Nimic mai simplu

Asa cum florile au un timp al frumusetii lor si apoi isi scutura podoaba catre pamant, renascand din semintele lor, intr-un alt loc in alt an, asa si oamenii se nasc din frumusetea lor, si-o poarta o vreme pe Pamant si apoi se ofilesc pana cand cad…si revin in alta viata, in alt an…Ce asemanatoare sunt toate in Natura. Ciclul vietii lor seamana si niciuna nu are moarte, caci toate sunt viata pura. Viata…oamenii cred in naivitatea lor confortabila ca viata e un drum de in medie 70 de ani catre moarte si apoi…totul s-a sfarsit. Ei cred ca trupul e viata si ca sufletul e legat de trup. Multi cred asta, dar din ce in ce mai multi incep sa inteleaga…ca trupul e doar un vesmant care ne fereste de geruri si lovituri. Puterea sta in suflet.
Un suflet asa de mare ca al lui Paul, care acum isi mananca iartul cu paine inmuiata inainte de a pleca la scoala. In bucataria lui e frig si sta imbracat cu geaca lui de fas, iar mainile au prins o culoare usor albastruie. Ii place iaurtul pe care il mananca. Ii plac si multe altele, insa iaurtul asta ii place pentru ca i-a fost dat de mama lui sa il sature si apreciaza asta. Oricum, pentru el e mai putin important sa manance pe indestulate. Isi ia ghiozdanul in spate si striga spre capatul holului:
– Pa, mami! Am plecat la scoala! O zi frumoasa!
– Pa, Paul, ai grija! se aude dintr-o camera din capatul holului o voce slabita, probabil ragusita de somn.
Iese in strada si o ia la fuga spre autobuz. Daca il pierde pe asta trebuie sa astepte inca 20 de minute sa vina altul…si nu ii place sa intarzie…cand intarzie are impresia ca pierde ceva. Cand alearga se simte liber si viu. Are doar 12 ani si i-ar placea sa poata alerga pe un camp sub cerul intins, si sa se urce in copaci…dar stie ca deocamdata orasul este casa lui. Cand alearga, ii place cum ii bubuie inima, caci si-o simte asa de puternica si vibranta, si ii place cum picioarele lui ating viteza si vantul ii vajaie pe la urechi. Uneori isi imagineaza cum ar fi sa fuga repede, repede, pana cand nu i s-ar mai vedea picioarele, asa cum nu poti vedea cu ochiul liber aripile unei pasari colibri si sa ia o viteza incredibila care sa ii permita sa faca turul planetei in 30 de secunde! 40.000 de kilometri in 30 de secunde! „Nimic mai simplu” isi zicea visator…”Intr-o zi…voi inconjura Calea Lactee cu bratele, circumferinta Pamantului ar fi o nimica toata!” si isi continua aerian si zambitor drumul spre scoala.
Cand ajunse in dreptul portii de la intrarea in curtea elevilor, auzi o voce familiara din spatele lui:
– Iaaa uite, a ajuns si handicapatul asta de Paul la timp! Ha ha, ce faci bai? Te-a adus Superman pe mantie?
Si alte cateva voci de copii incepura sa rada cu rautate.
Se intoarse si ii vazu pe colegii lui de clasa care tineau cu orice pret sa il supere mereu, pentru ca ei puteau. Cand Paul l-a intrebat pe Sorin, cel mai rautacios dintre ei, dupa prima gluma rautaciosa, de ce se poarta asa cu el, cu ce i-a gresit? – Sorin a raspuns razand : Uite asa, pentru ca POT. Asa ca Paul l-a privit cu compasiune si i-a zis: „Mda, logic. Nimic mai simplu.” Sorin era in acelasi timp si cel mai bun la matematica si in general, la toate materiile din clasa a 7-a. Profesorii se mirau cum de un baiat asa de inteligent poate sa faca atatea rautati la varsta lui, dar Paul stia ca un creier fara o inima curata e un creier pe jumatate folosit, si cu atat mai putin folosit pentru a face lucruri bune.
– Da, ce faci, ma Paule? Te-a adus vreo tornada si te-a scuipat in fata scolii? zise in continuare Sorin starnind o noua cascada de rasete din partea tuturor colegilor de la poarta.
– Da, am ajuns putin mai devreme azi, din fericire, raspunse calm si zambitor Paul. Voi ce mai faceti? ii intreba el cu prietenie imediat.
– Bai, tu esti prost ma! Nu esti doar handicapat, zise Sorin facand un semn cu mana ca si cum n-are rost sa isi mai piarda timpul.
Trecura toti pe langa el, in timp ce el zambea la fiecare in parte senin. Ultimul dintre ei ii dadu o palma dupa ceafa si adauga:
– Na, ca poate iti mai vine mintea aia la cap. Ceilalti rasera din nou si il felicitara pe Robert, cel care daduse.
In urma lor, Paul se indrepta spre clasa. Intra si se aseza in banca lui din primul rand. Ii placea sa stea in primul rand pentru ca putea fi atent la ora si vedea mai bine la tabla, care in anumite momente ale zilei, in functie de cum isi revarsa soarele lumina pe fereastra, lucea si ascundea litere sau randuri intregi. Dar cu toate astea, tot era destul de greu sa se concentreze cand i se scuipau in ceafa guguloaie de hartie imbibate in saliva sau cand se aruncau covrigei sau alte franturi de mancare. El se stapanea sa ignore toate aceste rautati si isi zicea ca sunt o nimica toata. Ca sunt copii in lume care sufera cu adevarat, si nu din cauza unor hartii imbibate in saliva, si care ar aduna covrigii aruncati sa ii manance, din cauza foametei crancene. Si atunci el de ce sa se planga?
Era fascinat de orele de geografie si ii place sa viseze, uitandu-se la harta, cum va calatori intr-o zi prin toate tarile de pe ea, ajungand candva sa bifeze si ultima tara din lista. Pe atunci va fi destul de batran, dar se va simti viu si bucuros ca si la 12 ani. Va avea barba si probabil 5 copii si multi nepoti, si o viata demna de povestit. Asa isi imagina si se lasa purtat cu sufletul si mintea departe de sala de clasa…in timpuri indepartate.
– Paul? Paul! auzi ca din alta dimensiune o voce de femeie.
– Da, doamna profesoara.
– Paul, fii atent! Iar ai plecat in calatoriile tale imaginare? si la aceasta intrebare clasa si in special cei 5 colegi rautaciosi izbucnira in ras zgomotos. Unde ramasesem? Spune, te rog, care e capitala Finlandei?
– Helsinki, doamna profesoara.
– Mereu ma uimesti cum poti tu sa fii si cu capul in nori si cu picioarele pe pamant, zise cu drag profesoara.
– Ha ha, cu picioarele pe pamant nu prea e! se auzi Sorin din fundul clasei.
– Sorin, asta e rautate curata, nu e amuzant! zise profesoara. O sa ii zic domnului diriginte. Exagerezi deja cu rautatile tale.
Sorin pleca privirea nemultumit.
Urmara ora de limba romana, ora de fizica, ora de matematica unde Sorin se umfla in pene din nou, si ora de religie unde toata clasa rase de ideile lui Paul din nou.
– Toate-s una singura si toti suntem unul, nimic mai simplu! Zise vesel Paul la intrebarea profesorului de religie – Ce ii uneste pe oameni si ar trebui sa ii motiveze sa se iubeasca unul pe altul?.
– Da, cum erai tu una cu pamantul cand ai cazut joia trecuta, raspunse malitios Sorin din nou si starni admiratia si rasetele clasei.
Paul tacu si zambi catre profesor. Profesorul se intrista si restabili linistea in clasa.
Dupa ore, toti se pregateau sa iasa din clasa si cand Paul se apropie de usa clasei, Robert veni din urma, ii lua ghiozdanul si incepu sa fuga cu el.
– Prinde-ma daca poti!
Paul se opri in usa si ofta.
– Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa.
– ” Robert, te rog sa-mi aduci ghiozdanul inapoi, ma grabesc sa ajung acasa”. il imita Sorin alaturandu-se lui Robert si incepura sa joace fotbal cu ghiozdanul lui Paul.
– Nu, va rog, o sa imi spargeti ochelarii! Sunt inauntru!
– Vino si ia-l fraiere, prinde-ne!
– Va rog, stiti ca nu pot…se ruga baiatul.
– De ce nu poti? Esti handicapat? zise Sorin aruncandu-i ghiozdanul inapoi cu forta. Ghiozdanul il lovi in fata si apoi ii cazu in poala.
– La mine in birou acum, toti trei! tuna o voce groasa din spatele lui Sorin. Directorul vazuse toata scena si parea suparat peste masura.
Intrara toti in birou, Paul ultimul si se aliniara in fata directorului.
– Sorin si Robert, cu voi vreau sa vorbesc primii! Nu mai tolerez un astfel de comportament in scoala mea! Chemati-va parintii maine la scoala, sunteti exmatriculati pentru 3 zile!
Ambii plecare ochii ca si cum erau nedreptatiti.
– Domnule director, interveni Paul. Va rog eu, nu ii exmatriculati. Nu au fost asa de rai, nu merita. Eu sunt bine, pot sa trec peste aceasta intamplare, se stradui sa zambeasca Paul.
Sorin si Robert se uitara in batjocura la Paul. Sorin ii sopti inteligibil celuilalt: „Asta e prost pana la capat…”
– Liniste! tipa directorul. Apoi se intoarse catre Paul. Paul, nu trebuie sa suporti rautatile astea mereu! Tu esti un copil bun! Voi doi, iesiti afara! Maine, la ora 12 in biroul meu, cu parintii! S-a inteles??
– Da, domnule director, bolborosira cei doi si iesira.
– Paul, poate sa vina mama ta maine la scoala?
Paul il privi pe domnul Stanculescu in ochi si zise:
– Nu, domnule, mama a intrat in ultimul stadiu de cancer…nu se mai poate ridica si ii e rau…
– Doamne, ce nenorocire…Biata femeie! Bietul de tine…Vino aici, stai jos. As fi vrut sa vorbesc cu ea despre intamplarile astea nefericite de la scoala. Trebuie sa te invete cineva sa fii mai puternic, Paul. Asa vei ajunge sa rada toti colegiii de tine si te vei simti groaznic.
– Sunt puternic, domnule, zambi Paul. Daca nu pot sta in picioare, nu inseamna ca nu sunt destul de puternic sa ma apar.
– Esti intr-un scaun cu rotile, baiete…cum ai putea sa te aperi? zise trist barbatul.
– Cu iubire, domnule, continua sa zambeasca baiatul. Cu iubire ma apar. Eu ii iubesc pe colegii mei. Sunt niste copii. Intr-adevar, le place sa ma supere, dar asa sunt ei. Uneori ma amuza si pe mine, si ii inteleg ca se comporta asa pentru ca sunt nesiguri si speriati. Uneori as vrea sa ii iau in brate, sa le linistesc sufletul agitat, si adesea ma rog pentru ei…Eu ii iubesc, nimic mai simplu. Daca picioarele mele nu pot merge, inima mea poate zbura domnule, si de sus, de unde vede ea, colegii mei sunt doar niste copii. Intr-o zi or sa devina si ei oameni buni. Stiu asta.
– Vai de mine, Paul. Bunatatea ta e coplesitoare…dar cred ca o sa iti fie tare greu in viata datorita ei.
– Sunt un baiat normal, domnule director. Aplic doar invatatura pe care o stim cu totii in sufletul nostru, nimic mai simplu. Intoarce si celalalt obraz. Domnule, doar asa lumea va fi mai buna. Nu putem raspunde la violenta cu violenta la nesfarsit, pentru ca astfel razboiul nu va inceta niciodata, si ne luptam unii cu altii de atatea milenii degeaba…ar fi timpul sa ne oprim…

– Dar cum poti tu sa ii iubesti pe cei care se poarta urat cu tine?

– Simplu, domnule. E in mine, in inima mea, in natura mea. E in noi toti. Trebuie doar sa ne lasam in voia sufletului, caci el stie secretele fericirii.

– Mergi acasa, Paul. Ai grija de tine. Ii zise domnul Stanculescu privindu-l cu admiratie si tristete.
Paul zise „buna ziua” si iesi. Trebuia sa ajunga acasa sa o ajute pe mama lui sa manance si sa ii faca injectiile. Pentru el era o bucurie sa o ajute. Nimic nu i se parea greu, pentru ca era pregatit pentru orice si stia ca de-a lungul vremurilor, alti oameni au indurat si mai multe si au purtat cruci si mai grele. El e impacat, asta e viata lui, alta nu are si trebuie sa fie recunoscator pentru ea.
Nu iti trebuie picioare ca sa alergi sub cer si sa vezi lumea. Sufletul nu are limite.

Noiembrie 25, 2010. Numai prin iubire vom fi mai buni si vom ajunge acasa. 🙂

Anunțuri

16 comentarii (+add yours?)

  1. Dobre Catalin
    Noi 25, 2010 @ 14:05:25

    se spune ca un trup mic ascunde de obicei un suflet mare 🙂

  2. WIHVI
    Noi 25, 2010 @ 14:13:52

    ne-ai impartasit o povestioara frumoasa. multumesc 🙂

  3. dianadumitru
    Noi 25, 2010 @ 14:17:39

    Ma bucur ca am putut sa o impartasesc cu voi 🙂 Multumesc si eu ca ati citit-o.

  4. tavi
    Noi 25, 2010 @ 14:20:13

    Super, super, bravo esti o fata extraordinara nu te lasa intimidata,pace lumina si iubire.
    Te iubesc

  5. dianadumitru
    Noi 25, 2010 @ 14:27:14

    Multumesc! Ce bucurie imi face comentariul tau. 🙂 Si eu te iubesc! 🙂

  6. JJLaine
    Feb 02, 2011 @ 21:03:17

    Nice story

  7. beheader69
    Mar 29, 2011 @ 22:04:01

    foarte frumos, multumim

  8. dianadumitru
    Apr 17, 2011 @ 00:18:32

    hey, multumesc! 🙂 nu ne-am mai vorbit de mult timp…as vrea sa am inspiratia sa postez mai des povesti…acum am doua alte bloguri incepute de curand.
    http://www.luminarasaritului.wordpress.com si
    http://www.chirurgiagandului.wordpress.com.
    daca ai curiozitatea, poti sa treci si pe acolo…te astept! pup

  9. Catalina Popescu
    Apr 25, 2011 @ 21:11:48

    Foarte frumos! Ai un foarte mare talent! Felicitari Diana!

  10. dianadumitru
    Apr 25, 2011 @ 23:08:13

    Multumesc mult Catalina! Nu ma asteptam sa ne regasim pe aici! Te pup mult. Mi-e dor de tine. 🙂

  11. Catalina Popescu
    Apr 26, 2011 @ 01:02:19

    As vrea pagina ta de facebook ca te-am cautat si nu te-am gasit, as vrea sa ne si vedem, acum ca am si nr tau de tel. Si mie mi-e tare dor de tine! te pup si ma bucur ca te-am descoperit in sfarsit 🙂

  12. Admin DeseneCopii.net
    Sep 12, 2011 @ 07:52:51

    Felicitari pentru site. Ati castigat un cititor.

  13. dianadumitru
    Sep 12, 2011 @ 18:23:36

    Multumesc frumos! Numai bine si va mai astept!

  14. Catalina Popescu
    Sep 12, 2011 @ 21:57:51

    Este a N oara cand imi dau lacrimile citind textul acesta, si nu cred ca sunt eu prea emotiva, ai un dar foarte mare de povesti… Felicitari inca o data!

  15. dianadumitru
    Sep 13, 2011 @ 15:44:35

    Multumesc Catalina! O sa mai postez inca vreo cateva povestioare…doar sa imi fac putin timp sa le pun pe blog.

  16. yoana200
    Noi 25, 2011 @ 21:52:03

    Foarte frumos! M-a lasat fara cuvinte. Esti o fata minunata si uimitoare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: