Sculptorul

Işi plecă fruntea şi ascultă:

Nu mai bătea,căci împietrise.

Promise că o va sculpta

Umplând-o iar de vise.

Cu degetele sale suple,

Dar hotărâte şi apăsând,

El se plimbă pe forme duble

Ce ascundeau trăiri zăcând.

Sub piele şi sub carne roşie,

Sub scut de dor şi de durere

Stia că va găsi esenta ei

Dorindu-şi însetată viaţa.

Inlătură strat dupa strat,

Coji de durere, şi de amar,

Cocon de lacrimi îngheţate

Si strat de vise-nmărmurite.

Fâşii subţiri din învelişul gros,

Se onduiră rând pe rând,

Lovind  podeaua la apus,

Trup zvelt, inimii lăsând.

Si-n a soarelui lumină dulce,

O prinse în palme şi o învie.

O încălzi, şi-o auzi cum suspina,

I-o puse-n piept şi-nchise rana.

Victorios, işi sarută creaţia.

Si se întoarse dinspre ea.

Trist şi nebun, cu visele-n delir,

Lovindu-i-se vii de coaste,

Inchise uşa în urma lui,

Lăsând artistic pe podele,

Aşchii şi onduiri rebele,

Frânturi ale trecutului apus,

Cadavre ale unui dor răpus.

20.06.2009

Anunțuri

Stapanii Infernului

Night Train

A fost odata un trenulet care mergea pe sine foarte periculoase. Si in el calatoreau un baiat si o fata. Fata se gandi: „El e puternic si ma iubeste, eu nu ma voi tine de bare, ma va tine chiar el…” Si uite asa, la o curba mai adanca, fata zbura din trenulet si se lovi rau. De ce? Baiatului nu ii trecuse prin cap sa o tina, si el credea ca ea se tine si singura bine. Fusese vina ei ca se bazase pe altcineva in afara de ea.

„Totul se simte ciudat si neadevarat”…veni primul ei gand intr-o zi oarecare.

„Ca un cosmar in care esti prins…

Nu vreau sa fiu ca ei! Nu pot fi ca ei! Uita-te la fetele lor palide si reci! Nu sunt umani! Uita-te la piepturile lor impietrite care nu mai respira! Asculta-le bataile inimii daca mai poti! Poti?!? Nu! Nu se aude nimic! E o liniste terifianta in acesti oameni! E linistea mortii! Caci ei, nu stiu, dar sunt niste cadavre care merg…

Viata din ei s-a stins inabusita si tipand mut pentru ca nu au avut urechi sa o auda. Viata din ei a tipat dupa iubire si curaj pana cand si-a consumat ultima energie suspinand.

Eu nu as vrea sa mor asa. As vrea sa mor prinzand viteza supersonica pe o motocicleta pana cand sa iau foc si sa ard si cand flacarile ar ajunge la inima mea, sa explodeze in artificii, sa lumineze cerul si sa cada racorindu-se in aer. Asa as vrea sa mor” isi zise.

„In flacari, nu stinsa. Calda, nu rece. Rosie, nu albastra. Luminoasa, nu intunecata.”

Se desprinse de ea in acel moment si incerca, in tramvaiul care gonea grabit si zgomotos, sa se vada dinafara.

„Imi vine sa plang. Ca atunci cand in sfarsit iti faci curaj sa te duci sa vizitezi pe cineva drag si bolnav, care s-ar putea sa nu supravietuiasca…Si il vezi…Si e palid. Si colturile buzelor ii tradeaza tristetea care oricum ii urla groaza prin ochii privind in gol. Si parca nu mai respira. Si nu simte nimic din jur. Durerea l-a amortit, suferinta l-a impietrit.

Sunt EU.

Asa sunt azi.

Si durerea e cu atat mai mare cu cat il iubesc mai mult pe el. Pe sufletul meu, pe copilul meu, pe care ca o mama nebuna il sufoc punandu-i perna ratiunii pe chipul mic si inocent.

Si e ciudat si infricosator cum, cu cat se zbate mai tare, cu atat moare mai repede si se afunda mai rau in mocirla lumii asteia. Si e la fel de ciudat si infricosator cum, daca renunta sa lupte, pateste tot acelasi lucru. Poate ca nu exista scapare!

Si iata! Am spus-o… Calvarul devine certitudine. Poate ca nu exista scapare. Si viata e o continua degradare a sufletului. Pana cand rece si gol, mori si tu, fara el…

Dar eu, sincer, in adancul meu nu cred asta. Sufletul  e scanteia care ne duce pana la capat. Si chiar si atunci cand totul e jar, el tot sclipeste din cenusa trecutului.

E tot ce am mai de pret. Dar sunt dusmanul lui fara sa pot controla prea bine asta. Crima asta pare sa faca parte din natura mea… De ce? Pentru ca toate credintele mele sunt false…pentru ca am zdrobit adevarul pe care il stiam cand eram copil. Pentru ca daca as crede cu adevarat in fericire, macar un pic…as fi creator de frumos, nu criminal de suflete. Am spus multora ca eu cred in fericire si ca o caut. Dar m-am mintit pe mine odata ce i-am mintit si pe ei, pentru ca acea credinta a mea palpaia ca ultima vapaie sub cenusa,ci nu era o flacara plina de viata.

Trebuie sa invat sa cred. Trebuie sa inveti sa crezi.”

„Ma uit la fix de cateva luni. La ora fixa… E o superstitie care spune ca daca te uiti la fix cineva te iubeste. Cine stie? Poate ca in alta cultura, alta civilizatie, alta galaxie…sa te uiti mereu la fix inseamna ca o sa mori. Pentru ca eu, cu cat mai trece o ora din viata mea, simt ca mai degraba ma apropii de moarte decat ca inaintez in viata. Mor in fiecare zi pe dinauntru. Cine sa ma iubeasca asa? Iubirea atrage iubire. Iubindu-te pe tine, te vor iubi altii…

Trebuie sa invat sa ma iubesc si sa ma ridic din cenusa, bucuroasa de tot ce reprezint.”

Urmeaza sa coboare la prima statie. Se apropie de usa si din greseala, cineva ii da un cot puternic in cosul pieptului.

„Ahhh….Ma doare, mi se taie respiratia. Ce bizar e sa simt ceea ce simt continuu in ultima vreme, doar ca fizic si din cauze externe palpabile.

Durerea interioara nu se poate compara cu nicio durere fizica. Cumva, e mai crunta.

Stii ce doare mai tare ca un cot in piept? Sau mai tare ca un brat taiat? Propria ta neincredere. Fruntea plecata. Visele inabusite in pesimism. Timpul scurgandu-se strident si lent. Resemnarea.”

„Acum cateva zile am vazut cum un porumbel fusese strivit si intins pe asfalt de rotile unui autobuz. Am vazut cum viata a devenit nimic intr-o secunda. Cum ziua de azi a devenit intuneric fara sa poti anticipa asta. Cum un corp nu are nici cea mai mica rezistenta in fata unei presiuni atat de mari…Dar daca spiritul ar fi inteles pericolul, riscul…daca ar fi ales zborul…ar fi salvat trupul. Daca eu insami nu as fi fost atat de secata de iubire, as fi plans cand am vazut asta. Dar am simtit doar greata si un rau fizic ametitor.

In ziua urmatoare, in mod previzibil de mine, un alt porumbel ar fi patit la fel. Coborase in statia de masina si vazuse o bucata de covrig aproape de mijlocul soselei. Manat de ceea ce are nevoie ci nu de ceea ce ii e bine, isi risca viata incercand sa care in reprize intrerupte de trecerea masinilor grabite, bucata pe trotuar. Dar era prea mare pentru el…Nu avea nevoie de atata! Lacomie…

Imi batea inima tare. Imi revenea in minte imaginea porumbelului strivit cu o zi in urma. M-am dus repede si am luat bucata de covrig, ducand-o pe trotuar. El, incercand sa o rupa in bucati ca sa o poata manca, o apuca in cioc si o arunca din ce in ce mai aproape de partea circulata intens a drumului.

Inima imi statea sa iasa din piept, vazandu-l cum se apropie iar de moarte. Asa ca i-am luat bucata si i-am faramitat-o. A mancat si a plecat. A mai trait o zi cel putin. Dar nu datorita lui. L-am salvat. Mi-a adus aminte de mine. De cum ma agat eu de ce nu am nevoie pentru sufletul meu, si de cum imi risc viata pentru asta. Inconstienta…

Pentru cei din statia de masina poate a fost un episod ciudat. Dar ce stiu ei?

Pentru ei ce mai conta un porumbel mort in plus? Pentru ei, ce mai conteaza sa mai moara inca un pic in fiecare zi, pentru ca nu s-au incumetat sa schimbe ceva?

Cu ochii inchisi, n-ai cum sa vezi. Cu sufletul indoit, nu ai cum sa simti. Cu mintea infricata, nu ai cum sa indraznesti. Dar cu mainile impreunate poti primi in brate fericirea.

Trebuie doar sa CREZI. Asa de simplu e.

Sa vrei. Sa lupti. Sa nu te opresti. Sa te trezesti din cosmar si sa iti traiesti visul.

Stiam asta candva ca pe un cantec de lupta. Eram copil si stiam secretul.

Acum imi suna departe si chinuitor. Ca si cum i-ai spune unui olog  „Mergi!”.

Doar ca eu nu sunt oloaga; mi-au amortit picioarele…atat. Imi voi reveni.”

Si trenuletul merge mai departe

13 Aprile 2009