Povestea unui patratel II

Vă amintiţi de Pătrăţel Pătrăţescu?

Trecureseră zile în şir de fericire…Fericire…Fericire…Fericire…De când îşi îndeplinise visul şi se alăturase iubitei sale, Bulinuţa-Mică pe rochiţa Mariei, Pătrăţel nu mai ştia nici cum îl cheamă de atâta bucurie! Stăteau îmbrăţişaţi cât era ziua de lungă şi vorbeau si râdeau…Povesteau despre cum fuseseră vieţile lor înainte de a se găsi unul pe celălalt. Pătrăţel îşi amintea de ţâfnoşii din familia lui care se certau cât era ziua de lungă…şi deşi în trecut aceste discuţii îl scoseseră din muchii, acum îl amuzau teribil. Cum se schimbase lumea în ultima vreme! Nimic nu îl mai putea atinge…în sensul rău. Era atât de plin de dragoste şi de bucurie încât nu s-ar mai fi întristat nici să-i vorbeşti urât. Nimic nu mai conta în jur. Conta doar faptul că Bulinuţa era lângă el şi îl iubea aşa cum nimeni nu-i dăruise iubire niciodată. Era cea mai dulce şi mai drăgăstoasă bulinuţă din lume!

Şi el o iubea mult de tot. Iar Bulinuţa îl iubea şi ea pe Pătrăţel cel Roşu (care sinceră să fiu, mai ieşea la spălat uneori, şi Maria îl colora din nou…).

Venise vara de-a dreptul şi fiind foarte cald, rochiţa cu bulinuţe şi un pătrăţel devenise preferata fetei. Se ducea cu ea la şcoală zi de zi şi aproape că era faimoasă această rochiţă, printre colegii ei care se amuzau de prezenţa unui singur pătrăţel într-o mulţime de bulinuţe rotofeie. Fiind în centrul atenţiei când o purta, Maria începuse să o îmbrace tot mai des şi să se ducă peste tot cu ea, nu doar la şcoală. Ci şi în parc, şi la suc cu prietenii ei şi la cumpărături…

Bulinuţa şi Pătrăţel se îndrăgostiseră de parcul cu lac sclipitor în care se oprea după şcoală Maria. Tare se mai întristau când trebuia să plece de acolo şi să se întoarcă acasă.

Într-adevar, viaţa lor pe rochiţă era foarte frumoasă, pentru că se plimbau peste tot, admirau locuri noi şi erau admiraţi de colegii fetei. Însă o mare parte din timp şi-o petreceau stând în şifonier, pe întuneric…şi înconjurati de toate familiile ( Pătrăţescu, Bulinuţă, Floricică, Triunghi, Steluţă)…Ar fi vrut şi ei să fie singuri…să nu îi mai privească atâţia ochi, să nu îi mai asculte atâtea urechi…Să aibă linişte (pentru că familiile lor începuseră să se certe – una calmă mereu şi politicoasă, cealaltă ascuţită şi nervoasă).

Şi lor tare mult le plăcea apa…

Îşi aminteau ce minunat fusese când s-au prins de mână mai de mult în maşina de spălat şi el ajunsese lângă ea. Ar fi vrut să dureze pentru totdeauna.

Le-ar fi plăcut să locuiască în lacul din parc. Să plutească toată ziua pentru că erau uşori şi liberi…Şi noaptea să îşi asculte în linişte inimile cum bat şi stelele cum sclipesc.

Pătrăţel, inventiv, avea un plan. Dar nu ştia cum să o convingă şi pe Bulinuţa, care era cam temătoare…

Aşa că, într-o zi o rugă să-l asculte şi îi spuse în şoaptă tot planul:

– Bulinuţa mea dragă, mai întai trebuie să îţi spun un lucru: să nu te temi, va fi bine. Ai încredere în mine, le-am plănuit cu minte pe toate.

Ideea este ca atunci când Maria ne va duce la spălat, să încercăm să ne desprindem de rochie şi să facem tot posibilul ca să nu ne agăţăm de altceva. Nu te îngrijora, tot timpul te voi ţine de mână! Şi să ne lăsăm purtaţi de apa care se va scurge din maşina de spălat, prin furtun, în canalizare, şi din canalizare în gura de deversare care dă într-un râu. Nu ştiu ce râu…Dar măcar vom fi în apă. Am auzit că aşa au reuşit să evadeze şi nişte năsturei şi nişte scămuţe şi nişte ace…Dacă ei au putut…putem şi noi…Ce spui? Nu sună minunat?

Bulinuţa se înroşise mai tare de îngrijorare. Îl întrebă:

– Iubitul meu, dar tu nu o să te decolorezi dupa statul în atâta apă?

– Ba da, recunoscu Pătrăţel…Dar ce mai contează ce culoare am atât timp cât sunt cu tine şi ne împlinim visul?

– Ai face tu sacrificiul ăsta pentru mine? Să devi un pătrăţel decolorat?

– Aş face orice pentru tine, căci ştiu că şi tu ai face…

– Şi nu-i aşa? Nu o să ne mai intoarcem niciodată aici, nu? La Maria, la ai noştri…

– Nu. Poate într-o zi vor veni ei după noi. Cine ştie?

– Da…cine ştie?…Sunt de acord dragul meu. Hai să o facem şi pe asta. Când? Ca să ştiu să-mi iau „la revedere” de la familia mea…

– Păi, cred că mâine, că e sâmbătă şi Maria îşi spală hainele de obicei…

– Da. Ce curând!…zise Bulinuţa oftând.

Pătrăţel o îmbrăţisă şi rămaseră amândoi pe gânduri.

A doua zi, cum se aşteptaseră, Maria duse rochiţa la spălat. O aruncă în cuva maşinii şi Pătrăţel o prinse strâns de mână pe Bulinuţă.

Ea îi spuse:

– Mai bine ne ţinem strâns, strâns, în braţe.

– Da, ai dreptate. Nu te teme.

– Încerc. O să funcţioneze sigur?

– Sigur. Şi-apoi, ce avem de pierdut? Oricum o să ne avem unul pe altul oriunde am ajunge. Să nu uiţi să te smulgi cu forţă ca să ieşi din ţesătură. Eu ştiu cum se face…Mai ţii minte ce ţi-am explicat?

– Da, ţin, ii zâmbi ea emoţionată.

Se auzi capacul maşinii trântindu-se şi apoi un zgomot anunţă începutul ciclului de spălare. Cei doi se strânseră şi mai tare în braţe şi începură să se învârtească cu o viteză ameţitoare.

Pătrăţel reusi primul să iasă, pentru că o mai făcuse. Dar de data asta se smulse cu tot cu ţesatura de sub el. Apoi, o ajută şi pe Bulinuţă să îşi dubleze forţa şi cu greu, spre sfârşitul ciclului de spalare, se desprinse şi ea, cu tot cu bucăţica de material de sub ea.

Când furtunul făcu loc apei să se scurgă, cu o viteză uimitoare, cei doi alunecară şi alunecară vreme lungă odată cu apa.

Din ţeavă în ţeavă, din scurgere în scurgere, din canal în canal, tot pluteau fără să poată face nimic. Şi erau în acelaşi timp şi foarte fericiţi că până aici reuşiseră, dar şi foarte speriaţi pentru că nu ştiau unde or să iasă din canal.

Se ţineau de mână şi se priveau cu bucurie pe chip.

La un momentdat, se ivi în depărtare o luminiţă care apoi deveni mare cât un soare şi care în cele din urmă se dovedi gura de evacuare a apei menajere…

Cum ieşiră la căldura soarelui, Pătrăţel şi Bulinuţa râseră şi apoi plânseră de fericire. Reuşiseră! Erau în râu! Pluteau!

Şi cer cât cuprinde peste ei şi apă clipocind vesel în jurul lor. Era chiar mai frumos decât în visul lor!

În acest timp, Maria tocmai scosese rochiţa din maşină şi rămăsese fără explicaţie când văzuse cele două găurele din ea şi lipsa celor doi de pe ea. Îi căută înăuntru dar deşi se băgă aproape cu totul dupa ei…nu găsi nimic. Hm..Cum să mai poarte ea rochia aşa? Trebuie să găsească o soluţie…Doua petice roşii erau tot ce îi venea în minte…

Plutind în neştire, cei mai fericiţi din lume, Pătrăţel şi Bulinuţa se îmbrăţişau şi se sărutau. Nici nu îşi mai doreau nimic. Ajunseseră în Rai… Şi era vară, şi soare şi cald şi senin.

– Pătrăţel! Eşti tot roşu! observă Bulinuţa.

– Da? Încercă el să se îndoaie ca să verifice.

– Da!

– He he! Cred că Maria a folosit altfel de cariocă de data asta….(dar el nu ştia că de fapt se făcuse pur şi simplu roşu din iubire.)

Ce fericiţi erau…

Şi zilele se scurseră apoi frumoase şi line…

Până într-o zi când plouase la munte, şi râul deveni învolburat. Cei doi găsiră tulburarea apei foarte asemănătoare cu vâltoarea din maşina de spălat şi îi năpădiră amintirile. Profitară de această ocazie ca să danseze cu pasiune pe muzica râului. O muzică cu tobe şi violoncel care dădea glas bătăilor de inimă rapide ale celor doi îndrăgostiţi.

Şi dansară şi se învârtiră fără să observe că apa îi poartă spre mal…

Aşa că, încet-încet, se apropiară şi rămaseră uimiţi când un val îi aruncă pe o limbă de pământ, între fire de iarbă, pe pietricele de râu.

– Ce ne facem acum? Întrebă speriată Bulinuţa.

– Găsesc eu o soluţie, nu te îngrijora. Zise Pătrăţel şi o luă în braţe.

De fapt, şi el se cam temea. La asta nu se gândise.

Vâltoarea apelor se opri şi valurile se auziră iar clipocind vesel. Din iarba unde erau ei, nu se putea vedea râul. Doar îl auzeau şi încercau să îşi dea seama cât de departe sunt de el.

– Ai găsit o soluţie? Întrebă după o vreme Bulinuţa…pentru că eu mă tot gândesc şi…nu găsesc una…

– Nu ştiu ce am putea face. Doar să asteptăm următoarea tulburare a râului şi să sperăm că un val ne va mătura de pe mal… Până atunci, tot ce putem face, e să ne iubim în continuare…

– Da. Te iubesc.

– Te iubesc şi eu.

Şi aşa, cu speranţă, aşteptară multe zile la rând să se întâmple minunea. Dar nu se petrecu. Şi nu erau foarte trişti, pentru că se aveau unul pe celălalt şi zilele treceau vorbind şi sărutându-se îmbrăţişaţi. Măcar acum aveau intimitatea după care tânjiseră în şifonierul Mariei. Şi asta îi bucura.

Într-o zi auziră foşnete în iarbă şi pietricele ciocnindu-se mai departe. Aceste sunete se apropiară treptat până când o umbră îi acoperi.

Un băieţel râse, vazându-i:

– He he! Iaaaa uiteeee! Ce chestie! Un pătrăţel şi o bulinuţă aici! De unde or fi ajuns pe malul asta? Ceee ciudatenie!

Şi ridicându-i pe amândoi, îi puse în trăistuţa sa plină cu pietricele de râu. Apoi, cred că o luă la fugă pentru că în trăistuţa lui pietricelele începură să joace şi să se ciocnească. Iar Pătrăţel şi Bulinuţa se tot fereau să nu îi strivească.

Ajuns acasă, băieţelul vărsă pe măsuţa din camera lui tot ce avea în săculeţ.

Separă pietricelele de cei doi şi îi aşeză în centrul mesei, privindu-i cu bărbia cuprinsă în pumni.

Ei doi se simţeau ciudat. Oare ce gânduri avea cel mic cu ei? Vieţile lor atârnau de imaginaţia acestui băieţel…

În cameră intră mama copilului şi îl intrebă:

– Ce faci, Mateiaş, acolo? Nu vii la masă, mami?

– Ba da, mămico, dar stai numai puţin să vezi ceva…Vino.

Mămica veni zâmbind şi îşi aşeză obrazul pe creştetul lui Mateiaş.

– Uite, mami, ce am găsit azi când adunam pietricele pentru praştie…

– Mateiaş, sper că nu loveşti oamenii şi animalele cu praştia! deveni mustrătoare mama.

– Nu, mami. Eu vreau doar să văd cât de departe pot să ţintesc…şi pietricelele astea de râu sunt tocmai bune pentru că sunt albe şi le văd uşor unde au căzut. Zâmbi către mama sa copilul.

– Bravo, să nu loveşti pe nimeni niciodată, nici cu ele, nici cu altceva, da?

– Da, mami…dar priveşte ce am gasit…

– Ia să văd eu…Hm…Un pătrăţel şi o bulinuţă. Roşii. Sunt drăguţi.

– Mami? Ce să fac cu ei? Că aş vrea să-i folosesc cumva…

– Păi…pune-i pe un obiect drag ţie. Ştii să coşi…Aşa că gândeşte-te bine…zise mămica sărutându-l pe obrăjorul numai bun de pupăcit şi ridicăndu-se apoi pentru a ieşi din cameră.

Preţ de câteva minute, Mateiaş se gândi dar nu găsi o soluţie. Apoi îl chemă mama la masă şi se duse.

Pătrăţel şi Bulinuţa rămăseseră tăcuţi, respirănd greu pănă când Mateiaş se întoarse şi le spuse hotărât, adresându-li-se ca şi cum l-ar fi auzit:

– Ştiu! Gata! Vă cos pe zmeul meu! Da!…

Şi luând un ac şi o papiotă roşie, băieţelul îi cusu cum ştiu el pe un zmeu galben ca soarele.

Mulţumit de munca sa, se culcă zâmbind şi plănuind ca a doua zi să îşi înalţe zmeul cel frumos…

Pătrăţel şi Bulinuţa aveau mari emoţii şi abia puteau vorbi unul cu celălalt. Aşa că se ţinură o noapte întreagă strâns şi îşi lăsară inimile să-şi şoptească încurajări. Niciunul nu ştia ce este un zmeu…Ziua următoare le era un mister total…

În zori, Mateiaş se trezi vesel şi luându-şi zmeul plecă la râu. Era o zi cu cer noros şi vânticel.

Băieţelul ridică zmeul sus şi apoi mai sus… Râdea şi alerga, făcându-l să zboare prin aer, atât de sus că Mateiaş îşi spunea că sigur atinge norii.

Pătrăţel şi Bulinuţa nu se mai simţiseră niciodată aşa. Era mai plăcut decât să stai în apă. La fel ca şi apa, vântul îi mângâia, dar de aici de sus se vedea un spectacol minunat. Copaci verzi onduindu-se, păsări zburând şi umplând cerul de cântec, râul sclipind când şi când sub soarele care se juca de-a v-ati-ascuns-elea printre nori, grâu onduit la infinit şi un băieţel bucuros ca o rază de soare.

– Bulinuţa mea iubită, ţi-e bine?

– Oh, iubitul meu, niciodată nu am fost mai fericită! Iubirea noastră devine tot mai frumoasă! Aş vrea să zburăm mereu!

Vântul suflă mai cu forţă dintr-o dată şi Mateiaş scăpă zmeul căci nu îl mai putu stăpâni. Rămase trist pe mal, privind cum zmeul lui cel frumos se pierde printre nori.

Iar zmeul, cu tot cu Pătrăţel şi Bulinuţa, se depărtă lin spre alte zări.

Şi cine ştie unde vor mai ajunge şi cine îi va mai culege? Ce contează? Important e că intotdeauna se vor avea unul pe celălalt. Pentru că s-au găsit, au luptat să fie împreună şi dragostea lor mai mare decât Universul însuşi îi va ţine uniţi pe veci.

Anunțuri

8 comentarii (+add yours?)

  1. Elsa
    Noi 05, 2008 @ 18:08:32

    Tu ai desenat zmeul? Pun pariu ca ti-a luat mai mult decat sa scrii povestea 😛

  2. Diana
    Noi 05, 2008 @ 18:14:42

    eu, dap…ca si celelalte desene postate, si asta e al meu 😛 si mi-a luat exact 5 minute sa il desenez…povestea…hm…cam 3 ore…:P

  3. Cristina
    Noi 28, 2008 @ 15:26:55

    Am citit si alte articole ale tale insa asta mi-a smuls cateva lacrimi. E foarte sensibil; si in realitatea cenusie din jur un patratel rosu e exact gura de aer proaspat de care eu aveam nevoie. E asa de idealist ce scrii tu, parca dintr-o alta lume. Ma si intristeaza, ma si bucura in acelasi timp ca mai sunt inca persoane, ce-i drept putine, care isi permit sa viseze din cand in cand.

  4. Diana
    Noi 28, 2008 @ 15:46:42

    hey, Cristina…o imbratisare virtuala de la mine…:) intristeaza-te mai putin si bucura-te mai mult…in general, de orice…:) ce scriu eu nu e doar idealist, sunt vise care se pot aplica in viata de zi cu zi si se pot realiza, cu multa dragoste si credinta. 🙂

  5. Cristina
    Noi 28, 2008 @ 17:26:37

    Diana, eu incerc sa ma bucur, dar a te bucura sau a crede singur nu-i la fel. Eu simt asa cum scrii tu. Si stiu ca nu-i ceva doar idealist. E mult de povestit, de simtit, de inteles, de scris. Fiecare din noi are inlauntrul sau o lume proprie in care aduna imagini, amintiri, arome, metafore, pasaje dintr-o carte, muzica. O lume pe care ti-o construiesti pentru acel El sau pentru acea Ea. Si cand ai adunat destule esti gata sa-l primesti. Insa cateodata, El iti poate devasta lumea. Si chiar daca te iubeste si tu o stii, si te iubeste mai mult decat te-a iubit oricine pe lumea asta, poate nu te iubeste asa cum ti-ai imaginat tu. Dar cum ziceam, e mult de discutat.

  6. notopic1
    Noi 28, 2008 @ 22:26:54

    @Diana :
    ” Şi cine ştie unde vor mai ajunge şi cine îi va mai culege? ” …Pai cum cine stie?! O singura persoana stie… TU!!! iar noi…restul…vrem sa aflam!! ;)) Asa ca… nu ne lasa sa asteptam prea mult pana la partea a III-a. 😀
    Frumoasa rau povestea asta…
    Stii ce?!… deja m-am plictisit sa te laud… mai scrie domne si ceva sa pot critica!! 😛
    App… frumusel si desenul… dar nu se compara cu textul ;))
    P.S: Si uite ca iar sunt in intarziere…numai din cauza ta!!!
    @Cristina …da-mi voie sa te contrazic…
    Ai dreptate in ceea ce zici… pana la un punct… si anume pana la : ” Insa cateodata, El iti poate devasta lumea. Si chiar daca te iubeste si tu o stii, si te iubeste mai mult decat te-a iubit oricine pe lumea asta, poate nu te iubeste asa cum ti-ai imaginat tu. „.
    Aici deja gresesti rau de tot…
    De ce?! Simplu…
    Daca e vorba de EL…de (c)EL pentru care tu ti-ai construit intreaga lume atunci nu o poate devasta…
    Nu exista mai multe feluri de dragoste… Tu vorbesti de un singur fel…de dragostea adevarata… care e..prin definitie unica.Daca el ajunge sa distruga atunci nu te iubeste…nu „mai mult decat te-a iubit oricine pe lumea asta”…nu e EL ci ai primit in lumea abia construita persoana gresita…. Daca o sa-l primesti insa pe El atunci n-o sa disruga, n-o sa te raneasca niciodata si o sa te iubeasca exact asa cum ti-ai imaginat tu mereu… pentru ca e EL!!! (parerea mea).

  7. Diana
    Noi 28, 2008 @ 23:42:02

    @notopic : multumesc pentru raspunsul pe care i l-ai dat Cristinei. Vroiam si eu sa ii raspund, dar amanasem…raspunsul tau e perfect.
    Multumesc si pentru laude! nu ma mai lauda atata, ca o sa ma inrosesc ca patratel :)) deocamdata nu am o continuare pentru poveste, dar cine stie…one day…:P
    sper sa nu scriu vreodata ceva atat de rau incat sa ai ocazia sa mi faci o critica constructiva 😀
    :)) as vrea sa iti zic sa lasi cititul textelor mele deoparte cand trebuie sa ajungi undeva si sa ajungi la timp! dar nu pot, pentru ca sunt un pic egoista si spun ca e mai important le citesti decat sa fii la timp undeva, si pentru ca eu nu sunt tocmai persoana punctuala :))

    @ Cristina: Notopic are dreptate. „EL” nu te-ar face niciodata sa suferi. Daca esti cu cineva care te face sa suferi si sa renunti la visele tale, atunci mergi mai departe desi va durea. Nu iti pierde timpul, s-ar putea sa treci pe langa El cel adevarat! Va durea pe termen scurt, dar nu vei pierde pe termen lung. Nu face compromisuri din punctul asta de vedere. Daca tu stii cum trebuie sa fie EL, atunci spune adio de cate ori va fi nevoie, si cauta-l doar pe acela care e exact cum vrei tu, sau poate mai mult de atat, si care iti da aripi, ci nu iti tintuieste visele la pamant. Nu renunta! 🙂
    Iti spun din experienta…si nu doare atat de tare sa mergi mai departe cand tu stii prea bine ce iti doresti. 🙂

  8. Cristina
    Dec 02, 2008 @ 13:47:07

    Sa renunt la vise…. Nu ca as vrea sa ma consolez in ceva sau cu ceva si nu o sa va contrazic doar de dragul de a va contrazice. Doar ca nu intotdeauna ceea ce iti doresti este si ceea ce ai nevoie sau e bine pentru tine. Asta de cand suntem mici si ne rugam parintii sa ne ia una sau alta si nu ne ne luau pentru ca ne facea rau. Si atunci ce faci cu cel care renunta si el la visele lui pentru tine? Eu nu am renuntat la vise, doar le-am amanat. Pana la urma nu in asta consta compromisul? Si cine stie cum trebuie sa fie „El”? Pentru ca pana acuma toti „Ei” aveau doar calitati. Erau oamenii perfecti. Nici o fata nu vorbeste despre defectele Lui. Stiti care este problema mea, ca nimeni nu-ti poate zice niciodata ca El e El si cand. Nu vi sp-a intamplat sa va indragostiti fulgerator de persoana nepotrivita si sa credeti ca in sfarsit El a venit? Nu vi s-a intamplat sa va despartiti de cineva si apoi sa regretati? Eu cred ca treaba asta cu „atunci cand El va veni, vei sti”… ei bine, cateodata norocul ti-l mai faci si cu mana ta. Si oamenii se schimba. Majoritatea in mai rau. 🙂 Ideea e ca se schimba. V-am zis, nu vreau sa va contrazic, ce ziceti voi suna asa frumos si asa doresc la toata lumea sa se intample. Dar ajungi sa apreciezi un om si dupa eforturile pe care le face pentru a fi cu tine, nu doar pentru ca se potriveste unui tipar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: