Nimic mai simplu

Asa cum florile au un timp al frumusetii lor si apoi isi scutura podoaba catre pamant, renascand din semintele lor, intr-un alt loc in alt an, asa si oamenii se nasc din frumusetea lor, si-o poarta o vreme pe Pamant si apoi se ofilesc pana cand cad…si revin in alta viata, in alt an…Ce asemanatoare sunt toate in Natura. Ciclul vietii lor seamana si niciuna nu are moarte, caci toate sunt viata pura. Viata…oamenii cred in naivitatea lor confortabila ca viata e un drum de in medie 70 de ani catre moarte si apoi…totul s-a sfarsit. Ei cred ca trupul e viata si ca sufletul e legat de trup. Multi cred asta, dar din ce in ce mai multi incep sa inteleaga…ca trupul e doar un vesmant care ne fereste de geruri si lovituri. Puterea sta in suflet.
Un suflet asa de mare ca al lui Paul, care acum isi mananca iartul cu paine inmuiata inainte de a pleca la scoala. In bucataria lui e frig si sta imbracat cu geaca lui de fas, iar mainile au prins o culoare usor albastruie. Ii place iaurtul pe care il mananca. Ii plac si multe altele, insa iaurtul asta ii place pentru ca i-a fost dat de mama lui sa il sature si apreciaza asta. Oricum, pentru el e mai putin important sa manance pe indestulate. Isi ia ghiozdanul in spate si striga spre capatul holului:
– Pa, mami! Am plecat la scoala! O zi frumoasa!
– Pa, Paul, ai grija! se aude dintr-o camera din capatul holului o voce slabita, probabil ragusita de somn.
Iese in strada si o ia la fuga spre autobuz. Daca il pierde pe asta trebuie sa astepte inca 20 de minute sa vina altul…si nu ii place sa intarzie…cand intarzie are impresia ca pierde ceva. Cand alearga se simte liber si viu. Are doar 12 ani si i-ar placea sa poata alerga pe un camp sub cerul intins, si sa se urce in copaci…dar stie ca deocamdata orasul este casa lui. Cand alearga, ii place cum ii bubuie inima, caci si-o simte asa de puternica si vibranta, si ii place cum picioarele lui ating viteza si vantul ii vajaie pe la urechi. Uneori isi imagineaza cum ar fi sa fuga repede, repede, pana cand nu i s-ar mai vedea picioarele, asa cum nu poti vedea cu ochiul liber aripile unei pasari colibri si sa ia o viteza incredibila care sa ii permita sa faca turul planetei in 30 de secunde! 40.000 de kilometri in 30 de secunde! „Nimic mai simplu” isi zicea visator…”Intr-o zi…voi inconjura Calea Lactee cu bratele, circumferinta Pamantului ar fi o nimica toata!” si isi continua aerian si zambitor drumul spre scoala.
Cand ajunse in dreptul portii de la intrarea in curtea elevilor, auzi o voce familiara din spatele lui:
– Iaaa uite, a ajuns si handicapatul asta de Paul la timp! Ha ha, ce faci bai? Te-a adus Superman pe mantie?
Si alte cateva voci de copii incepura sa rada cu rautate.
Se intoarse si ii vazu pe colegii lui de clasa care tineau cu orice pret sa il supere mereu, pentru ca ei puteau. Cand Paul l-a intrebat pe Sorin, cel mai rautacios dintre ei, dupa prima gluma rautaciosa, de ce se poarta asa cu el, cu ce i-a gresit? – Sorin a raspuns razand : Uite asa, pentru ca POT. Asa ca Paul l-a privit cu compasiune si i-a zis: „Mda, logic. Nimic mai simplu.” Sorin era in acelasi timp si cel mai bun la matematica si in general, la toate materiile din clasa a 7-a. Profesorii se mirau cum de un baiat asa de inteligent poate sa faca atatea rautati la varsta lui, dar Paul stia ca un creier fara o inima curata e un creier pe jumatate folosit, si cu atat mai putin folosit pentru a face lucruri bune.
– Da, ce faci, ma Paule? Te-a adus vreo tornada si te-a scuipat in fata scolii? zise in continuare Sorin starnind o noua cascada de rasete din partea tuturor colegilor de la poarta.
– Da, am ajuns putin mai devreme azi, din fericire, raspunse calm si zambitor Paul. Voi ce mai faceti? ii intreba el cu prietenie imediat.
– Bai, tu esti prost ma! Nu esti doar handicapat, zise Sorin facand un semn cu mana ca si cum n-are rost sa isi mai piarda timpul.
Trecura toti pe langa el, in timp ce el zambea la fiecare in parte senin. Ultimul dintre ei ii dadu o palma dupa ceafa si adauga:
– Na, ca poate iti mai vine mintea aia la cap. Ceilalti rasera din nou si il felicitara pe Robert, cel care daduse.
In urma lor, Paul se indrepta spre clasa. Intra si se aseza in banca lui din primul rand. Ii placea sa stea in primul rand pentru ca putea fi atent la ora si vedea mai bine la tabla, care in anumite momente ale zilei, in functie de cum isi revarsa soarele lumina pe fereastra, lucea si ascundea litere sau randuri intregi. Dar cu toate astea, tot era destul de greu sa se concentreze cand i se scuipau in ceafa guguloaie de hartie imbibate in saliva sau cand se aruncau covrigei sau alte franturi de mancare. El se stapanea sa ignore toate aceste rautati si isi zicea ca sunt o nimica toata. Ca sunt copii in lume care sufera cu adevarat, si nu din cauza unor hartii imbibate in saliva, si care ar aduna covrigii aruncati sa ii manance, din cauza foametei crancene. Si atunci el de ce sa se planga?
Era fascinat de orele de geografie si ii place sa viseze, uitandu-se la harta, cum va calatori intr-o zi prin toate tarile de pe ea, ajungand candva sa bifeze si ultima tara din lista. Pe atunci va fi destul de batran, dar se va simti viu si bucuros ca si la 12 ani. Va avea barba si probabil 5 copii si multi nepoti, si o viata demna de povestit. Asa isi imagina si se lasa purtat cu sufletul si mintea departe de sala de clasa…in timpuri indepartate.
– Paul? Paul! auzi ca din alta dimensiune o voce de femeie.
– Da, doamna profesoara.
– Paul, fii atent! Iar ai plecat in calatoriile tale imaginare? si la aceasta intrebare clasa si in special cei 5 colegi rautaciosi izbucnira in ras zgomotos. Unde ramasesem? Spune, te rog, care e capitala Finlandei?
– Helsinki, doamna profesoara.
– Mereu ma uimesti cum poti tu sa fii si cu capul in nori si cu picioarele pe pamant, zise cu drag profesoara.
– Ha ha, cu picioarele pe pamant nu prea e! se auzi Sorin din fundul clasei.
– Sorin, asta e rautate curata, nu e amuzant! zise profesoara. O sa ii zic domnului diriginte. Exagerezi deja cu rautatile tale.
Sorin pleca privirea nemultumit.
Urmara ora de limba romana, ora de fizica, ora de matematica unde Sorin se umfla in pene din nou, si ora de religie unde toata clasa rase de ideile lui Paul din nou.
– Toate-s una singura si toti suntem unul, nimic mai simplu! Zise vesel Paul la intrebarea profesorului de religie – Ce ii uneste pe oameni si ar trebui sa ii motiveze sa se iubeasca unul pe altul?.
– Da, cum erai tu una cu pamantul cand ai cazut joia trecuta, raspunse malitios Sorin din nou si starni admiratia si rasetele clasei.
Paul tacu si zambi catre profesor. Profesorul se intrista si restabili linistea in clasa.
Dupa ore, toti se pregateau sa iasa din clasa si cand Paul se apropie de usa clasei, Robert veni din urma, ii lua ghiozdanul si incepu sa fuga cu el.
– Prinde-ma daca poti!
Paul se opri in usa si ofta.
– Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa.
– ” Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa”. il imita Sorin alaturandu-se lui Robert si incepura sa joace fotbal cu ghiozdanul lui Paul.
– Nu, va rog, o sa imi spargeti ochelarii! Sunt inauntru!
– Vino si ia-l fraiere, prinde-ne!
– Va rog, stiti ca nu pot…se ruga baiatul.
– De ce nu poti? Esti handicapat? zise Sorin aruncandu-i ghiozdanul inapoi cu forta. Ghiozdanul il lovi in fata si apoi ii cazu in poala.
– La mine in birou acum, toti trei! tuna o voce groasa din spatele lui Sorin. Directorul vazuse toata scena si parea suparat peste masura.
Intrara toti in birou, Paul ultimul si se aliniara in fata directorului.
– Sorin si Robert, cu voi vreau sa vorbesc primii! Nu mai tolerez un astfel de comportament in scoala mea! Chemati-va parintii maine la scoala, sunteti exmatriculati pentru 3 zile!
Ambii plecare ochii ca si cum erau nedreptatiti.
– Domnule director, interveni Paul. Va rog eu, nu ii exmatriculati. Nu au fost asa de rai, nu merita. Eu sunt bine, pot sa trec peste aceasta intamplare, se stradui sa zambeasca Paul.
Sorin si Robert se uitara in batjocura la Paul. Sorin ii sopti inteligibil celuilalt: „Asta e prost pana la capat…”
– Liniste! tipa directorul. Apoi se intoarse catre Paul. Paul, nu trebuie sa suporti rautatile astea mereu! Tu esti un copil bun! Voi doi, iesiti afara! Maine, la ora 12 in biroul meu, cu parintii! S-a inteles??
– Da, domnule director, bolborosira cei doi si iesira.
– Paul, poate sa vina mama ta maine la scoala?
Paul il privi pe domnul Stanculescu in ochi si zise:
– Nu, domnule, mama a intrat in ultimul stadiu de cancer…nu se mai poate ridica si ii e rau…
– Doamne, ce nenorocire…Biata femeie! Bietul de tine…Vino aici, stai jos. As fi vrut sa vorbesc cu ea despre intamplarile astea nefericite de la scoala. Trebuie sa te invete cineva sa fii mai puternic, Paul. Asa vei ajunge sa rada toti colegiii de tine si te vei simti groaznic.
– Sunt puternic, domnule, zambi Paul. Daca nu pot sta in picioare, nu inseamna ca nu sunt destul de puternic sa ma apar.
– Esti intr-un scaun cu rotile, baiete…cum ai putea sa te aperi? zise trist barbatul.
– Cu iubire, domnule, continua sa zambeasca baiatul. Cu iubire ma apar. Eu ii iubesc pe colegii mei. Sunt niste copii. Intr-adevar, le place sa ma supere, dar asa sunt ei. Uneori ma amuza si pe mine, si ii inteleg ca se comporta asa pentru ca sunt nesiguri si speriati. Uneori as vrea sa ii iau in brate, sa le linistesc sufletul agitat, si adesea ma rog pentru ei…Eu ii iubesc, nimic mai simplu. Daca picioarele mele nu pot merge, inima mea poate zbura domnule, si de sus, de unde vede ea, colegii mei sunt doar niste copii. Intr-o zi or sa devina si ei oameni buni. Stiu asta.
– Vai de mine, Paul. Bunatatea ta e coplesitoare…dar cred ca o sa iti fie tare greu in viata datorita ei.
– Sunt un baiat normal, domnule director. Aplic doar invatatura pe care o stim cu totii in sufletul nostru, nimic mai simplu. Intoarce si celalalt obraz. Domnule, doar asa lumea va fi mai buna. Nu putem raspunde la violenta cu violenta la nesfarsit, pentru ca astfel razboiul nu va inceta niciodata, si ne luptam unii cu altii de atatea milenii degeaba…ar fi timpul sa ne oprim…

– Dar cum poti tu sa ii iubesti pe cei care se poarta urat cu tine?

– Simplu, domnule. E in mine, in inima mea, in natura mea. E in noi toti. Trebuie doar sa ne lasam in voia sufletului, caci el stie secretele fericirii.

– Mergi acasa, Paul. Ai grija de tine. Ii zise domnul Stanculescu privindu-l cu admiratie si tristete.
Paul zise „buna ziua” si iesi. Trebuia sa ajunga acasa sa o ajute pe mama lui sa manance si sa ii faca injectiile. Pentru el era o bucurie sa o ajute. Nimic nu i se parea greu, pentru ca era pregatit pentru orice si stia ca de-a lungul vremurilor, alti oameni au indurat si mai multe si au purtat cruci si mai grele. El e impacat, asta e viata lui, alta nu are si trebuie sa fie recunoscator pentru ea.
Nu iti trebuie picioare ca sa alergi sub cer si sa vezi lumea. Sufletul nu are limite.

Noiembrie 25, 2010. Numai prin iubire vom fi mai buni si vom ajunge acasa. 🙂

Viitorul suna bine…?

Soarele se coboara din cerul senin printre copacii goliti de frunze, in care se mai leagana rar cate un petic galben. Pe aleea lunga si onduita inspre zare, marginita de case cu gradini sfioase, ceata inca nu s-a ridicat. Roua sclipeste fermecat printre tufele de trandafiri uscate si lumea abia se dezmorteste din somnul ei dulce. Cum se deschide o fereastra, aerul patrunde navalnic in camera si soarele se cuibareste pe podele. In afara de rotile masinilor care trec din cand in cand pe strada, nimic nu se aude in jur.

Dintr-o casa iese un baiat tanar fluierand. Se indreapta spre masina, si cand sa bage cheile in portiera, usa casei se deschide, si iese sotia lui, in capot:

– Ai luat lista cu tine?
– Da, e aici, zice el, batandu-se cu palma in buzunarul de la piept.
– Daca nu gasesti vise congelate sa nu iei, ca cele proaspete se strica repede in frigider!
– Ok, am inteles. Am plecat, te pup!

Porneste masina si iese din curte usor, cand, neatent, loveste un vecin cu fundul masinii. Vecinul cade si sub masina se simte un damb. Trece peste damb si apoi, oprind masina, coboara si intreaba:
-Esti bine, Mihai? Nu te-am vazut.
Mihai se ridica singur de jos, se scutura de praf si zambind zice:
– Eh, n-am nimic! Stai linistit…Unde te duci?
– La supermarket. Cumparaturile de sfarsit de saptamana…
– Ma iei si pe mine? Trebuie sa iau niste liniste.
– Sigur, urca in dreapta.
Si impreuna, pleaca.

Pe drum, linistea din masina e apasatoare asa ca Flaviu, tanarul care conduce, deschide o discutie:
– De cand nu am mai vazut o pasare in orasul asta!
– Da, asa e…cand eram copil, erau intesati copacii de pasari. Mai stii cum cantau?
– Da, vag imi aduc aminte, dar imi aduc…sa trec pe lista aia si niste nostalgie si un kilogram de memorie…ca tot aduseram vorba.
– Erau alte vremuri atunci, eu inca mai stau bine cu memoria, ca am cumparat mai multa cand am fost saptamana trecuta la magazin. Era o promotie foarte buna. La un sac de memorie, iti dadeau si un borcan de veselie. Am zis ca merita dati banii, ca veselia nu mai e asa de ieftina…stii doar.
– Cum sa nu stiu? Claudia a dat ultima oara 300 de euro pe o injectie cu veselie. Ma mir ca ai gasit la promotie. Trebuia sa ma fi sunat si pe mine sa imi zici.
– Uite ca nu m-am gandit. Dar, data viitoare stai fara grija ca te sun.
– Sper sa am bani, ca acum incepe cea mica gradinita, si atentia si istetimea s-au scumpit rau. Dar nu ai ce-i face, trebuie sa aiba copilul la gradinita ce-i trebuie, ca altfel degeaba se duce…
– Eh, lasa ca eu pe al meu l-am crescut acasa si e destul de bine. Ma ingrijoreaza ca mananca doar imaginatie pe paine si maica-sa se teme ca o sa devina un visator. Tu stii doar cat de scumpe sunt visele!
– Stiu, stiu, ca nevasta-mea sufera de asta si ni se duc salariile pe vise…Dar din pacate nu se trateaza decat cu depresie, si depresia nu o face o prezenta prea placuta…
– Ah, da, ca tu esti dependent de placere…Cum iti mai merge? Eu n-am mai simtit placere de cativa ani…
– Mai, ce sa iti zic? Merge bine…muncesc mai cu spor cand o iau. Dimineata pe stomacul gol e cel mai bine.
– Mda, ma oftic ca sunt alergic la ea…uneori imi lipseste.
– Mie imi lipseste dragostea. Nu am mai simtit-o de cand facusem un an de casnicie cu Claudia. Cam pe atunci a disparut si dupa o pauza de 3 luni, a aparut pe piata pentru prima data. Am facut atunci o reactie serioasa la primul pliculet de dragoste pe care l-am luat. Nu eram obisnuit cu ea in forma aia. Si ficatul meu a ramas sensibil la dragoste. Am mai incercat sa iau de cateva ori, sub forma de granule, sau de faina ca sa fac painici cu dragoste, insa reactiile au fost mai puternice decat prima data. Si m-am lecuit…am zis ca nu merita sa mor din dragoste…Desi cand eram un pusti as fi facut-o fara sa clipesc…Iti aduci aminte cum era? Ce fiori ne dadea, ce emotii, ce placere…
– Ihim…zise Mihai inchizand ochii. Noroc ca am luat o lingurita de nostalgie cu cafeaua de dimineata, ca asa de clar imi amintesc…Ce explozive erau saruturile dragostei si golul ala din stomac cand o tineam pe prietena mea de mana…Daca as fi stiut atunci ca intr-o zi n-am sa mai simt asta niciodata, nici n-as fi dormit ca sa nu pierd o secunda din sentimentul acela.
– Mie imi pare rau ca asta mica a mea, nu o sa simta niciodata adevarata dragoste, cand o sa cunoasca si ea un baiat…In ziua de azi, tinerii isi injecteaza dragoste dupa dragoste ca sa mai simta ceva, dar e foarte slaba substanta pe care o vand astia pe piata. Am auzit ca au aparut niste buticuri ascunse unde se vand niste injectii mai puternice si ca o tanara a luat o supradoza si i s-a oprit inima in loc. A murit pentru ca nu era obisnuita cu senzatia…
– Saraca de ea…
– Da, totul s-a dus de rapa dupa ce planeta a ramas fara credinta…de acolo a pornit haosul si anarhia. Incet-incet s-a dus si dragostea…apoi speranta…apoi increderea…apoi prietenia…apoi visele…si tot asa…N-am mai ramas cu nimic. Noroc cu Eric Heart asta care a inventat surogatele de sentimente si emotii. Mare om! Daca nu studia el pana atunci sufletul si mintea omului pana s-a intamplat tragedia, cine ne-ar mai fi dat ocazia sa mai simtim, chiar si asa putin si superficial, tot ce am simtit vreodata?
– Da, uitarea ne-ar fi cuprins pe toti, si odata cu ea, si amorteala…Ce s-ar fi ales de lumea asta?
– Pai, nici nu pot sa imi imaginez ce ar fi daca am pierde si suplimentele si inlocuitorii astia…Cred ca in 10 ani am disparea de pe Pamant…Tu nu vezi cum au murit pasarile cand cantecul lor s-a dus?
– Stii ce avantaj avem macar? Ca nu mai simtim durerea…
– Asa e. Am scapat de pacostea aia, dar as prefera sa o simt daca as putea simti si bucurie odata cu ea…Ieri la Supermarketul din vale aveau promotie la durere. Nu mai cumpara nimeni si pusesera ditamai afisul la intrare : 10 saci de durere, cu doar un 5 euro!! 3 zile de promotie…
– Ce noroc pe capul sado-masochistilor…Cred ca isi fac provizii!
– Da, daca am avea promotii asa de bune si la dragoste, placere sau vise…
– Ehehe…Vise!
– Hai ca am ajuns, zise parcand Flaviu. Eu ma duc intai la raionul cu inregistrari. Claudia vrea o inregistrare cu cantec de pasari. A zis sa ii cumpar orice au! Apoi ma duc la raionul cu detergenti, a patat-o cu obraznicie un baietel pe Miruna cand se jucau afara…Si nu mai iese pata…
– Vezi ca a luat nevasta-mea saptamana trecuta un detergent pentru obraznicie, care curata si nesimtirea si invidia. Ca la scoala la fi-miu Dragos, copiii tot se joaca cu baloane umplute cu astea…Hai ca eu trebuie sa ma duc sa vad daca au niste chef de viata la vrac, ca a ramas mama fara si ne suna toata ziua sa ii ducem…Te salut! Poate ne intalnim la raionul cu vise, ca am si eu pe lista!
– Bine Mihai, te salut. Ne vedem mai incolo! Daca vezi vreo promotie la veselie sa imi zici si mie la ce raion e, da?
– Bine, sigur…pa.

Cutii si cutiute, sticle si conserve, pungi si borcane, casolete si tavite, baxuri si pachete, rezervoare si pliculete, bidoane si doze, toate frumos aliniate pe rafturi si pline cu emotii, sentimente, capacitati mentale si spirituale pe care omul le-a pierdut in urma cu ani buni, stau si te imbie cu sarmul imitat al unor senzatii greu de inlocuit cu surogate nascute intr-o fabrica, pe banda rulanta. Veselie in capsule mici, colorate galben stralucitor. Bunadispozitie la punga, portocalie. Vise in cofraje, 20 pe bucata, mov. Iubire rosie in sticle cu gatul gros. Memorie verde in cutii de plastic, cu lingurita sigilata atasata. Placere roz la conserva cu termen de expirare. Imaginatie indigo in borcane mari. Saci de nostalgie.Fiole de depresie. Pliculete cu ceai de prietenie…
Bine ca macar ai de unde sa le cumperi, daca de simtit ti-e imposibil sa le mai simti in sufletul sau mintea ta. Traiasca supermarketurile, ca sunt si ele bune la ceva…Ia uite, si o carte de retete culinare pentru oameni tristi! Ce norocosi suntem! Oricum, timpul inapoi nu se mai intoarce si prezentul e o inventie dintr-o fabrica obscura, macar in viitor sa speram ca scad preturile la dragoste! Ca altfel…credinta e pierduta de demult.

Noiembrie 2018, Terra.