cu el insusi uneori, si se simtea singur…Ar fi vrut ca cineva sa il vada pe el asa cum e, sa nu se cramponeze de aspectul lui jerpelit, saracacios…Desi parea sarac de pe dinafara, inauntru el era mai bogat decat multi, pentru ca avea o avere rara: un suflet mare. Si iubire de daruit. Dar cine sa stie sa o accepte si sa o faca sa creasca pana va fi mai mare decat insasi lumea?

Asa ca el mergea, pe un drum fara capat, el cu visele si cu gandurile lui. Descult, se gandea cu putina teama la toamna ce va urma, iar in iarna nici nu indraznea sa se inchipuie. Trecuse prin multe, si de asta credea ca va fi bine chiar de va merge descult prin zapada…

Intr-o zi, gasi pe strada 2 banuti. Se uita in jur, sa ii dea inapoi celui care ii pierduse, dar nimeni nu parea sa ii caute. Asa ca ii pastra. Avea nevoie de atatea lucruri, ii lipseau atat de multe, incat era tare greu sa hotarasca ce sa faca cu acei 2 banuti…Nu il faceau cu nimic mai bogat. Si-ar fi luat de mancare…Dar daca umpli stomacul, se simte sufletul mai bine? Si-ar fi cumparat o haina, dar cine i-ar fi dat o haina pe 2 banuti? Oamenii nu dau nimic pe gratis daca le esti strain…Si-ar fi cumparat un bilet de loterie…Dar daca ar fi castigat, oare nu ar fi fost prea simplu? I-ar fi dat unui cersetor, dar era sigur ca i-ar fi ras in nas, pentru ca odata a vrut sa ii dea unuia un covrig si acela i l-a aruncat in fata. Chiar si cersetorii asteptau mai mult…mai multi bani.

Si cum mergea el asa cu banutii in mana, nici nu mai vedea in jur…Era cufundat in gandurile lui…Cand ajunse pe podul dintre cele doua maluri ale orasului, o masina il claxona si se trezi din gandire speriat. Atunci vazu la jumatatea podului, stand pe o bordura de trotuar, un batran. In fata lui, era intins un pres albastru si pe el, niste obiecte. Baietelul se apropie. Vazu ca pe presulet erau o cizma si o punguta cu apa in care era un pestisor azuriu.

– Spune, tinere, vrei sa cumperi? i se adresa batranul.

– Mmm…ce pret au?

– 2 banuti.

– Si cizma…e doar una?

– Da, fiule. Am avut doua, dar odata cand traversam chiar raul acesta deasupra caruia stam, a venit un curent mare in apa si m-a luat pe sus…Celalta cizma mi-a iesit din picior si a plutit departe…cine stie unde? zise batranul cu nostalgie…Acum o vand pe asta, de ce sa o tin degeaba? Poate ca cineva are nevoie de ea…

– Atunci de ce nu o daruiti pur si simplu? De ce vindeti doar o cizma?

– Fiule, toate lucrurile au un pret. Si nu doar in bani. Cand obtii un lucru pe de-a-gata nu stii sa il apreciezi destul…De aceea o vand, ci nu o daruiesc.

– Da, corect…Si pestisorul? Pe el de ce il vindeti?

– Pe el il am tot din acest rau. In ziua in care m-a luat acel val, tocmai il prinsesem…si cand am iesit cu viata, am rasuflat usurat si am vazut ca nu mai am o cizma. M-am intristat, dar apoi am vazut ca inca mai aveam pestisorul. Si m-am bucurat. Am avut grija de el, dar acum nu mai pot, caci pe langa casa mea s-a aciuiat o mata. Si tot ii da tarcoale. Cand eu sunt plecat, poate rasturna borcanelul in care il tin si il poate manca…Asa ca am zis sa vin aici si sa il vand cui va putea sa aiba mai multa grija de el.

Da…v-as intreba totusi, de ce nu ii dati drumul in apa…in rau?

– Pentru ca pestisorul acesta e diferit. Locul lui nu e in apa raului. Mie mi-a adus multa bucurie. Si cred ca daca ar avea glas sa spuna, el si-ar dori sa aduca bucuria aceea si altor suflete singure.

Baiatul cazu pe ganduri…

O cizma. Ce sa  faca cu o singura cizma? El avea ambele picioare desculte, ii trebuiau doua cizme…Insa veneau ploile, si tare bine i-ar fi prins sa aiba macar un picior incaltat. Se gandi ca atunci cand va da de noroaie mari, va sari intr-un picior, in cel incaltat, ferindu-si-l pe celalalt de mizerie…si asa si le-ar salva pe amandoua…Si iarna, la fel, ar fi sarit intr-un picior ca sa il ingrijeasca pe celalalt de raceala zapezii…O cizma era mai buna decat niciuna. Macar va putea sa il duca mai departe pe drumul sau. Va fi incomplet, dar macar va continua sa mearga.

Insa pestisorul…pestisorul parea ca ii zambeste vesel din punguta. Era atat de dragut si parea prietenos. Baietelul avea nevoie de un prieten, de afectiune, companie…pe care pestisorul i le-ar fi putut oferi cu darnicie…dar el, ce i-ar fi putut oferi pestisorului? In punguta aceea cu apa, micutul nu ar fi putut rezista mult, pentru ca i s-ar fi terminat oxigenul…Si baietelul nu avea nici macar un borcan unde sa il tina…daca ar fi facut o gaura in punguta ca sa intre aer, s-ar fi scurs apa si pestisorul tot ar fi murit…Si poate ca ar fi fost zile cand nu ar fi avut ce sa ii dea sa manance…El nu avea un adapost, nu avea banuti, nu avea ce sa ofere unei alte fiinte. Era trist sa simta asa, dar acesta era adevarul. Si atunci, cum sa fie egoist si sa se bucure de compania altcuiva care sa ii ofere afectiune, cand el nici afectiune nu mai putea oferi?

Asa ca se hotari.

– Iau cizma. Ma va ajuta mult. O sa merg mai departe cu ea, si o sa ma vindec. O sa strang alti doi banuti si o sa ma intorc sa cumpar pestisorul. Si o sa mai strang si alti banuti sa ii cumpar un bol frumos in care sa il tin si mancare. Si o sa am banuti sa iau si o casuta mica in care sa stam amandoi…Si o sa il ingrijesc atunci, si o sa il feresc de pisici. Va rog sa mi-l pastrati. Va rog mult. Promit ca ma intorc. Nu stiu cat imi va lua, dar sper ca voi reveni curand. Uitati, luati acesti doi banuti pe care vi-i dau pe cizma.

Batranelul intinse mana si lua banutii. Cu ochii in lacrimi, spuse:

– Tinere, vai, tinere…cand am venit in dimineata aceasta aici, nu am crezut ca cineva se va opri in fata unui batran nebun sa se uite la ce are el de vanzare…si mai ales sa ii cumpere o singura cizma! Dar tu, nu doar ca ai cumparat aceasta cizma si m-ai facut fericit! Dar acestia erau si singurii tai banuti si i-ai dat fara zgarcenie…Esti un baiat deosebit. O sa iti pastrez pestisorul. O sa am grija de el si o sa il feresc de pisici si de orice i-ar putea face rau. Iti promit. Si chiar o sa vin aici in fiecare zi sa te astept sperand ca ai reusit sa iti indeplinesti visul ca sa te intorci.

Baietelul lua cizma si o incalta in piciorul drept. Isi lua „la revedere” de la batran si cu binecuvantarea acestuia, apoi pleca mergand cu un picior incaltat si cu unul descult…

Intai cobori de pe pod si se pierdu in multime. Apoi trecu o toamna. Apoi trecu o iarna…

Si intr-o zi, in fata unui batranel cu ochii de copil care tinea alaturi o punguta cu un pestisor, se opri un tanar fericit incaltat cu doua cizme…

25.11.2008

Doar un exercitiu de imaginatie?

iraq-mother-dead-child

Respira adanc. Te voi duce acolo unde nu ai fost niciodata avand in vedere ca citesti acest text si unde ma voi ruga sa nu ajungi. Relaxeaza-te. Si imagineaza-ti.

Imagineaza-ti cum ar fi sa iti fie teama ca in orice secunda i-ai putea pierde pe cei dragi. Sau ca nu ai mai putea sa ii vezi niciodata. Sau ca ti-ai dori atat de tare sa mori tu primul ca sa nu apuci zilele alea. Si in acelasi timp ti-ai dori enorm sa traiesti ca sa ii protejezi. Si nu ai mai stii cum arata soarele de zile sau luni, pentru ca va ascundeti ca sobolanii si iesiti rar,noaptea sau cand adapostul va e naruit de bombe. Si imagineaza-ti cadavre in loc de flori. Si sange uscat unde era iarba verde. Si sa urasti adierea pentru ca aduce miros de moarte. Moartea sa fie doar o chestiune de timp. Mori azi, sau maine, sau in zilele ce vor urma. Mori in razboi, sau mori dupa, recladind vise dintr-un cosmar care te va bantui tot restul zilelor. Si inima ta stirbita de disparitia cuiva drag doare crancen, si viata nu mai are sens de acum….insa te gandesti ca iti doreai sa apuci sa ai cel putin un baietel si o fetita. Jumatate din tine iti spune ca iti poti indeplini inca visul acesta, iar cealalta jumatate te face sa te intrebi daca e o lume pe care iti doresti sa ii aduci. Da, e o lume, caci lumea e minunata, insa e guvernata de demoni care iti pot face rau desi sunt departe de viata ta. Ruine, fum, cenusa e tot ce vezi in jur cand schimbi adaposturile si stii ca saptamana viitoare te vei ascunde intr-un tunel sub pamant, o veche canalizare, cand inainte de nenorocire refugiile tale erau altele sub cerul albastru. Pentru prima oara in viata chiar nu iti mai pasa de stomac. E gol de multe zile si esti slabit. Dar zilele astea, esti plin de suflet. Il simti atat de tare pentru ca te doare. E durerea fiintei tale care sfasie cuvintele si iti amintesti ca nu ai mai vorbit de zile intregi. Intr-o zi, iti pierzi un picior. Dar nici nu ii simti durerea, nici lipsa. Altceva te doare mai tare, iar trupul e doar o carapace de care ai scapa bucuros daca ai avea dreptul sa iei tu ceea ce ti-a dat Dumnezeu. Nu stii cum se face, dar acum in Dumnezeu iti sta toata credinta si altfel nu percepi drumul tau prin cruzimea razboiului care secera tot in cale. Si forta ti-o iei din amintirea zilelor frumoase din trecut, si curajul din iubirea pentru cei asupra carora trebuie sa veghezi. Si intelepciunea vine din intuitie si trairea intensa a fiecarei clipa de nenoroc. Linistea ti-o regasesti in speranta, caci somnul nu mai e odihna, ci veghe. Ai vrea sa asculti muzica pe care o adorai odata, dar urechilor tale le e permis sa auda numai zgomot de iad: arme, tipete ingrozite, plansete de jale, glasuri de monstri. Tot ce v-a ramas din casa parinteasca rapusa de bombe sunt niste fotografii care pana acum o vreme stateau decorativ pe pereti. Din ziua in care si-au parasit rama si locul, sunt cea mai de suflet comoara materiala pe care o ai. Si le dai sa iti taie o mana, sa iti taie limba, sa te lase fara urechi…dar nu ii lasi sa iti ia fotografiile. Ele sunt singura ancora pe care o ai. Ele iti amintesc ca a fost bine, si ca binele exista, si ca binele va retriumfa. Si fugi zi de zi, si te ascunzi de soare, si ti-e teama de orice fosnet – dar nu pentru tine, si te rogi zi de zi, si iubesti cum nu stiai sa iubesti in trecut – cu o reala frica de a pierde totul, si toata viata ta s-a schimbat. E cel mai chinuitor cosmar pe care l-ai avut. Doar ca e real…

Unii traiesc deja zi de zi, toate astea. Viata unora e deja un cosmar. Da,da…chiar aici, pe planeta asta, unde traiesti si tu. Unde tie ti-e bine acum…Ce? Nu ti-e bine?? De ce? Pentru ca azi te-ai certat cu cineva sau nu poti sa iti cumperi ceea ce iti doresti?? Omule, ma faci sa rad. Ia mai gandeste-te…Gandeste-te ce inseamna „bine” si ce inseamna „rau”. Daca nu stii sigur, cauta pe internet  niste fotografii cu victimele din Irak…O sa iti dai seama apoi sigur ca esti binecuvantat cu viata pe care o ai deocamdata.

Si intr-o zi…

Si intr-o zi se va intampla. Pentru ca azi crezi ca nu depinde de tine, ca tu esti responsabil doar de viata ta. Un razboi ne priveste pe toti. Si ne priveste indeaproape azi. Nu e un joc, desi cei care il vor porni se joaca cu vietile noastre. Iar noi, „cei condusi”, le permitem. Nu de azi. Dintotdeauna.


(Imi cer scuze celor carora li se pare ca acest post este in contrast cu tema blogului meu. Blogul meu are rolul de a deschide ochii dar in acelasi timp sa incurajeze optimismul si implicarea, in ceea ce priveste orice problema cu care se confrunta omenirea.)

Intre timp…

sine tren

Ceata groasa se ridica deasupra sinelor de tren.

Undeva in susul lor se arcuiesc ruginii niste dealuri. Frunze suflate de vant se invart in tango de colo-colo si apoi se astern cu un pas in urma cand vantul le da drumul.

Sinele de tren cafenii se intind paralele, nedespartite, intortochiate cu altele la fel de paralele…drumuri in directii diferite, cai de urmat…

Pe o banca subreda, intr-un capat de peron, sub ceasul care arata o ora de zori in noiembrie, sta zgribulita o fata.

Cu paltonul inchis pana sub barbie, cu fesul rosu tras bine pe urechi, isi freaca palmele, le tine stranse, si apoi sufla in ele cald. Ii e frig. Desi vremea e destul de buna pentru perioada asta din an. Ar fi trebuit sa viscoleasca in mod normal… E uimitor cum poate sa iti fie frig cand in tine locul acela nu e umplut, cand ceva…cineva…iti lipseste. Pe nari ii ies aburi care isi fac drum in aer ca norii de vise care se ridica din cafeaua tanarului care sta putin mai incolo.

Si lui ii e frig. Si-a mulat palmele pe un pahar din plastic din care abureste o cafea fierbinte. Se plimba incordat de colo-colo si un tremur usor il invaluie. Si el, cu geaca inchisa bine, cu manecile puloverului trase lungi pe sub geaca, cu fesul bine pus, incearca sa se fereasca de ger…

Ea bate din picior pe banca…Pasii lui si ritmul batailor ei ar putea insuma o melodie sacadata…melodia asteptarii. Fata isi sufla in continuare in palme. Priveste in gol, peste perechile de sine, la un deal ruginit de ploi.

El isi termina cafeaua. Arunca la cos paharul si isi infunda mainile in buzunarele blugilor. Se opreste din plimbatul in zig-zag cu fata catre acelasi deal.

„ Hmmm…Parca ar fi un mare tablou proptit de un cui din cer…” isi spune el si incepe sa fredoneze o melodie in ton cu peisajul. „ A venit, a venit toamna…Acopera-mi inima cu ceva…”

– Hei! Il intrerupe o voce.

Se intoarce cu totul, intr-o postura caraghioasa, ca si cum ar fi intepenit.

– Nu te supara…Stii daca mai circula trenurile?…Deja al meu a intarziat cu o ora…ii zambeste fata, cu obrajii rosii.

– Aaa…Din cate stiu eu, merg. Da. Merg, ii raspunde el.

– Ok. Merci, zise ea si se intoarse la incercarile ei de a se incalzi.

El se cam plictisise, asa ca gasi de cuviinta sa deschida o discutie pentru a mai trece timpul. Asa ca ii striga din celalalt capat al peronului, de unde era, apropiindu-se apoi.

– Hei! Eu ma duc sa iau niste covrigi, vrei?

Ea se intoarse surprinsa. „N-ar strica…Mi-e cam foame.” Se gandi.

– Da, te rog.

– Altceva vrei? Nu stiu…O cafea??

– Nu, nu beau…zambi ea.

– Un ceai atunci?

– Un ceai ar fi Ok…

– Vin imediat! Zise el si iesi din gara.

Se intoarse peste cateva minute zambind timid si tinand cu grija o punguta cu covrigi si doua pahare pline cu ceai.

Cand ajunse langa ea, fata ii facu loc pe banca. El se aseza. Ii intinse paharul cu ceai, si apoi puse covrigii jos. Ea isi puse palmele pe rotunjimea paharului cald si ofta…

El o privea din profil, zambind si sorbind din pahar. Se opri si dregandu-si glasul ii spuse:

– Tudor.

– Hm?

– Eu sunt Tudor.

– Aaa…Scuze…Eu Mia.

Isi zambira.

– Si…Mia, tu ce tren astepti? Unde mergi?

– Pai…Uhm…Aaa…Hm…Se fastaci ea privind in pahar in timp ce il misca circular. De fapt, nu plec nicaieri. Ci astept. Astept un tren. Pe cineva…astept.

– A,da? Pe cine? O ruda? Insista el intrigat de fastaceala ei.

– Mmmm….Pe…cineva drag. Da. Pe cineva drag. Zambi ea ca si cum, gata, gasise formula corecta.

Dar Tudor nu se lamurise.

– Cum ar fi?…continua el ridicand din sprancene.

– Hm…hm…pai…

– Ce e asa de greu?

Ea isi refugie privirea in dealul din departare. Dar el exclama imediat incat o facu sa tresara:

– A! Asta e! He he! Asta trebuie sa fie! Si tu astepti trenul ala! Trenul pe care il astept si eu…Si incepu sa rada.

Ea il privi putin enervata.

– Ce razi asa? Ce tren? Nici nu ai habar, cred…Si lasa paharul jos, alaturi, pe banca, pentru a-si incrucisa bratele imbufnata.

– Ba am habar…Un singur tren a intarziat azi…Si acela e si trenul meu…Nu e trenul 8848? Trenul Iubirii?

Ea pleca privirea si recunoscu:

– Da, ala e.

– Pai si ce ti-e rusine asa? Nu vezi ca si eu il astept? Si apoi, ce e rusinos in a astepta ceva asa frumos ca iubirea? Ca persoana iubita?1?

– Pai…nu stiu…Mie lucrurile astea mi se par personale…

– Da, oarecum sunt…

– Si in plus, lumea daca aude de iubire adevarata si de suflete pereche rade…Si nu vreau sa fac din asta un subiect de ras…

– Asa ca taci? Nu! Nu e corect. Trebuie sa strigi pe unde treci ca iubirea exista si ca trebuie sa creada toti in ea…Poate ai sa intrigi pe cineva, poate cineva intai va rade, dar amintindu-si de singuratatea lui sau de nepotrivirea cu persoana iubita, se va opri sa te intrebe mai multe. Prea multi oameni sunt nefericiti pentru ca au incetat sa creada cu adevarat in acea persoana facuta special pentru ei si s-au multumit sa se opreasca la cineva care le oferea un anumit confort, dar nu acea „perfect love”. Si uite asa, jumatati de iubiri zac in tristete in colturi diferite ale lumii, alaturi de persoane gresite, nepotrivite…ratand ceea ce ar fi gasit daca ar mai fi cautat un pic. Daca ar mai fi avut rabdare, in loc sa cedeze si sa spuna: „Nu exista pentru mine. Mi-e bine si asa.”

– Asa e, zise ea ridicandu-se si aruncand paharul la cos.

– Dar daca tot stam aici amandoi, de ce sa nu asteptam impreuna si eventual sa si purtam o conversatie intre timp ca sa nu mai fie asteptarea asa de lunga?…

– Mmda…Ai dreptate. Isi ridica ea privirea catre el si se aseza la loc..

– Hai, tine un covrig. Si spune-mi…

– Ce sa iti spun?

– Cum e El?

– El?

– Da, El pe care il astepti…

– Pai sincer, nu prea am mare idee…Cred ca o sa il recunosc dintr-o privire cand va cobori, pentru ca intre noi e o legatura speciala…doar suntem facuti unul pentru celalalt.

– Dar nu ai, asa…niste asteptari?

– Asteptari? Nu… Suna aiurea…Mai degraba am nevoie sa fie intr-un fel ca sa mi se potriveasca…

– Adica?

– Pai, sa fie bun, cu suflet mare si generos, sa iubeasca viata…sa iubeasca natura…sa ii placa copiii, sa fie sensibil, inteligent ( dar stii…nu neaparat cult sau educat…ci sa aiba intelepciunea de a distinge binele de rau, sa inteleaga lumea in care traim cu adevarat…sa stie sa citeasca oamenii, cam asa ceva…)…sa fie corect, creativ, curajos, puternic, sa inteleaga ce inseamna iubirea adevarata si sa si-o doreasca…si sa vrea, ca si mine, sa schimbe lumea macar un pic in scurtul timp pe care il petrecem aici…

– Ha ha! Ai de fapt o intreaga lista de calitati pe care le doresti de la el…

– Da, mai mult sau….nu, nu…vroiam sa zic mai mult sau mai putin…dar nu e cazul, se corecta Mia. Mai putin de atat nu…trebuie sa fie o egalitate…o completare… deci nu fac niciun compromis din punctul asta de vedere… Tu cum vrei sa fie?

– Mmmm…O fata calda, blanda, iubitoare de viata si de natura, de lume, de mine…isteata, sensibila, indrazneata, puternica, sigura pe ea…Si as vrea sa creada in iubirea noastra la fel de mult ca si mine. Si sa comunicam perfect, stii? Sa ne citim din priviri si sa ne intelegem perfect…pentru ca pana la urma am fi la fel…

– Frumos. Si banuiesc ca potretul ei e facut dupa asemanarea ta…

– Da, e un fel de oglinda de-a mea…

– Dragut, asa e si El pentru mine.

– Dar stii ca El al tau si Ea a mea se aseamana? Poate s-au gasit in trenul ala si au fugit impreuna! rase el.

– Ha ha…Da, am observat…Intr-un fel, avem acelasi vis…

– Aham…Ce coincidenta… Hei, dar, pana la urma, cred ca e normal sa ne dorim sa fie asa…Pentru ca asa suntem si noi…si asa e normal…

– Normal? Pentru noi, da! Spune-le si altora si vor rade!

– Trist…

– Ce bizar sa te intalnesc aici…Credeam ca nu mai e nimeni care sa gandeasca asemanator mie…in afara de El. Ii zambi ea.

– Da, stiu…si eu simt la fel acum.

Se lasa liniste apoi. Vantul suiera purtandu-si mantia prin frunzele dintre sine, dar din departari nu se auzea nici cel mai mic zgomot care sa tradeze sosirea unui tren grabit.

Tudor o intreba pe Mia:

– Si…crezi ca mai vine azi?

– Cine? Se dezmetici ea din calatoria ei cu gandul.

– Trenul.

– A. Mi-as dori sa vina. Adica azi era programat sa soseasca. De aia m-am si trezit devreme sa fiu aici la timp.

– Da, si eu la fel.

– E magic dealul asta din fata, nu? Culorile lui ma cheama parca intr-acolo sa ma arunc in pat de frunze si sa ma uit la cer printre bratele copacilor…

– Da, este ceva ciudat legat de el…

– Parca e acolo agatat ca un tablou intr-un cui batut in cer…

– Ha ha! Incredibil! Exact asa am zis si eu mai devreme in sinea mea…Se intoarse el vesel catre ea si ea rase bucuroasa.

– Pai , asa si pare nu?

– Da! Ce crezi ca e dincolo de el?

– Mm…logic nu ar avea cum sa fie munti…ca muntii sunt in directia cealalta…Dar eu vreau sa fie munti!

– Vrei?

– Da. Si cred ca sunt! Doar pentru ca asa imi imaginez eu, rase ea.

– Bine…Eu atunci vreau sa fie un lac! Un lac oglinda in care sa se reflecte culorile dealului. Si cand stai cu barca pe el, sa fie ca si cum plutesti pe o mare de frunze…

– Ce frumos…Da, si pe partea cealalta a lacului sa fie muntele asta al meu…si sa se oglindeasca si el foarte clar…si la un momentdat sa stai cu barca pe varful lui inzapezit! Rase ea incantata de ideea nebuneasca.

– He he he…cu barca pe munte! Asta da grozavie!

Si cei doi rasera tare, incat rasuna toata gara.

Apoi vorbira si povestira si isi imaginara cele mai frumoase si indraznete vise, pana cand soarele se culca peste acoperisul garii si ceata isi facu culcus pe sine, invelindu-se cu inserarea violet.

Cuprinsi de raceala serii, cei doi se oprira o clipa din povestit si privira peste sine unde dealul se stinsese in umbra.

– Ia uite. S-a inserat! Cat o fi ceasul? Zise Mia aplecandu-se pe spate sa vada cat indica ceasul de deasupra ei.

– E 6! Spusera cei doi intr-un singur glas si apoi ii pufni rasul.

-Dar am stat ceva timp de vorba, zise Tudor. Si trenul ala…Totusi nu a venit.

– Da…Si a intarziat cam mult! Poate e o greseala. Nu vine azi. Poate…maine.

– Da. Hai totusi sa intrebam la ghiseul de informatii. Totusi, toata ziua nu a tras nicio locomotiva pe sinele astea…

Si intrara amandoi in sala de asteptare care se dovedi mai friguroasa decat peronul si sumbra, scaldata in lumini slabe si umbre reci.

Mersera pana in fata ghiseului si observara ca e inchis.

– Ciudat. Poate ca e greva sau ceva…se gandi Mia.

– Greva? Hm…sau poate s-a plictisit functionara si a plecat acasa…zise ironic Tudor. Ce facem?

– Pai, hai sa mergem…Revenim maine.

– Da…

Si iesira amandoi din gara, la drumul pe care se plimbau siluete in inserare.

Tudor il opri pe un domn si il intreba:

– Nu va suparati…Stiti ceva de o greva a celor de la caile ferate? Ca in gara asta nu a venit niciun tren azi…

– Ha ha ha! Rase domnul. Pai, mai copii, gara asta e dezafectata de 20 de ani…De aia nu vin trenuri in ea…Ati asteptat in locul gresit…

– Multumim, zise Mia si domnul pleca amuzat.

– Ciudat…Ca in gara asta era programata sa vina, zise Tudor.

– Da, si El la fel.

-Eh, poate se inseala domnul…ii zambi Tudor Miei…si ramasera tacuti, privindu-se.

– Si, ce facem acum? zise ea.

– Pai, revenim maine, nu?

Ea rase lasandu-si capul pe spate.

– Nuuuu…acum, acum! Nu maine.

– A…pai…eu as manca niste clatite…Mi-e cam foame…zambi el incurcat. Si stiu un loc grozav aici in zona unde au clatite bune.

– Da? Pai e o idee buna…Si mie mi-e foame…

– Mergem?

– Da, hai…

– Ti-e frig?

– Nu, chiar mi-e cald. De ce?

– Ma uitam la ceasul de peste drum…arata 2 grade.

– Eh, sa arate…mie mi-e foarte bine, rase ea.

Si se indepartara amandoi de gara umbroasa si tacuta. Alaturati pe un drum comun, radeau si vorbeau, lasandu-si in urma umbrele prelungi, luminate de luna plina.

Ce rost sa se mai intoarca maine in gara? Ca iubirea nu vine cu trenul, ci pe jos…

05.11.2008

Impreuna, dar straini

Sta pe o banca in Cismigiu. Cu fata catre lac. Si bate iritata dintr-un picior. Mainile si le-a impletit la piept si are o privire care arunca fulgere. Se pare ca fata asta asteapta pe cineva. Cineva care intarzie.

Un baiat vine spre ea si se aseaza. Ea il masoara incruntata si apoi incepe un dialog intre ei:

Ai intarziat!

Ce faci?

Nici macar nu-ti ceri scuze!

Stai de mult aici?

Nici nu iti pasa, asa-i?

Eu am fost blocat in traffic.

Bine ca sunt eu proasta si astept.

De ce te uiti asa la mine?

Vii cu mainile in buzunare si pe deasupra mai si ai tupeul sa zambesti.

Te-a suparat cineva?

Cum poti fi atat de nesimtit?

M-am saturat sa ma privesti asa mereu. Tu nici nu ma iubesti…

O scuza ar fi de ajuns. Ca am inghetat de frig aici…

M-am saturat sa fiu eu perna in care tu lovesti de cate ori ai nervi.

M-am saturat sa fiu eu cea care lasa mereu de la ea.

Daca tin la tine nu inseamna ca accept orice, sunt si eu om! Ce vina am eu ca a trebuit sa schimb 2 autobuze si au venit greu? Vrei sa zbor doar de dragul tau?

Daca m-ai iubi, te-ai grabi. Dar nu, tu ma lasi singura in parcul asta…

E nevoie sa fac o singura greseluta si esti gata sa ma executi! De ce cand te supar, brusc devin mai rau ca un aurolac pe care l-ai scuipa si nu ma mai recunosti? Si mai si sustii ca tii la mine!

Ce era sa fac? Sa ma plimb de nebuna?

Iubirea inseamna toleranta, iertare, rabdare…Ai auzit de ele?

Putin respect as vrea. Doar atat! Daca tii totusi catusi de putin la mine…

Esti rece ca o stanca uneori! Dar ce! Ha!Si stanca e mai calda decat tine! Te simt straina.

M-am convins eu cat de dor iti e de mine.

Ma doare ca te porti asa…

Cum de am ajuns noi doi impreuna?

Uite cum ma privesti! Ma urasti?

Nu-mi vine sa cred unde s-a ajuns! Intalnirile astea sunt de datorie? Sau cum?

As vrea sa ne intalnim macar o data si sa fii blanda si sa-mi spui numai vorbe frumoase si sa nu ma scoti din sarite!

Nici nu ma mai simt bine cand ne vedem. Te simt absent. Dezinteresat.

De ce trebuie sa iti versi necazurile pe mine? Eu nu-ti fac asta tie. Din contra, supararile mele dispar cand te vad…

Dupa ce ca sunt eu suparata, ma mai superi si tu si ajung sa fierb ca o oala in clocot! Uh!

Eu nu mai suport!

Mi-a ajuns!

Sunt singur in relatia asta!

De ce sa trag eu pentru amandoi?

Esti rea!

Cat de indiferent esti! Macar scoate-ti castile alea din urechi! Ii zise ea tragandu-i castile cu o smucitura.

A, da? De ce nu ti le scoti si tu?? Zise el tragandu-i-le si ei simultan pe ambele.

Uof, Doamne! Ce nesuferit poti fi!

Si tu ce ipocrita!

S-a terminat!

S-a terminat, da!

O sa-ti para rau!

Ba tie o sa iti para!

Si urlandu-si cu furie „Adio!”, o luara in sensuri opuse.

Da, acum hai sa dam vina pe castile cu muzica din urechi, nu?

Si fara ele, tot asta si-ar fi spus. Pentru ca problema exista deja intre ei, si pentru ca desi nu s-au auzit, s-a vazut totul in privirile lor scanteind.

Unii comunica asa si fara casti in urechi. Vorbesc, dar nu asculta. Si intr-o zi, o iau, inevitabil, pe drumuri diferite…Si banca ramane goala.

„Suntem doar doi straini…Care nu-si mai vorbesc…Printre atatia spini…Cum sa iti spun „te iubesc”?”

Tara chiloţilor din lână

the_planet_earth_with spot

A fost odată ca niciodată o lume, care de sus se vedea albastră, dar cu o pată. O pată neagră. Neagră de supărarea oamenilor care locuiau într-o ţară.

Şi oamenii care locuiau în această ţară erau mereu îmbufnaţi, nepoliticoşi, nervoşi, stresaţi, ţâfnoşi, vulgari… Pentru că ceva îi incomoda. Pentru că erau frustraţi. Cum? De ce erau aşa? Păi e simplu: pentru că în această ţară se dăduse lege ca toţi să poarte chiloţi de lână. Devenise o obligaţie şi un obicei atât de înrădăcinate în vieţile oamenilor de câţiva ani, încât începuseră să se şi nască aşa unii.

Copiii, până la o anumită vârstă purtau scutece moi şi confortabile, aşa că erau senini şi veseli, spre enervarea părinţilor care aveau o frustrare mare: chiloţii de lână.

Preşedintele lor, care nu purta chiloţi din aceia pentru că el era în mod natural ţâfnos şi nesuferit, nu se simţise bine când ajunsese la conducere văzând că poporul său e vesel şi bun, aşa că dăduse legea aceasta acum 50 de ani.

„ Este obligatoriu şi fără excepţie ca toată populaţia ţării, prin urmare fiecare individ, fără diferenţe de rasă, culoare a pielii, religie, orientare politică, orientare sexuală, sex, afecţiuni ale sănătăţii, stare civilă, grad de educaţie sau gusturi culinare, să poarte chiloţi de lână, care vor fi puşi spre vânzare în oricare din magazinele de pe teritoriul ţării.

Materialele precum bumbacul, inul, mătasea, dantela, sinteticele, sunt complet interzise pentru confecţionarea chiloţilor.

Traficul cu aceste materiale, precum şi utilizarea lor pentru confecţionarea ilegală de lenjerie intimă, vor fi aspru pedepsite cu închisoarea pe viaţă în chiloţi de tablă reci, conform articolului 121, aliniatul b, paragraful 2 din prezenta lege.

Din motive de igienă, doar copiii până în vârsta de 4 ani vor fi scutiţi de portul acestor chiloţi, altfel obligatorii pentru orice persoană din ţară care depăşeşte vârsta de 4 ani.

Preşedintele, ca singură şi unică excepţie , este privilegiat cu dreptul suprem de a se sustrage acestei legi.”

Cam aşa spunea legea formulată şi promulgată de preşedintele Violent Nervosu însuşi, făcută „cadou” poporului său într-un Ajun de Crăciun acum 50 de ani.

Şi oamenii, au fost obligaţi să poarte chiloţi de lână deşi erau foarte incomozi, şi le dădeau mâncărimi şi usturimi şi îi înţepau groaznic.

La început, gărzi ale armatei intraseră din casă în casă, răscolind sertare şi luând orice pereche de chiloţi păstrată de oameni ascunsă. Apoi le-au dat foc într-o piaţă publică, în timp ce poporul adunat privea cum fumul şerpuieşte spre cer, poluându-l, şi plângeau. Plângeau pentru că era cu adevarat incomod să poarte zi şi noapte chiloţi de lână!

Apoi au fost adunaţi toţi chiloţii de pe piaţă şi la fel, incendiati. Până şi pustnicii din chilii au fost prinşi şi obligaţi să poarte chiloţii cei noi.

În continuare, oamenilor le-a fost distribuită prima pereche de chiloţi din lână gratuită! Ce „bucurie” pe ei!…

Şi când au fost descoperite reţelele secrete ale mafiei care spăla chiloţii cu balsam special care îi înmuia, o amplă acţiune a poliţiei şi armatei a prins toţi infractorii şi a fost luat tot balsamul şi l-au vărsat într-un râu. Dar nu se ştie în care râu. Aşa că de atunci oamenii plecau în pelerinaj cu sutele căutând râul minunat, pe care curgea balsam cu miros de levănţică.

Însă, treptat, poporul preşedintelui Nervosu s-a obişnuit şi anii au trecut.

Oamenii au devenit mereu stresaţi, nervoşi, trişti, iritaţi, frustraţi, ţâfnoşi, ursuzi, antisociali, urâcioşi şi gata, gata să se certe, să se lovească, să se jignească din orice.

Bărbaţii se scărpinau între picioare pe stradă şi chiar în fund la metrou. Femeile simţeau nevoia să îşi dea chiloţii jos cât mai des…Oamenii se băteau pe locuri în mijloacele de transport public pentru că atunci când stăteau jos mâncărimea nu mai era aşa de cruntă. Bărbaţii se frecau de femei în maşini şi în metrou. Cei care nu reuşeau să îşi stăpânească mâncărimea se uitau urât la toţi şi dacă îi deranjai vreun pic, din frustrare, se răzbunau pe ceilalţi şi se descărcau de supărare. Vânzătoarele de la magazin îţi vorbeau urât. Autorităţile învăţaseră trucuri noi ca să nu mai simtă înţepăturile: îşi băgau bani în chiloţi şi se ştergeau la fund cu hârtii la întâmplare ( reclamaţii, cazuri juridice, legi…).

Fetele şi băieţii nu se mai ţineau de mână în parcuri pentru că erau ocupaţi cu scărpinatul, şi făceau mai mult sex decât comunicau pentru că aşa aveau motiv să îşi dea chiloţii jos.

Oamenii nu mai citeau cărţi pentru că aveau mâinile ocupate cu scărpinatul şi tot din acelaşi motiv nu îşi mai mângâiau copiii sau pe soţii şi soţiile lor. Şi nu mai socializau, pentru că nu era plăcut să ieşi la un ceai cu o persoană nervoasă.

În trafic, fiind grăbiţi să ajungă la birou sau acasă unde să se poată scărpina în voie, claxonau nervoşi şi înjurau şi uneori produceau accidente conducând grăbiţi.

De Dumnezeu uitaseră pentru că toate gândurile le erau îndreptate către soluţii pentru a alunga disconfortul din pantaloni.

Iar preşedintele acesta dictator rămăsese la conducere pentru că nimeni nu îşi mai dorea acest post. Cine ar fi vrut să conducă o ţară plină de oameni nervoşi şi violenţi?

Aşa că în ţara aceea lucrurile rămâneau zi de zi neschimbate.

Ei aveau o scuză, dar TU, ce scuză ai?

Povestea unui patratel II

Vă amintiţi de Pătrăţel Pătrăţescu?

Trecureseră zile în şir de fericire…Fericire…Fericire…Fericire…De când îşi îndeplinise visul şi se alăturase iubitei sale, Bulinuţa-Mică pe rochiţa Mariei, Pătrăţel nu mai ştia nici cum îl cheamă de atâta bucurie! Stăteau îmbrăţişaţi cât era ziua de lungă şi vorbeau si râdeau…Povesteau despre cum fuseseră vieţile lor înainte de a se găsi unul pe celălalt. Pătrăţel îşi amintea de ţâfnoşii din familia lui care se certau cât era ziua de lungă…şi deşi în trecut aceste discuţii îl scoseseră din muchii, acum îl amuzau teribil. Cum se schimbase lumea în ultima vreme! Nimic nu îl mai putea atinge…în sensul rău. Era atât de plin de dragoste şi de bucurie încât nu s-ar mai fi întristat nici să-i vorbeşti urât. Nimic nu mai conta în jur. Conta doar faptul că Bulinuţa era lângă el şi îl iubea aşa cum nimeni nu-i dăruise iubire niciodată. Era cea mai dulce şi mai drăgăstoasă bulinuţă din lume!

Şi el o iubea mult de tot. Iar Bulinuţa îl iubea şi ea pe Pătrăţel cel Roşu (care sinceră să fiu, mai ieşea la spălat uneori, şi Maria îl colora din nou…).

Venise vara de-a dreptul şi fiind foarte cald, rochiţa cu bulinuţe şi un pătrăţel devenise preferata fetei. Se ducea cu ea la şcoală zi de zi şi aproape că era faimoasă această rochiţă, printre colegii ei care se amuzau de prezenţa unui singur pătrăţel într-o mulţime de bulinuţe rotofeie. Fiind în centrul atenţiei când o purta, Maria începuse să o îmbrace tot mai des şi să se ducă peste tot cu ea, nu doar la şcoală. Ci şi în parc, şi la suc cu prietenii ei şi la cumpărături…

Bulinuţa şi Pătrăţel se îndrăgostiseră de parcul cu lac sclipitor în care se oprea după şcoală Maria. Tare se mai întristau când trebuia să plece de acolo şi să se întoarcă acasă.

Într-adevar, viaţa lor pe rochiţă era foarte frumoasă, pentru că se plimbau peste tot, admirau locuri noi şi erau admiraţi de colegii fetei. Însă o mare parte din timp şi-o petreceau stând în şifonier, pe întuneric…şi înconjurati de toate familiile ( Pătrăţescu, Bulinuţă, Floricică, Triunghi, Steluţă)…Ar fi vrut şi ei să fie singuri…să nu îi mai privească atâţia ochi, să nu îi mai asculte atâtea urechi…Să aibă linişte (pentru că familiile lor începuseră să se certe – una calmă mereu şi politicoasă, cealaltă ascuţită şi nervoasă).

Şi lor tare mult le plăcea apa…

Îşi aminteau ce minunat fusese când s-au prins de mână mai de mult în maşina de spălat şi el ajunsese lângă ea. Ar fi vrut să dureze pentru totdeauna.

Le-ar fi plăcut să locuiască în lacul din parc. Să plutească toată ziua pentru că erau uşori şi liberi…Şi noaptea să îşi asculte în linişte inimile cum bat şi stelele cum sclipesc.

Pătrăţel, inventiv, avea un plan. Dar nu ştia cum să o convingă şi pe Bulinuţa, care era cam temătoare…

Aşa că, într-o zi o rugă să-l asculte şi îi spuse în şoaptă tot planul:

– Bulinuţa mea dragă, mai întai trebuie să îţi spun un lucru: să nu te temi, va fi bine. Ai încredere în mine, le-am plănuit cu minte pe toate.

Ideea este ca atunci când Maria ne va duce la spălat, să încercăm să ne desprindem de rochie şi să facem tot posibilul ca să nu ne agăţăm de altceva. Nu te îngrijora, tot timpul te voi ţine de mână! Şi să ne lăsăm purtaţi de apa care se va scurge din maşina de spălat, prin furtun, în canalizare, şi din canalizare în gura de deversare care dă într-un râu. Nu ştiu ce râu…Dar măcar vom fi în apă. Am auzit că aşa au reuşit să evadeze şi nişte năsturei şi nişte scămuţe şi nişte ace…Dacă ei au putut…putem şi noi…Ce spui? Nu sună minunat?

Bulinuţa se înroşise mai tare de îngrijorare. Îl întrebă:

– Iubitul meu, dar tu nu o să te decolorezi dupa statul în atâta apă?

– Ba da, recunoscu Pătrăţel…Dar ce mai contează ce culoare am atât timp cât sunt cu tine şi ne împlinim visul?

– Ai face tu sacrificiul ăsta pentru mine? Să devi un pătrăţel decolorat?

– Aş face orice pentru tine, căci ştiu că şi tu ai face…

– Şi nu-i aşa? Nu o să ne mai intoarcem niciodată aici, nu? La Maria, la ai noştri…

– Nu. Poate într-o zi vor veni ei după noi. Cine ştie?

– Da…cine ştie?…Sunt de acord dragul meu. Hai să o facem şi pe asta. Când? Ca să ştiu să-mi iau „la revedere” de la familia mea…

– Păi, cred că mâine, că e sâmbătă şi Maria îşi spală hainele de obicei…

– Da. Ce curând!…zise Bulinuţa oftând.

Pătrăţel o îmbrăţisă şi rămaseră amândoi pe gânduri.

A doua zi, cum se aşteptaseră, Maria duse rochiţa la spălat. O aruncă în cuva maşinii şi Pătrăţel o prinse strâns de mână pe Bulinuţă.

Ea îi spuse:

– Mai bine ne ţinem strâns, strâns, în braţe.

– Da, ai dreptate. Nu te teme.

– Încerc. O să funcţioneze sigur?

– Sigur. Şi-apoi, ce avem de pierdut? Oricum o să ne avem unul pe altul oriunde am ajunge. Să nu uiţi să te smulgi cu forţă ca să ieşi din ţesătură. Eu ştiu cum se face…Mai ţii minte ce ţi-am explicat?

– Da, ţin, ii zâmbi ea emoţionată.

Se auzi capacul maşinii trântindu-se şi apoi un zgomot anunţă începutul ciclului de spălare. Cei doi se strânseră şi mai tare în braţe şi începură să se învârtească cu o viteză ameţitoare.

Pătrăţel reusi primul să iasă, pentru că o mai făcuse. Dar de data asta se smulse cu tot cu ţesatura de sub el. Apoi, o ajută şi pe Bulinuţă să îşi dubleze forţa şi cu greu, spre sfârşitul ciclului de spalare, se desprinse şi ea, cu tot cu bucăţica de material de sub ea.

Când furtunul făcu loc apei să se scurgă, cu o viteză uimitoare, cei doi alunecară şi alunecară vreme lungă odată cu apa.

Din ţeavă în ţeavă, din scurgere în scurgere, din canal în canal, tot pluteau fără să poată face nimic. Şi erau în acelaşi timp şi foarte fericiţi că până aici reuşiseră, dar şi foarte speriaţi pentru că nu ştiau unde or să iasă din canal.

Se ţineau de mână şi se priveau cu bucurie pe chip.

La un momentdat, se ivi în depărtare o luminiţă care apoi deveni mare cât un soare şi care în cele din urmă se dovedi gura de evacuare a apei menajere…

Cum ieşiră la căldura soarelui, Pătrăţel şi Bulinuţa râseră şi apoi plânseră de fericire. Reuşiseră! Erau în râu! Pluteau!

Şi cer cât cuprinde peste ei şi apă clipocind vesel în jurul lor. Era chiar mai frumos decât în visul lor!

În acest timp, Maria tocmai scosese rochiţa din maşină şi rămăsese fără explicaţie când văzuse cele două găurele din ea şi lipsa celor doi de pe ea. Îi căută înăuntru dar deşi se băgă aproape cu totul dupa ei…nu găsi nimic. Hm..Cum să mai poarte ea rochia aşa? Trebuie să găsească o soluţie…Doua petice roşii erau tot ce îi venea în minte…

Plutind în neştire, cei mai fericiţi din lume, Pătrăţel şi Bulinuţa se îmbrăţişau şi se sărutau. Nici nu îşi mai doreau nimic. Ajunseseră în Rai… Şi era vară, şi soare şi cald şi senin.

– Pătrăţel! Eşti tot roşu! observă Bulinuţa.

– Da? Încercă el să se îndoaie ca să verifice.

– Da!

– He he! Cred că Maria a folosit altfel de cariocă de data asta….(dar el nu ştia că de fapt se făcuse pur şi simplu roşu din iubire.)

Ce fericiţi erau…

Şi zilele se scurseră apoi frumoase şi line…

Până într-o zi când plouase la munte, şi râul deveni învolburat. Cei doi găsiră tulburarea apei foarte asemănătoare cu vâltoarea din maşina de spălat şi îi năpădiră amintirile. Profitară de această ocazie ca să danseze cu pasiune pe muzica râului. O muzică cu tobe şi violoncel care dădea glas bătăilor de inimă rapide ale celor doi îndrăgostiţi.

Şi dansară şi se învârtiră fără să observe că apa îi poartă spre mal…

Aşa că, încet-încet, se apropiară şi rămaseră uimiţi când un val îi aruncă pe o limbă de pământ, între fire de iarbă, pe pietricele de râu.

– Ce ne facem acum? Întrebă speriată Bulinuţa.

– Găsesc eu o soluţie, nu te îngrijora. Zise Pătrăţel şi o luă în braţe.

De fapt, şi el se cam temea. La asta nu se gândise.

Vâltoarea apelor se opri şi valurile se auziră iar clipocind vesel. Din iarba unde erau ei, nu se putea vedea râul. Doar îl auzeau şi încercau să îşi dea seama cât de departe sunt de el.

– Ai găsit o soluţie? Întrebă după o vreme Bulinuţa…pentru că eu mă tot gândesc şi…nu găsesc una…

– Nu ştiu ce am putea face. Doar să asteptăm următoarea tulburare a râului şi să sperăm că un val ne va mătura de pe mal… Până atunci, tot ce putem face, e să ne iubim în continuare…

– Da. Te iubesc.

– Te iubesc şi eu.

Şi aşa, cu speranţă, aşteptară multe zile la rând să se întâmple minunea. Dar nu se petrecu. Şi nu erau foarte trişti, pentru că se aveau unul pe celălalt şi zilele treceau vorbind şi sărutându-se îmbrăţişaţi. Măcar acum aveau intimitatea după care tânjiseră în şifonierul Mariei. Şi asta îi bucura.

Într-o zi auziră foşnete în iarbă şi pietricele ciocnindu-se mai departe. Aceste sunete se apropiară treptat până când o umbră îi acoperi.

Un băieţel râse, vazându-i:

– He he! Iaaaa uiteeee! Ce chestie! Un pătrăţel şi o bulinuţă aici! De unde or fi ajuns pe malul asta? Ceee ciudatenie!

Şi ridicându-i pe amândoi, îi puse în trăistuţa sa plină cu pietricele de râu. Apoi, cred că o luă la fugă pentru că în trăistuţa lui pietricelele începură să joace şi să se ciocnească. Iar Pătrăţel şi Bulinuţa se tot fereau să nu îi strivească.

Ajuns acasă, băieţelul vărsă pe măsuţa din camera lui tot ce avea în săculeţ.

Separă pietricelele de cei doi şi îi aşeză în centrul mesei, privindu-i cu bărbia cuprinsă în pumni.

Ei doi se simţeau ciudat. Oare ce gânduri avea cel mic cu ei? Vieţile lor atârnau de imaginaţia acestui băieţel…

În cameră intră mama copilului şi îl intrebă:

– Ce faci, Mateiaş, acolo? Nu vii la masă, mami?

– Ba da, mămico, dar stai numai puţin să vezi ceva…Vino.

Mămica veni zâmbind şi îşi aşeză obrazul pe creştetul lui Mateiaş.

– Uite, mami, ce am găsit azi când adunam pietricele pentru praştie…

– Mateiaş, sper că nu loveşti oamenii şi animalele cu praştia! deveni mustrătoare mama.

– Nu, mami. Eu vreau doar să văd cât de departe pot să ţintesc…şi pietricelele astea de râu sunt tocmai bune pentru că sunt albe şi le văd uşor unde au căzut. Zâmbi către mama sa copilul.

– Bravo, să nu loveşti pe nimeni niciodată, nici cu ele, nici cu altceva, da?

– Da, mami…dar priveşte ce am gasit…

– Ia să văd eu…Hm…Un pătrăţel şi o bulinuţă. Roşii. Sunt drăguţi.

– Mami? Ce să fac cu ei? Că aş vrea să-i folosesc cumva…

– Păi…pune-i pe un obiect drag ţie. Ştii să coşi…Aşa că gândeşte-te bine…zise mămica sărutându-l pe obrăjorul numai bun de pupăcit şi ridicăndu-se apoi pentru a ieşi din cameră.

Preţ de câteva minute, Mateiaş se gândi dar nu găsi o soluţie. Apoi îl chemă mama la masă şi se duse.

Pătrăţel şi Bulinuţa rămăseseră tăcuţi, respirănd greu pănă când Mateiaş se întoarse şi le spuse hotărât, adresându-li-se ca şi cum l-ar fi auzit:

– Ştiu! Gata! Vă cos pe zmeul meu! Da!…

Şi luând un ac şi o papiotă roşie, băieţelul îi cusu cum ştiu el pe un zmeu galben ca soarele.

Mulţumit de munca sa, se culcă zâmbind şi plănuind ca a doua zi să îşi înalţe zmeul cel frumos…

Pătrăţel şi Bulinuţa aveau mari emoţii şi abia puteau vorbi unul cu celălalt. Aşa că se ţinură o noapte întreagă strâns şi îşi lăsară inimile să-şi şoptească încurajări. Niciunul nu ştia ce este un zmeu…Ziua următoare le era un mister total…

În zori, Mateiaş se trezi vesel şi luându-şi zmeul plecă la râu. Era o zi cu cer noros şi vânticel.

Băieţelul ridică zmeul sus şi apoi mai sus… Râdea şi alerga, făcându-l să zboare prin aer, atât de sus că Mateiaş îşi spunea că sigur atinge norii.

Pătrăţel şi Bulinuţa nu se mai simţiseră niciodată aşa. Era mai plăcut decât să stai în apă. La fel ca şi apa, vântul îi mângâia, dar de aici de sus se vedea un spectacol minunat. Copaci verzi onduindu-se, păsări zburând şi umplând cerul de cântec, râul sclipind când şi când sub soarele care se juca de-a v-ati-ascuns-elea printre nori, grâu onduit la infinit şi un băieţel bucuros ca o rază de soare.

– Bulinuţa mea iubită, ţi-e bine?

– Oh, iubitul meu, niciodată nu am fost mai fericită! Iubirea noastră devine tot mai frumoasă! Aş vrea să zburăm mereu!

Vântul suflă mai cu forţă dintr-o dată şi Mateiaş scăpă zmeul căci nu îl mai putu stăpâni. Rămase trist pe mal, privind cum zmeul lui cel frumos se pierde printre nori.

Iar zmeul, cu tot cu Pătrăţel şi Bulinuţa, se depărtă lin spre alte zări.

Şi cine ştie unde vor mai ajunge şi cine îi va mai culege? Ce contează? Important e că intotdeauna se vor avea unul pe celălalt. Pentru că s-au găsit, au luptat să fie împreună şi dragostea lor mai mare decât Universul însuşi îi va ţine uniţi pe veci.