Cine are urechi, sa auda


O lumina pe care o asteptase indelung fiinta ei ii invada ochii si o usturara. In mod firesc ii venea sa ii inchida, insa nu ar fi vrut sa piarda nicio secunda din bucuria care ii incalzea sufletul atunci cand privea printre pleoapele firave minunatia luminii care stralucea in scantei multicolore inconjurand totul in jur. Plutea in aer si conferea fiintelor adunate in jurul ei o aura magica, ca si cum ar fi fost ingeri sau zane. Deja trecuse multa vreme de cand nu mai vazuse ingeri sau zane…cam noua luni de ani pamantesti, sau 9 secunde din vremea din care venise. Ai zice ca noua secunde e o nimica toata, insa numai gandeste-te cum e sa iti tii respiratia intr-un lichid cu gust ciudat, in intuneric, fie si cateva secunde. E neplacut. Noroc ca simtise caldura mamei si ca timpul incepe sa se masoare in curgerea sa lenta abia dupa ce vezi lumina. E ceva inexplicabil de reconfortant totusi atunci cand esti legat de femeia care te asteapta cu dragoste. Pe lume venim asteptati cu dragoste, si plini de dragoste. Pe parcurs uitam ce e dragostea si trebuie sa invatam sa o simtim, sa o daruim, sa o castigam, sa o pastram, sa nu o confundam cu alte sentimente egoiste, si sa acceptam ca nu toti ne vor iubi asa cum ne-a iubit mama noastra. Ne nastem din dragoste divina si pamanteasca. Si crestem doar prin dragoste. Isi amintea asa de clar invataturile astea de parca nu tocmai ce se nascuse, insa memoria incepuse sa ii slabeasca si parea ca uita totul cu fiecare secunda omeneasca.
Acum lumina aceea calda care ii mangaia pielea era atat de placuta…Un usor curent ii infiora trupusorul gol si umed cand fu luata si invelita intr-un prosop. Un barbat cu o boneta caraghioasa ii zambea de la patul mamei sale, si femeia care o tinea acum in brate o zguduia prea tare stergand-o. Se gandea ca e prea departe de mami, de parca fusese mereu o parte din mami si tocmai ce fusesera despartite. Insa inca simtea ca fusese si o parte din altceva, din alta lume…dar memoria nu o mai ajuta mult.
Dupa ce o sterse si o infasa, femeia cu ochii blanzi o aduse la pieptul mamei unde simti vibrand inima bucuroasa a femeii care era gata sa ii dea pentru totdeauna dragostea ei, asa cum va stii ea mai bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Micuta simtea ca ceva lipsea…ca ea nu era completa…ca fusese altfel. Dar in curand deveni parte din lume si incepu o viata nou-nouta si interesanta rau.

Trecusera doi ani din viata fetitei cand ea constata ca cei din jur isi foloseau buzele intr-un mod inutil pentru a le misca si pentru a face tot felul de fete si de semne cand se apropiau de ea. Dar ea nu pricepea nimic. Nu intelegea comportamentul acesta si de ce se agitau ceilalti in jurul ei. In lumea ei era liniste, calm, pace. Linistea invaluise totul de cand se nascuse si lumea pentru ea avea doar forma, culoare, lumina, gust, atingere, vibratie… Era minunata! Descoperise ca mancarica data de mami este atat de buna si ii dadea o stare de bine, apoi o stare de moleseala, si apoi o stare de somnic…Ce bine era cand adormea dupa ce mami o hranea…era ca si cum viata mai dulce de atat nu putea fi. Jucariile nu aveau insa acelasi gust bun, asa ca renunta la a le rontai cand se convinse de asta. Un gust bun avea si degetelul ei mare, de care nu se mai putea dezlipi…Apoi descoperi ca si degetelele de la picioruse sunt interesante si multe! si au si ele un gust sarat…Apoi si paturica era draguta cu toate floricelele si animalutele ei, dar la fel de interesanta era la gust! Mami mereu ii lua lucrusoarele de la gura, insa ea nu intelegea ce vroiau buzele miscatoare ale mamei.
Ii mai placea sa atinga. Lumea avea atatea suprafete diferite! Paturica era pufoasa. Calutul ei era lucios si fin. Pielea mamei era calda si moale. Parul tatei era aspru si intepator. Piureul era caldut si lipicios. Apa era uda ca si lapticul varsat pe bavetica sau pipilica facut in scutecel. Ceasca din care bea bunica ustura la degetele. Acul cu care cosea mami intepa. Zapada era rece. Aerul era fin si bland. Florile erau fine…Natura ea toata era fina.
O, Doamne si ce mirosuri! Prima oara, mirosul sarat din burtica mamei, amestecat cu mirosuri felurite dulcege sau amarui. Apoi mirosul de laptic proaspat-caldut. Mirosul pielii mamei, care ii aducea aminte de ceva ce intalnise candva dar nu isi putea aminti sau explica unde. Mirosul de mancarica buna facuta de mami. Mirosul intepator dar iubitor al lui tati. Mirosul catelului ud. Mirosul de banana parfumata. Mirosul delicat al hainutelor curate spalate cu grija de mami. Mirosul merelor piure cu biscuiti pisati. Mirosul aerului de afara. Mirosul ud al ploii. Mirosul amarui al frunzelor de toamna. Mirosul proaspat al aerului rece. Parfumul delicat al florilor. Mireasma zapezii care facea sa dispara tot ce vazuse pana atunci sub o intindere alba-stralucitoare. Aroma de neuitat a bradului si a primilor cozonaci adulmecati din patut.
Si nuantele acelea mii care inveleau asa de frumos lumea din jur si care se puteau schimba cand lumina sau intunericul se jucau cu ele! Mai intai privise sanul rozaliu al mamei si pata cafenie de unde venea lapticul asa de bun la gust. Era cald si bine la sanul mamei, era protejata. Apoi foarte des privise jucariile care se invarteau deasupra patutului in fiecare zi pana cand adormea, si deasupra lor, tavanul. Tavanul nu era asa de colorat ca celelalte lucruri din jur. Avea culoarea luminii, dar ca si lumina, el isi schimba infatisarea de dimineata pana seara in felurile nuante si umbre colorate. Asta o distra foarte tare cat statea treaza. Cand incepuse sa iasa afara, vazuse foarte mult cerul. Nici cerul nu era mereu la fel. Se schimba aproape in fiecare zi, dar pentru ea era un motiv de bucurie. In fiecare zi era curioasa sa mai vada ce s-a mai petrecut diferit acolo, sus, unde paturici de lapte treceau peste toate.
Cum anii treceau, descoperea lumea ca o explozie de surprize. La fiecare pas, ceva nou se arata si trebuia studiat, admirat, contemplat, indragit. De la atingeri, parfumuri, gusturi, culori, ajunsese sa cunoasca treptat si formele tridimensionale ale lumii si vibratiile ei.
Se invartea adesea in jurul mingiei si se mira cum oriunde ar fi stat, exista o fata a mingiei la fel cu cealalta fata pe care o vazuse acum doua secunde pe cealalta parte. Se mira cum de mami arata diferit din fata, dintr-o parte, din spate, de parca nu ar fi aceeasi mami pe care o stia. Se bucura sa descopere ca in fata catelul are urechi si botic umed, si ca in spate are o codita vesela si jucausa. Era fascinata cum de la departare trunchiul copacului pare drept ca o usa, dar ca daca se apropia de el, il putea imbratisa in toata plinatatea lui desi manutele ei nu il puteau cuprinde.
De parca lumea nu era suficient de surprinzatoare, statea cu orele cand crescuse si observa cum se misca graul in lan, cum leagana vantul copacii si freamata frunzele, cum oamenii pun un picior dupa altul si se plimba dintr-un loc in altul cat de repede sau de incet vor ei, cum rotile se invart si reusesc sa se miste desi ele nu au pasi ca animalele si oamenii. Vazuse cum unele fiinte merg pe pamant si altele se ridica in cer unde, miscand din ceea ce oamenii au drept brate, se avanta in zari pe care nu le putea atinge cu privirea, sau se apropie atat de mult de soare, si apoi pot cobori de unde au plecat cu o gratie pe care o mai vazuse doar la flori cand se leganau in adierea vantului.
Observa ca apa, orice i-ai face, curge intotdeauna, si ca toate obiectele din cer cad pe pamant pana la urma, chiar si avioanele si pasarile care nu pot sta pe veci intre nori. Doar soarele, luna, stelele, norii si cerul nu veneau niciodata pe Pamant. Desi ei i-ar fi placut sa vada cum se simt sub degete si ele.
Cand inca era in burta mamei, simtise vibratiile vietii. Inima mamei bubuind, plamanii respirand, sangele gonind prin vene, si alte mici si micute valurele care o gadilau cumva dincolo de piele, pana la sufletel si la inimioara. Cat timp supsese de la sanul mamei, ii simtise vibrand pieptul cand inima se deslusea de sub san, si cand mama deschidea buzele ca sa dea din ele. Cand crescuse, descoperi odata ca daca pune palma pe masa cand mama merge cu tocurile prin casa, la palma o gadila mersul tocurilor pe parchet. Ii placea sa puna mana si pe aspiratorul mamei cand facea curat, sau pe mixer cand facea prajituri, ca sa simta cum tremuriciul lor ii gadila degetele. Simti acelasi tremurici si odata cand imbratisa un copac, si alta data cand vantul sufla printre rufele intinse pe balcon. Si masina cu rufe tremura asa, iar de pamantul de sub picioare cand treceau camioane pe drum, nici nu putea crede cat de incredibila era senzatia.
Insa nu aflase niciodata numele lucrurilor care o inconjoara. Nici nu stia ca au un nume. Nu percepuse niciodata lumea altfel decat asa cum o vedea ochiul, o pipaiau degetele, o gusta gura, o mirosea nasul, sau o calcau talpile. Pentru ea era de ajuns…desi nu ii fusese dat sa o auda niciodata. Nu intelegea nici macar ce inseamna a auzi si nu banuia ca exista cuvinte sau sunete sau cantece. Lumea ei era in liniste si linistea ii permitea sa o simta in multe alte moduri in care poate alti oameni nu se gandeau sa experimenteze tot ce e in jurul lor, sau macar sa acorde mai multa importanta si timp acestor moduri de a experimenta viata prin intermediul simturilor.
Fetita surda traia cu bucurie in tot ce facea desi nu isi auzise numele niciodata. Ea nu auzise nici cantecul pasarilor, nici suieratul vantului, nici ropotul ploii, nici muzica, nici glasul oamenilor, nici latratul cateilor, nici rasetele copiilor, nici chiar propria voce. Ea nu stia ca inima face bum-bum, sau ca pasii au zgomot. Ea nu isi imagina ca zapada scartaie sau ca apa clipoceste, ca masinile claxoneaza, sau ca ceasurile ticaie.
Nu ii fusese lasat sa auda toate acestea, pentru ca intai sa invete sa iubeasca lumea si frumusetea ei cu sufletul, ci nu cu urechea. Sa invete ce e iubirea din mangaierea vantului si din imbratisarea mamei, ci nu din zvonurile oamenilor despre ce ar putea fi iubirea la care viseaza toti. Sa observe zborul pasarilor, ci nu cantecul lor. Sa simta glasul lumii si al oamenilor prin vibratie, ci nu prin cuvinte care te pot minti, deruta, amagi, arunca in tristete si delir.
Astfel, cunoscuse adevarata fata a lumii, pana la o vreme cand vru explicatii. Cand vru sa inteleaga atatea si cand intrebarile si grandurile ei ii furau noptile si in curand si mintile, isi dori sa auda raspunsurile.
Si dorindu-si incepu sa auda. Nu si-a dat seama in toata viata ei de pana atunci ca e atat de simplu sa auzi. Ca trebuie doar sa vrei sa iesi din globul tau de sticla in care esti protejata si din care poti cunoaste numai frumusetea lumii. Descoperi cuvantul. Si forta care vine cu el. Si intelese ca cuvantul poate face lumea mai urata sau mai frumoasa si ca e o unealta magica cu forte interioare extraordinare. Ea intelese ca toate cuvintele se nasc din ganduri, si gandurile se nasc din minte, dar putine cuvinte se nasc din suflet. Si se intrista, pentu ca adevarul e in suflet si doar cuvintele zamislite din miezul inimii pot fi roditoare de bun si de bine. Intelese apoi ca pe cat de minunata e lumea, pe atat de trista e, si ca trebuie salvata din agonia minciunii care a infasurat-o ca o boala si a patruns-o pana in suflete ca un cancer, innegrind-o, intunecand-o, indepartand-o. Invatand sa auda glasurile oamenilor, isi ascuti urechile ca sa auda glasul naturii, vocea universului si apoi…graiul sufletului ei. Si asa descoperi Secretul si Adevarul. Intelese de ce nu auzise pana atunci si ce trebuia sa asculte de atunci inainte. I se parea prea devreme si totusi prea tarziu momentul din viata ei cand descoperise ca urechile pot sa auda daca vor. Simtea ca timpul e prietenul si inamicul ei in acelasi timp. Ca nu va avea niciodata timp sa auda tot ce e de auzit si sa taca destul ca sa inteleaga totul.
Incepuse sa auda glasul stelelor, al soarelui, al pamantului, al ierbii, al apei, al animalelor, al vantului, al muntilor, al nisipului, al campiilor, al pasarilor, al plantelor, al luminii si intunericului, si ce auzea era totuna. Toate spuneau aceeasi poveste, aceleasi secrete, aceleasi pilde, acelasi cantec nemuritor si sublim care umple totul in jurul nostru fara ca prea multi dintre noi sa stie si sa perceapa.
Acum vedea oamenii altfel, dar tot i se parea ca ei isi misca buzele si nu zic nimic cu adevarat. Ca dintre ele nu iese nimic care sa merite auzit. Decat durere si tristete si ura si regret. Oamenii nu mai stiau sa traiasca si isi asteptau moartea ca pe singura cale. Ei uitasera totul si nici nu vroiau sa isi aduca aminte ce stiau in adancul lor. Cum facuse si ea, si ei fugeau de vocea lumii. Tot ce isi aduceau aminte era cine si cu ce le gresise in trecut, cat rau indurasera, cate probleme aveau, cat de mult se chinuisera, cat de tare se certasera cu alti oameni, cate nevoi ramasesera nemultumite, si cate vise ramasesera neindeplinite. Ei ramasesera blocati in trecut si in neiertare. Nu ar fi reusit sa mearga inainte niciodata si sa prinda aripi decat daca ar fi iertat si iubit. Insa cine sa stie? Cine sa auda? Urechile lor erau degeaba, caci canalele lor duceau la minte, dar nu la suflet.
Fetita isi dori mult-mult sa aiba puterea intr-o zi de a lungi canalele urechilor tuturor oamenilor pana la sufletele lor. Sa devina un doctor de urechi care sa vindece prin puterea cuvantului venit din adancurile fiintei ei care acum stia sa si asculte, nu doar sa vada si sa simta.
Pamantul si Universul ne canta secretele vietii dintotdeauna la ureche. Cine are urechi, sa auda…

Diana, 19.10.2010

Anunțuri

2 comentarii (+add yours?)

  1. Gregory Anton
    Oct 25, 2010 @ 03:08:16

    Dearest Diana,
    Your words are filled with such beautiful poetry and vivid descriptions, that I can picture your thoughts and feelings. The imagery is wonderfully crafted and expertly woven. I am moved by your emotions, inner-most desires, warm memories and heart-felt experiences. True love will always be understanding and forgiving; warm and caring; unconditionally accepting. It will always have patience, it will always remember the past and it shall always embrace the future and that which is new, different and exciting so that it may fulfill its destiny to be everlasting and eternal. Indeed….because true love tethers to our thoughts, emotions and souls, it does not need ears to hear.

  2. dianadumitru
    Oct 25, 2010 @ 14:17:16

    Thank you Gregory, I am glad that you read and felt my story. Your comment prooves that you’re a sensitive person too.
    I am curious…I see that you wrote me back in English. How did you read and understood my story written in Romanian? 🙂 I was just thinking the other days that I would like that my texts to be read by people all over the world, not only Romanian people.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: