Stapanii Infernului

Night Train

A fost odata un trenulet care mergea pe sine foarte periculoase. Si in el calatoreau un baiat si o fata. Fata se gandi: „El e puternic si ma iubeste, eu nu ma voi tine de bare, ma va tine chiar el…” Si uite asa, la o curba mai adanca, fata zbura din trenulet si se lovi rau. De ce? Baiatului nu ii trecuse prin cap sa o tina, si el credea ca ea se tine si singura bine. Fusese vina ei ca se bazase pe altcineva in afara de ea.

„Totul se simte ciudat si neadevarat”…veni primul ei gand intr-o zi oarecare.

„Ca un cosmar in care esti prins…

Nu vreau sa fiu ca ei! Nu pot fi ca ei! Uita-te la fetele lor palide si reci! Nu sunt umani! Uita-te la piepturile lor impietrite care nu mai respira! Asculta-le bataile inimii daca mai poti! Poti?!? Nu! Nu se aude nimic! E o liniste terifianta in acesti oameni! E linistea mortii! Caci ei, nu stiu, dar sunt niste cadavre care merg…

Viata din ei s-a stins inabusita si tipand mut pentru ca nu au avut urechi sa o auda. Viata din ei a tipat dupa iubire si curaj pana cand si-a consumat ultima energie suspinand.

Eu nu as vrea sa mor asa. As vrea sa mor prinzand viteza supersonica pe o motocicleta pana cand sa iau foc si sa ard si cand flacarile ar ajunge la inima mea, sa explodeze in artificii, sa lumineze cerul si sa cada racorindu-se in aer. Asa as vrea sa mor” isi zise.

„In flacari, nu stinsa. Calda, nu rece. Rosie, nu albastra. Luminoasa, nu intunecata.”

Se desprinse de ea in acel moment si incerca, in tramvaiul care gonea grabit si zgomotos, sa se vada dinafara.

„Imi vine sa plang. Ca atunci cand in sfarsit iti faci curaj sa te duci sa vizitezi pe cineva drag si bolnav, care s-ar putea sa nu supravietuiasca…Si il vezi…Si e palid. Si colturile buzelor ii tradeaza tristetea care oricum ii urla groaza prin ochii privind in gol. Si parca nu mai respira. Si nu simte nimic din jur. Durerea l-a amortit, suferinta l-a impietrit.

Sunt EU.

Asa sunt azi.

Si durerea e cu atat mai mare cu cat il iubesc mai mult pe el. Pe sufletul meu, pe copilul meu, pe care ca o mama nebuna il sufoc punandu-i perna ratiunii pe chipul mic si inocent.

Si e ciudat si infricosator cum, cu cat se zbate mai tare, cu atat moare mai repede si se afunda mai rau in mocirla lumii asteia. Si e la fel de ciudat si infricosator cum, daca renunta sa lupte, pateste tot acelasi lucru. Poate ca nu exista scapare!

Si iata! Am spus-o… Calvarul devine certitudine. Poate ca nu exista scapare. Si viata e o continua degradare a sufletului. Pana cand rece si gol, mori si tu, fara el…

Dar eu, sincer, in adancul meu nu cred asta. Sufletul  e scanteia care ne duce pana la capat. Si chiar si atunci cand totul e jar, el tot sclipeste din cenusa trecutului.

E tot ce am mai de pret. Dar sunt dusmanul lui fara sa pot controla prea bine asta. Crima asta pare sa faca parte din natura mea… De ce? Pentru ca toate credintele mele sunt false…pentru ca am zdrobit adevarul pe care il stiam cand eram copil. Pentru ca daca as crede cu adevarat in fericire, macar un pic…as fi creator de frumos, nu criminal de suflete. Am spus multora ca eu cred in fericire si ca o caut. Dar m-am mintit pe mine odata ce i-am mintit si pe ei, pentru ca acea credinta a mea palpaia ca ultima vapaie sub cenusa,ci nu era o flacara plina de viata.

Trebuie sa invat sa cred. Trebuie sa inveti sa crezi.”

„Ma uit la fix de cateva luni. La ora fixa… E o superstitie care spune ca daca te uiti la fix cineva te iubeste. Cine stie? Poate ca in alta cultura, alta civilizatie, alta galaxie…sa te uiti mereu la fix inseamna ca o sa mori. Pentru ca eu, cu cat mai trece o ora din viata mea, simt ca mai degraba ma apropii de moarte decat ca inaintez in viata. Mor in fiecare zi pe dinauntru. Cine sa ma iubeasca asa? Iubirea atrage iubire. Iubindu-te pe tine, te vor iubi altii…

Trebuie sa invat sa ma iubesc si sa ma ridic din cenusa, bucuroasa de tot ce reprezint.”

Urmeaza sa coboare la prima statie. Se apropie de usa si din greseala, cineva ii da un cot puternic in cosul pieptului.

„Ahhh….Ma doare, mi se taie respiratia. Ce bizar e sa simt ceea ce simt continuu in ultima vreme, doar ca fizic si din cauze externe palpabile.

Durerea interioara nu se poate compara cu nicio durere fizica. Cumva, e mai crunta.

Stii ce doare mai tare ca un cot in piept? Sau mai tare ca un brat taiat? Propria ta neincredere. Fruntea plecata. Visele inabusite in pesimism. Timpul scurgandu-se strident si lent. Resemnarea.”

„Acum cateva zile am vazut cum un porumbel fusese strivit si intins pe asfalt de rotile unui autobuz. Am vazut cum viata a devenit nimic intr-o secunda. Cum ziua de azi a devenit intuneric fara sa poti anticipa asta. Cum un corp nu are nici cea mai mica rezistenta in fata unei presiuni atat de mari…Dar daca spiritul ar fi inteles pericolul, riscul…daca ar fi ales zborul…ar fi salvat trupul. Daca eu insami nu as fi fost atat de secata de iubire, as fi plans cand am vazut asta. Dar am simtit doar greata si un rau fizic ametitor.

In ziua urmatoare, in mod previzibil de mine, un alt porumbel ar fi patit la fel. Coborase in statia de masina si vazuse o bucata de covrig aproape de mijlocul soselei. Manat de ceea ce are nevoie ci nu de ceea ce ii e bine, isi risca viata incercand sa care in reprize intrerupte de trecerea masinilor grabite, bucata pe trotuar. Dar era prea mare pentru el…Nu avea nevoie de atata! Lacomie…

Imi batea inima tare. Imi revenea in minte imaginea porumbelului strivit cu o zi in urma. M-am dus repede si am luat bucata de covrig, ducand-o pe trotuar. El, incercand sa o rupa in bucati ca sa o poata manca, o apuca in cioc si o arunca din ce in ce mai aproape de partea circulata intens a drumului.

Inima imi statea sa iasa din piept, vazandu-l cum se apropie iar de moarte. Asa ca i-am luat bucata si i-am faramitat-o. A mancat si a plecat. A mai trait o zi cel putin. Dar nu datorita lui. L-am salvat. Mi-a adus aminte de mine. De cum ma agat eu de ce nu am nevoie pentru sufletul meu, si de cum imi risc viata pentru asta. Inconstienta…

Pentru cei din statia de masina poate a fost un episod ciudat. Dar ce stiu ei?

Pentru ei ce mai conta un porumbel mort in plus? Pentru ei, ce mai conteaza sa mai moara inca un pic in fiecare zi, pentru ca nu s-au incumetat sa schimbe ceva?

Cu ochii inchisi, n-ai cum sa vezi. Cu sufletul indoit, nu ai cum sa simti. Cu mintea infricata, nu ai cum sa indraznesti. Dar cu mainile impreunate poti primi in brate fericirea.

Trebuie doar sa CREZI. Asa de simplu e.

Sa vrei. Sa lupti. Sa nu te opresti. Sa te trezesti din cosmar si sa iti traiesti visul.

Stiam asta candva ca pe un cantec de lupta. Eram copil si stiam secretul.

Acum imi suna departe si chinuitor. Ca si cum i-ai spune unui olog  „Mergi!”.

Doar ca eu nu sunt oloaga; mi-au amortit picioarele…atat. Imi voi reveni.”

Si trenuletul merge mai departe

13 Aprile 2009

Ma iubeste…

48

– Colega, esti cea mai tare! Ce ma bucur ca ne-am mutat impreuna!

O imbratisare.

– Si eu ma bucur, Anuco! Era si pacat ca doua nebune ca noi sa nu faca sanatoriu la comun! Ha ha!

O alta imbratisare.

…………………peste 2 luni………………..

– Mai, ce bine e ca ne avem noi asa una pe alta…uite, cand mai avem probleme, stim ca cineva e acasa sa ne asculte, nu?

– Aham…si asa de bine ne intelegem una pe cealalta…

O imbratisare.

…………….peste alte 2 luni……………….

– Flori….nu stiu cum sa iti zic…offf…..

– Spune-mi, mie poti sa-mi spui orice, doar stii.

– Pai, vezi tu….Eu o sa ma mut cu Robert.

– Mda…Sincer, ma asteptam. Petreceai tot mai mult timp pe la el, si sunteti indragostiti….dar nu crezi ca te grabesti? Sunteti impreuna de cateva luni….

– Stiu, dar oricum ma vad cu el in fiecare seara si e pierdere de timp sa vin si pe aici si sa raman acolo…Si tin mult la el…Ma intelegi?

– Da, normal ca te inteleg…Esti indragostita. Dar tot cred ca te grabesti.

– Multumesc ca ma intelegi.

O imbratisare.

……….peste 2 luni…………..

– Alo? Flori, sunt speriata!

– Linisteste-te, ce e cu tine? Anuco…Calmeaza-te…ce e?

– Flori…ne-am certat…si…

– Si ce??!

– Si am plecat. Am coborat din masina si am plecat acasa. Sunt singura aici…

-La el?

– Da.

– Si de ce esti asa de speriata? Explica-mi…

– E nervos. M-a sunat. Mi-a zis ca umple peretii de sange cu mine!

Plange, ii tremura vocea, suspina.

– Pleaca de acolo! Nu mai sta nicio zi! Hai la mine!

– Nu pot! Cum sa plec?…Vai, bate la usa! El e!

– Ana! Ana!

Ton….

………………peste 2 zile……………………………….

-Esti bine? Te-am cautat! Mi-am facut griji!

– Sunt bine Flori.

– Ce ti-a facut nemernicul atunci? Te-a lovit? Esti bine?

– Nu, stai linistita…era doar foarte nervos, nu s-a atins de mine. Eh, a fost si vina mea. Am facut si eu ambitii.

– Dar, ce ai facut? Ca nu am inteles…

– Trebuia sa iesim cu prietenii lui in oras si eu nu am vrut, eram obosita.

– Si astea sunt ambitii? Robert e om sau animal? Cum isi permite sa iti vorbeasca asa si sa te ameninte in halul ala?

– Era si el nervos…

– Era nervos?? Sa se duca la un psihiatru! E nebun! Tu cu un astfel de om vrei sa traiesti? In teroare? Cine stie daca viitoare nu te va lovi?

– Nu cred…Ma iubeste.

– Asta numesti tu „iubire”???

– Da, ma iubeste si vrea sa ii fiu alaturi oriunde. De aia sufera si el.

– Sufera? Tu te auzi? Ana, tu esti o fiinta umana, cu personalitatea si nevoile tale. Nu te poate obliga sa faci ce vrea el sa faca! Tu chiar crezi ca ai un viitor cu el?

– Nu stiu….dar vreau sa incerc. As fi lasa sa renunt acum.

– Nu, ai fi desteapta sa renunti acum. Nu ai la ce renunta, in primul rand…E spre binele tau, asculta-ma. Poti sa vii la mine, sa stam iar impreuna.

– Multumesc, dar raman. Il iubesc.

– Ai grija de tine. Daca te mai trateaza o data asa, pleaca. Eu te ajut.

Ton.

…………………peste 2 saptamani……………………………..

– Cine e?

– Sunt eu, Ana.

– Intra! Ce e cu tine?

O imbratisare.

– Mi-e frica, nu stiu ce sa fac…

Plange, e speriata.

– Ce s-a intamplat? Ce ti-a facut?

– A venit de la serviciu si a inceput sa tipe ca nu i-am facut mancare. A luat lucrurile si a inceput sa arunce prin camera cu ele. A zis ca nu am facut curat! Dar am facut! Facusem!

– Calmeaza-te…Stai jos aici…Nemernicul…Si?

– A zis ca daca il respect trebuie sa ii fac de mancare si sa ii fac curat. Ca el are nevoie sa manance! M-a amenintat ca ma bate, si am plecat…

– Nu te-a lovit, nu?

– Nu…Dar eu unde ma duc acum?

– Stai aici. Linisteste-te.

O imbratisare.

…………………….peste 2 zile……………………..

– Hmm….’neata.

– ‘neata.

– Unde pleci asa devreme?

– Pai…ma duc la Robert.

– Poftim?? Cum asa??

– Pai am vorbit azinoapte la telefon, cand dormeai tu…si si-a cerut scuze si a fost foarte dragut…Mi-e mila de el. Ii pare tare rau.

– Tu esti sanatoasa la cap? Se victimizeaza putin si gata? L-ai iertat??

– Ii e si lui greu, il inteleg…Si mi-e dor de el.

– Ana, nu pleca. Omul ala nu te merita. Tu esti o fata buna si sufletista. Meriti ceva mai bun. Si esti cu el de cateva luni, nu te poate trata asa! Nici dupa 50  de ani nu ar avea dreptul sa se poarte asa oricum! Asa vrei sa traiesti?

– Mi-a zis ca se schimba. Il cred. Pa, pa! Am plecat, ma asteapta!

O imbratisare pe fuga. Usa trantita.

………………………….peste 2 luni…………………………

– Alo? Flori?

– Da. Ana! Ce e cu vocea asta!?

– Sunt la spital…te rog, vino…Am nevoie de tine.

– Ana! Ce s-a intamplat??

– M-a batut rau…Robert. Nu i-am spalat camasa…

– Vin acum! Acum plec!

……………………..peste 2 saptamani…………………..

– Ce ai de gand acum?

– Nu stiu….

– Inca nu stii?!?

– Cum sa ii spun ca plec? Il ranesc…E ciudat.

– Dar el ce ti-a facut tie? Iti amintesti?? El nu te-a ranit?? Sau vrei sa te omoare ca sa scapi de el?

– De ce esti asa de dura?

– Ana, eu inteleg ca tii la el, desi dupa ce ti-a facut nu ar mai trebui…Dar gandeste-te la binele tau. Tu nu ai viitor cu Robert. El nu vrea o iubita, el nu vrea sa fie fericit alaturi de tine…El vrea o sluga si pe cineva care sa faca doar ce vrea el si sa taca. Nu e normal asa. Nu doar ca de la iubit la iubita, dar si ca de la om la om. Toti suntem egali, fie ca suntem barbati sau femei.  Si nu trebuie sa avem asteptari de la celalalt de langa noi si sa ii incalcam libertatea si drepturile. Daca el vrea curatenie si mancare, sa isi faca si singur…Astea sunt dorintele lui, sa si le indeplineasca. Nu trebuie sa oblige pe nimeni sa faca ceea ce isi doreste el. Si daca vrea sa faci tu si tu totusi accepti, trebuie sa te ajute. Totul se imparte egal. Totul e jumatate-jumatate intr-o relatie, ca altfel se duce de rapa tot echilibrul si unul se simte sub presiune si asuprit…Nu e normal, ca tu sa faci treburile astea gospodaresti daca nu te simti in stare si doar amenintata de el. Nu esti sluga. Ar trebui sa te respecte si sa te sustina. Si daca totusi isi doreste sa il ajuti in privinta asta, sa te roage frumos. Nu cred ca tu i-ai face lui asta, daca ai veni lihnita de foame de la serviciu si nu ai avea ce manca…Nu cred ca l-ai incolti si l-ai lovi daca a fost prea obosit ca sa intre in bucatarie si sa mai stea in picioare 2 ore dupa o zi de munca! Nimeni nu are dreptul asta! Nimeni nu are obligatia asta…Trebuie sa ne intelegem unii pe altii…

Pleaca, paraseste-l…Nu te iubeste.

– Dar el spune…

– E usor de zis…El mai spune si ca umple peretii de sange cu tine…Peste asta cum treci cu vederea?

– O sa fie greu.

– Hei, sunt aici pentru tine…

O imbratisare.

…………………….peste 2 luni………………………..

– Alo? Flori? Sunt la spital…Robert…

Acum spune-mi….Cate motive iti trebuie ca sa iei decizia corecta?

In cele din urma

comparez1

Ma intorc spre casa. Casa parinteasca in care am ramas singura acum 30 de ani, ma asteapta pustie, cuminte, tacuta, in bezna….de fiecare data.

Sunt in autobuz Incerc sa ma simt constienta de mine, fizic, pentru ca toate gandurile care ma petrec acum ma poarta spre un delir pe care incerc sa il evit. La varsta mea e bine sa raman pe cat posibil conectata la realitate, oricat de greu de inghitit ar fi ea. Ma simt inauntru la fel de tanara ca la 25 de ani, dar spatele ma doare si am o postura indoita. Picioarele imi sunt umflate. Mainile imi tremura involuntar. Dintii imi sunt din portelan. Ochii mei si-au pierdut culoarea de candva. Miros a vechi si a piele batrana. Parul mi-e gri spre alb si rar… Ma vad in geamul autobuzului, in dreptul meu…Dar parca totusi ma vad pe mine asa cum eram…Oamenii din jur, nu vad dincolo de riduri si de parul alb. Spiritul meu tanar e condamnat sa ramana ascuns. Mi s-a dus vremea…

E revoltator sa constientizezi asta. Sa intelegi ca timpul si soarta sunt impotriva ta, desi in tine bate aceeasi inima si rezista eroic vremii aceeasi minte lucida, in timp ce in ochii tai galbui sclipeste inca lumina unei tinereti prea putin pretuite. Timpul…

Nici nu ma mai simt femeie. Nu mai am nimic atragator. Poate doar o anumita nota feminina, data de eleganta hainelor si de lungimea parului.Trupul meu incretit de vreme ma face sa ma uit in oglinda si sa ma simt…OM. Atat.

Cand eram copil, nu percepeam diferenta dintre fete si baieti foarte clar. Pana la o anumita varsta, inainte de a incepe clasele primare, am crezut ca suntem cu totii la fel, doar ca fetele au parul lung si baietii scurt. Cred ca si dupa o anumita varsta, la batranete, suntem cu totii oameni, prieteni, frati, dar nu barbati si femei. Dispare orice urma de masculinitate si de femininate si devenim niste fiinte dragalase si respectabile, pe care toti ii protejeaza aparent, caci in fapt…incurcam destul de des…

Ce repede merge autobuzul asta…Imi aduc aminte cum mergeam incet si leganat cu tramvaiul cand eram o fetiscana cu parul negru si trup zvelt. Aveam 18 ani si mi se parea de-a dreptul romantic sa ma plimb cu tramvaiul cateva statii… Langa mine sta acum o fetita baietoasa cu cercel in nas. Azi fetele incearca sa fie masculine, iar barbatii devin ridicol de feminini. De cand ma stiu, am trait sa vad cum, an cu an, lumea s-a intors cu fundul in sus. Nu mai e cum era… Lumea are alte valori, alte viziuni, alta directie. Alte generatii… Le-o fi mai bine asa?

Eh…

Eu vin de la teatru. Am castigat niste bilete la un concurs la radio. Nu mai am televizor. Ma deprima sa vad cum traiesc altii in timp ce eu mor incet incet zi de zi. Ascult radio acum, pentru ca muzica pe care o dau pe acel post preferat de mine imi aduce aminte de tinerete. E muzica alaturi de care am crescut si am trait si am imbatranit. Iubiri, pasiuni, vise, bucurii, tragedii, greseli, locuri, oameni…conservati perfect in melodiile acelea…

Cum ascultam eu zilele trecute asa…a fost un concurs. Am sunat. Am castigat doua bilete la o piesa de teatru. Nu mai folosisem telefonul de multa vreme. A fost singurul telefon dat in 10 luni si a fost cu noroc.

Am folosit doar un bilet. Nu am pe cine altcineva sa iau cu mine. Nu mai am rude in viata, copii nu am avut, si nici prieteni care sa fi mers.

Si mai bine ca am fost singura. Nu stiu cine, in aceeasi situatie ca mine, ar fi rezistat sa vada piesa asta dura. Nu sunt eu batrana si invechita…Piesa chiar a avut un mesaj mai greu de suportat ca un glonte in cap. Un glonte te omoara, se face intuneric, s-a sfarsit. Gandul pe care ti-l sadeste piesa asta te macina pentru restul vietii si e dureros. E un proces lung si chinuitor. Eu as prefera glontele.

A fost o piesa de teatru modern. Ciudat e modul in care a evoluat arta si teatrul de cand mama ma ducea la piese la teatrul national o data pe saptamana.

Scrisa de un englez…regizor portughez.

Ce sa va spun…O viziune sumbra dar foarte corecta si impresionanta asupra modului in care ajungem singuri si ne asteptam moartea, in conditiile in care viata devine un delir, fiind prinsi in febra greselilor care nu mai pot fi corectate. Ideea e ca „e prea tarziu.” Timpul nu mai tine cu tine.

La inceput, au aparut pe scena trei femei imbracate straniu, cu fetele acoperite. Ele stateau pe o banca si vorbeau. Rand pe rand, pleca una dintre ele si celelalte se intreaba in spatele ei daca nu cumva aceea pare schimbata? Se soptesc secrete care le fac sa se inspaimante si sa tipe. Secretul valabil pentru toate era ca fiecare era moarta si in acelasi timp inconstienta de acest lucru, iar celelalte o protejau ascunzandu-i adevarul. O mare minciuna cu scop nobil in care un adevar era evident: toate duceau lipsa tineretii pe care o invocau prin amintiri si suspine de dor. Dar, Doamne…cine nu i-ar duce lipsa? Of…..

Apoi, pe scena apare un batran care isi traieste ultimele zile din viata, toate la fel…In intunericul camerei sale,  privind in intunericul de afara, dorindu-si sa poata aprinde lumina, incercand sa aprinda lampa cu gaz de la fereastra, dar chibritele nu vor sa ia foc… Si se teme de bezna care il inconjoara pentru ca asa e si moartea: intuneric pretutindeni si nimic. Isi priveste peretele gaurit de cuiele care candva tinusera pozele celor dragi. Cei dragi care acum nu mai erau decat niste poze vechi rupte si azvarlite sub patul sau. Toti se stinsesera, doar el ramasese sa poarte vina supravietuirii. Sa guste fiecare clipa amara din viata care era prea lunga! Isi ducea povara, asteptandu-si sfarsitul in intuneric. Si desi se culca asteptand sa moara in fiecare seara, moartea nu sosea, caci nu vine cand vrem noi, ci cand considera ea ca e timpu…Batranul credea ca totul, totul, intreg cosmarul, se datoreaza unui singur lucru: NASTEREA. Daca nu s-ar fi nascut…isi spune el. In agonia sa, totul a inceput cand s-a nascut. Insa totul se termina cu un cuvant care e singura certitudine pe care o are oricine toata viata, care conteaza in cele din urma, care ne pune parafa si ne expediaza necunoscutului, care are mereu ultimul cuvant de zis: MOARTEA.

O alta batrana se aseaza in fiecare seara imbracata in doliu la fereastra sa si cu jaluzelele ridicate, asteapta ceea ce asteapta in fiecare zi a vietii ei: sa vada pe cineva si sa se oglindeasca in el. Cineva care sa ii inteleaga sufletul si drama si sa o vada pe EA. Si sta acolo leganandu-se in balansoar si crezand ca daca ar gasi acea persoana, ar putea opri timpul. Timpul a carui scurgere se simte ca acidul sulfuric prin vene. Pana intr-o zi cand, asezandu-se in fata ferestrei, dar cu jaluzelele trase peste, priveste pe geam in gol, la tot ce a ratat in viata, si moare. SINGURA.

Si ca si cum toate aceste drame nu ar fi tulburat publicul destul…apare o alta batrana care traieste momente scurte de aducere aminte din toata viata ei. Are accese de panica infioratoare si crize de singuratate. Isi aminteste de un soc suferit de demult si ii vine sa tipe. Dar e sugrumata de propria-i constiinta. Gura vorbeste haotic, creierul o doare de cruzimea adevarurilor. E singura, nimeni nu a auzit-o vreodata, nici macar ea. Ea muta, ea surda. Poate de-a binelea, poate doar muta pentru ca nu avut curajul sa spuna cuvintele potrivite la timpul potrivit. Poate surda pentru ca nu si-a ascultat inima niciodata.

Dar acum e prea tarziu. Prea tarziu. Nu mai e timp. Singuratate. Viitorul are o singura directie: SFARSITUL.

Si pentru ei…personajele triste…Si pentru mine.

M-a durut. Am plans pe ascuns in intunericul salii. N-as fi vrut sa ma vada nimeni, e teribil sa citesti mila in ochii celorlalti. E de ajuns sa imi stiu eu durerea. Asa am trait mereu. In mine. Interiorizata. Nu au stiut multi ce simt, cum sunt, ce ma doare, ce vise am…Si acum, sunt singura. SINGURA. Pentru ca am fost rece si oamenii s-au temut sa se ataseze de un suflet de piatra. O, dar numai eu am stiu ca nu era asa cum se vedea. Sufletul meu era cald…dar ratiunea mea rece. Numai eu…eu….sunt de vina. Asta e prostia: egoismul, insingurarea, interiorizarea…Asa ajungi…aici.

Deschid usa apartamentului meu. E neschimbat de acum 50 de ani. De cand au facut parintii mei ultimele renovari mai serioase. M-am mutat aici cand a murit tata. Aveam 42 de ani. Eram singura. Mama era singura. Am venit sa o ajut. A murit si ea apoi. Am ramas singura pe lume. Si singura in apartamentul asta din care nu am mai plecat de atunci. Miroase a batranete inauntru. Mi-aduc aminte de batranul din piesa. Pozele mele inca sunt pe perete: mama, tata, sora mea, rude…prieteni…toti stinsi. Eu vie. Dar inexistenta. Ma simt ca si cum as fi murit de fapt de mult. Viata nu are rost sa o traiesti fara cei dragi. Poate ca sunt o stafie si bantui pe aici…dar nu cred ca stafiile au dureri de spate si de picioare cum am eu…

Eh, daca as fi vrut sa il urmez pe baiatul acela acum 45 de ani si sa ma mut cu el in munti poate ca nu as mai fi fost asa de ruginita acum. Dar eu l-am indepartat. Ma credeam prea buna pentru el. Acum stiu. Nimeni nu e mai bun decat nimeni. Toti suntem oameni si suntem minunati in felul nostru. Si avem doua optiuni: ne aventuram sa iubim cu bune si rele, sau…ramanem singuri. Si defectele celuilalt sunt mai usor de suportat decat povara singuratatii, peste ani.

Asa a fost cu toti. Cu Stefan, cu Mihai, cu Iulian, cu Andrei…si cu multi altii in care am cautat perfectiunea. O perfectiune zamislita de mintea mea pe care acum am inteles ca nu as fi gasit-o nici daca as fi trait 5 vieti. Nici nu am stiut de fapt ce cautam. Asteptam un semn din cer care sa ma trazneasca…Greseli, mari greseli…mandrie, prejudecati, ignoranta, neincredere, pesimism…Asa am fost.

Acum caut compania oamenilor, oricare ar fi ei.

Singurele clipe cand nu ma simt singura de tot pe Pamant, sunt cele in care ma duc la piata si il gasesc acolo pe un prieten de al meu. Are si el 78 de ani si se numeste Costel. El are familie si sotie si copii si nepoti.  Ii spun mereu: „Stai acasa, omule. Bucura-te de timpul petrecut cu ei…Nu stii cum e sa nu ii ai…” Dar el rade si nu intelege. Vine zilnic de la 7 dimineata si pana la 3 in amiaza, sta si vinde bors prin piata si cauta compania strainilor. Nu are o situatie financiara grea…ar putea sa stea linistit acasa. Dar parca isi doreste sa fuga de acolo. Nu stie ce comoara are. Acum doua saptamani, s-a impiedicat si a cazut. S-a lovit la cap  si si-a pierdut cunostiinta. L-au dus cu ambulanta la Urgente. N-a vrut sa stea acolo la consult,-batranul ursuz si capos!-, si a plecat singur! Nici nu stia unde e! Nu mai plecase din cartier de peste 10 ani. Asa ca a luat-o pe strazi, cautand drumul. Cineva l-a directionat gresit…si uite asa a fost ratacit mai bine de 11 ore prin oras. 11 ore in care nepotii, copiii, prietenii nepotilor, familia cu totul, l-au cautat disperati peste tot…pana si la morga! Si l-au gasit, si l-au imbratisat, si au plans de fericire. Costel mi-a povestit totul detasat, razand  ca si cum familia lui se agitase prea tare. I-am zis: „ Daca eu pateam ca tine, nu ma cauta nimeni. N-are cine. Si eram pierduta pe veci poate. Poate muream de frig, incercand sa ma incalzesc intr-o colt de gang. Dar ce sa stii tu? Tu ai avut mereu iubirea celor dragi. Nu stii cum e sa fii singur pe lume.”

Singur pe lume…Uitat. Asa cum a murit bunicul meu acum 50 de ani. Departe de copii, in somn. „Cat de groaznic e, Doamne, sa mori singur??” exclamam atunci eu, plangand. Acum stiu…Mai am putin si stiu.

Tot asa a murit si o matusa de-ale mele. Dupa moartea sotului ei, s-a rupt de toti. A avut o depresie, n-a mai facut curat in casa. Cu timpul, a inceput sa se stranga murdaria si sa miroasa a mucegai, gunoi, batranete, singuratate….Noi, familia ei, nu am mai vizitat-o „ca miroase urat la ea”. Si asa, si-a trait ultimii ani singura, in tacere, izolata din nepasarea unor oameni snobi si comozi carora nu le-a pasat destul de tare de ea ca sa ii faca viata mai frumoasa. Si intr-o zi s-a stins…In garsoniera ei murdara si trista. Garsoniera pe care apoi rudele s-au incumetat sa o curete si sa o vanda. Pai, deh, totul pentru bani…Banii ucid sufletele…

Poate ca e ceva care se mosteneste: sa murim asa in familia asta. Ar fi simplu sa raman la concluzia asta,nu? Sa ma absolvesc de orice vina pe mine si sa dau vina pe soarta…

Dar nu e asa.

Viata mea a fost in mainile mele. Toate deciziile mi-au apartinut. Soarta mi-am facut-o singura. Sunt singura responsabila si vinovata. Nu am stiut sa accept oamenii asa cum sunt, am vrut sa fie cum vroiam eu sa fie.  Dar oamenii au propria lor identitate si unicitate, si in asta sta farmecul lor. Tocmai in asta… Acum stiu. Atunci eram drastica si ii judecam crunt. Ma credeam deosebita si aveam impresia ca merit mai mult…Un „mai mult” pe care nu l-am avut pentru ca mereu am ales mai putin, fara sa imi dau seama.

Si acum, drumul are o singura directie: SFARSITUL.

Si as schimba totul in urma mea, dar e prea tarziu. Nu mai e timp.

Eu ma intind in patul meu rece, in casa mea goala, in viata mea pustie, si inchid ochii, poate azi pentru totdeauna. SINGURA.

Timpul meu s-a scurs.

Cineva imi spunea candva ca visul lui cel mai mare este sa moara impacat, fara regrete…Eu radeam atunci si ii marturiseam ca imi doresc sa mor fericita.

El avea dreptate, intelesese importanta acestui lucru de pe atunci.

Daca as fi ramas un copil mereu, as fi trait fericirea moment de moment, ca pe un fapt in sine, nu as fi dorit-o ca pe o aspiratie, trecand pe langa ea…

Eh….

Noapte buna!

13.11.2008

Eu i-am zis…

Mi-a spus Marea:

Stai pe loc, vin eu la tine!

Sa te uiti la cer poimaine!

Eu i-am zis:

Nu, Marea mea,

Esti nebuna,vei cadea!

Eu i-am zis…

Ea, n-a vrut sa auda…

Si acum ploaia ma uda.

Sper sa nu fie potop,

Cineva sa spuna stop!

Sa trimitem marea acasa!

Sa mai fie si la vara!

20050801161752_dsc_4745_blog_nb

Marea sufletului meu

blackseaatnight

Anul care a trecut nu am vazut marea…
Si acolo unde trebuia sa fie amintirea ei si sunetul valurilor impregnat in suflet, e gol.
As vrea sa intorc timpul si sa ma regasesc acum sezand turceste pe nisip, cu briza in par, cu cerul instelat deasupra, cu un infinit de voci frematandu-se inaintea mea, soptindu-mi liniste.
Sa masor cu gandul frumusetea noptii si cu pumnul sa cern nisip in vant. In ochi  sa  mi  se oglindeasca  sclipirea  a doua vapoare  in larg.  Plutind  in noapte  departe, ca  intr-o lume separata.
Si  stele cazatoare  sa lase in urma curcubee argintii, facandu-ma sa ma gandesc  ca ori i s-a indeplinit cuiva o  dorinta, ori  cineva a ajuns in Rai…Eu, Raiul meu  ar fi chiar acolo…printre scoici. Si acolo unde steaua a cazut, lovind pamantul, Universul  a sarutat Planeta – ea pastrand  minunata dovada a unei lumi mai presus  de aceasta. O lume  plina de  pace.
Cum valurile  se avanta nebune si  se sparg de nisip, asa in sufletul meu se ciocnesc temeri de un mal  de speranta. Daca la mare,apa  inghite in fiecare an cate un centimetru de plaja pentru  totdeauna, in mine, speranta alunga in fiecare an tot mai  multe  temeri.
Si  ascult. Ascult cantecul marii brodate  cu stele  si  cu fermoar argintiu  peste ea. Si as vrea sa ma imbrace cu totul. Sa-mi trag fermoarul lunei peste chip si sa-mi tin respiratia pana cand invat sa respir cu sufletul si sa  inot ca  un peste,  fara sa am nevoie  sa ies la suprafata, unde  ma pandesc pescarii…si pescarusii.
Sa simt frigul apei mangaindu-mi pielea si sa fiu apa, sa fiu val, sa  fiu onduire sarutata de luna, in larg  de mare  intunecata.
Imi cufund  picioarele goale in nisipul rece si  simt  fiecare graunte care a fost candva un munte albastru. Sunt acum pe o mie  de varfuri de munte in acelasi timp. Si nu le-am cucerit eu pe ele, ci timpul. Iar timpul mi le-a asternut in seara asta la picioare. Timpul…Amantul meu gelos care tine iubirea departe de mine, ca sa ma aiba doar pentru el. Egoistul.
Si in timp ce eu sufar in singuratatea mea, el ma inlantuie si ma tine captiva si se bucura de lacrimile mele. Si apoi, ca un vagabond, sfasie si alte suflete. Noroc cu vantul. El ma mangaie.
Si cu  privirea cuprinzand marea, o absorb in mine si ii simt valurile cum se sparg in mine si imi spala sufletul. Si cand o sa vina fluxul, o sa ma inunde si o sa plang. Si o sa se retraga si o  sa lase in mine scoici cu perle rosi.
Parfumul ei sarat…Inspir. Oare pentru ea, eu ce parfum am?Cred ca de trandafir alb…Usor dulce, usor viu, usor cald, usor vesel, usor trist…
Si m-as arunca in ea. Si m-as umple de ea. Si m-ar durea. Si as iesi. Si s-ar scurge din mine. Si as alerga pe plaja. Si m-as culca pe spate. Si in par mi s-ar impleti varfuri de munti inecate  in nori. Cu mana dreapta as framanta nisipul, simtind lumea si inima ei pulsand.
Inchid ochii si sunt un pescarus.
Vad de sus o mare de intuneric. Vad lumini. Vad multe vapoare marunte si inghesuite. Vad pesti care se zvarcolesc in agonie pe un uscat  secat de vise. Vad orasul sub mine.
M-am ratacit. Unde  mi-e  marea?

Libertate

Norii se torc din nimic sub zborul sau. Se rasucesc si se contorsioneaza in cele mai diverse forme, facandu-te sa crezi ca se joaca mima intre ei…

Curentii de aer ii infioara putin trupul. Dar fara ei nu ar fi nimic, caci drumul nu i-ar fi inceput si nici nu ar fi avut directie. Cum ar fi fost sa ramana acolo mereu? Tintuit pamantului in care au crescut cei dinaintea lui… Poate mai simplu, mai confortabil…dar…toata aventura? De unde ar fi luat-o? Nu poti creste intr-un loc toata viata. Trebuie sa ai perspectiva mai larga. Lumea e mare si trebuie vazuta. Fie ca o strabati tu pe ea, fie ca te inunda ea pe tine…nu te poti izola de ea. Faci parte din ea si ea face parte din tine. Se petrece prin tine ca printr-un filtru, iar tu pastrezi din ea doar ce simti ca iti apartine si ca te poate completa. Nu poti capata intelepciunea vietii pana nu cunosti cat mai mult lumea, cu locurile ei, cu oamenii ei…Nu poti invata care sunt greselile pana nu le faci si nu le simti gustul amar…Asa ca orice creatura a naturii cu putina minte stie ( sau o face instinctual) ca a invata sa supravietuiesti presupune sa te avanti in necunoscut uneori. Si – nu-i asa?- necunoscutul poate fi infricosator, dar la fel de incitant…Ca doar Eva e mama noastra si de la ea mostenim curiozitatea.

Si el zbura acum in lume…deasupra ei. Isi cauta un loc. Unde sa creasca asa cum era el, nu cum au fost altii. Ii placea mult sa zboare, desi era mai mult in voia fortelor naturii decat in voia sa. Sa fie deasupra norilor era ca si cum timpul se oprea in loc si viata era infinita…Rasturnat de vant, impins de curenti, ridicat mai aproape de stele, coborat printre nori, putea vedea o minunata panorama care il facea sa se simta stapan peste toate (pentru ca sub el lumea parea marunta), dar in acelasi timp sa se simta mic de tot, cum si era (pentru ca lumea era asa de complicata si de diversificata, in mii de culori si forme…). Stia de acum ca toata greutatea vietii sale ii sta pe umeri. Nu mai era nimeni sa il ocroteasca intre petalele sale. Doar el, si destinul. Fata in fata. Cu destinul, e greu sa alegi strategia. Nu stii cum sa il iei. Ori sa il infrunti si sa iti faci existenta cum vrei, ori sa te aliezi lui si sa accepti tot ce iti vine in cale…Uneori lucrurile sunt asezate multumitor in cale, asa ca de ce ai lupta contra? Asadar, decizia e greu de luat…

El, nu prea putea sa aleaga mult. Doar se nascuse dintr-o floare vrand-nevrand. Statuse intre petalele ei o vreme si apoi, cand se implinise timpul, vantul il zmulsese si il ridicase inspre soare. El nu prea avusese multe de zis sau de facut. Asta era firea, asa era natura…Tot vantul il purtase si pana in clipa asta, si, mai departe, tot natura avea sa aleaga unde se va aseza. Singura putere pe care o avea ca o mica samanta ce era, era sa se roage la Dumnezeu si sa isi doreasca mult sa traiasca, ca sa creasca o floare frumoasa si mandra, de cel mai intens albastru.

Si calatoria i se sfarsi. Cazu usor pe…o treapta de stanca. Se sperie la inceput. „Doamne! Cum o sa prind radacini aici?? De ce ma pui asa la incercare? E imposibil…Roca asta e prea dura…Radacinile mele firave nu pot reusi niciodata sa o strapunga si sa sa se ancoreze in ea…Si apoi? De unde imi voi lua eu apa si hrana?” se lamenta micuta samanta de floare neincrezatoare in coincidenta caderii ei in acel loc. Insa in timp ce ea se ingrijora pentru lucruri pe care oricum nu avea cum sa le controleze, minunea se intampla: ii crescura radacini firave si se prinsera de muschiul de pe roca. Ploi il udara (spun „el” pentru ca era un exemplar masculin din specia lui…cele feminine erau albe…aveau florile albe…el trebuia sa fie albastru.) si cu ajutorul lor reusi sa se hraneasca si sa inceapa incet-incet sa explodeze din coconul sau. Datorita faptului ca era la fel de verde ca muschiul pe care crescuse, pasarile care zburau la acea inaltime nu il putura vedea cat timp fusese doar un boboc, asa ca scapase de pericolul ciocurilor lor…

Si crescuse, zi de zi, inaltandu-se din tulpina si purtandu-si in frunte bobocul cu grija, pana cand ii va fi venit vremea sa se deschida. In ciuda asteptarilor, reusise sa traiasca pe stanca. De aici, peisajul era amutitor. Cand norii se ridicau mai sus de el dezveleau un tablou incredibil. Petece de culori se impleteau pana cand se pierdeau sub paduri dese si verzi care rascolite de vant puteau sa pacaleasca privirea si sa crezi ca e o mare…Dar nu avea cum, caci marea incepea in a doua parte de peisaj…Acolo unde se termina padurea deasa, o campie verde isi legana recolta in soare si apoi iti intindea o limba de pamant arid inspre tarmul nisipos…Si valurile..valurile alea inspumate care maturau malurile si le imbibau cu gust sarat…Aroma de sare si de alge ajungea pana sus…la el. Si se intreba: „ Daca as fi fost o alga? Oare cum e in apa? Cred ca e ca si cum ar ploua foarte, foarte des, si mereu…”

Apoi, la scurt timp, langa el a crescut o buruiana. Nu stia cum a ajuns samanta ei acolo. S-a trezit pur si simplu ca o frunzulita verde, zimtata, creste langa el…Si ea, fiind buruiana, s-a agatat de el. Si s-a folosit de el ca sa se inalte dreapta si trufasa. Avea un farmec aceasta buruiana…Poate pentru ca era singura planta care ii era vecina si care se atasase (de-a dreptul) de el. Descoperind ca poate fi si altfel decat singur cu gandurile lui, bobocul de floare se bucura. Si o indragi pe buruiana care era mereu vesela si vorbea mult. Zimtii ei erau putin cam durerosi, dar el putea sa ii accepte, doar pentru ca ea ii oferise compania ei. Si credea ca pentru asta, merita un mic sacrificiu.

Pentru ca buruiana isi legase radacinile de ale lui si, si asa, apa era putin si hrana la fel, floarea albastra inceta sa se mai inalte. Ramase scunda si firava. Pe cand buruiana se dezvolta in voie. Atat de bine ii era ei, incat crescuse toata in jurul lui si il invaluise. El abia daca mai putea vedea peisajul. Insa isi spunea:”Eh, macar o vad pe ea…Poate asa trebuie sa fie…Cand iti legi viata de cineva, renunti la lume si o vezi doar pe ea…” Nu stia ca se insela…Nu stia ca iubirea insemna sa fii liber si sa vezi lumea impreuna, in toata splendoarea sub care ti se dezvaluie cand iubesti. Iubirea nu te orbeste, ci iti deschide ochii larg.

Si zilele treceau…si el nu mai inflorea…Trecuse absurd de mult timp de cand orice floare normala din specia lui ar fi inflorit. Dar nu avea cum, pentru ca buruiana ii consuma energia…Nu il lasa sa se deschida si sa isi urmeze cursul natural. El insa, nu i-ar fi reprosat nimic niciodata. Cum sa faca asta, cand altfel,fara ea, poate ar fi fost singur si pierdut pe acel nou taram…?Poate…

Si intr-o zi, cand el si buruiana zimtata stateau inlantuiti si vantul ii clatina (la fiecare atingere de-a ei, el incerca sa se fereasca de spini)…curentii adusera la dreapta lui o samanta. Se sperie. Se obisnuise mai intai sa fie singur, apoi sa fie el si buruiana…iar acum? Erau mai multi? Zicea la modul absurd: „ In curand o sa fim padure!” Si buruiana egoista nu se amuza la aceste cuvinte, pentru ca ea il vroia doar pentru ea…Asa fac buruienile…Supravietuiesc in dependenta. Dar, in acelasi timp, floarea albastra se temea pentru micuta samanta. Ii amintea de el cand sosise pe roca…El avusese noroc…Se prinsese de muschi. Insa acolo unde cazuse ea, nu era muschi. Doar roca.

Descoperind ceva nou, el o privea zi de zi cum incepe sa faca radacini si putea sa jure ca vede cum ii ies cu incetinitorul dintr-un capat…Ca si pe el, ploaia o uda, vantul o incalzi, si isi prelungi radacinile catre muschi. Ca si cum ar fi stiut ca viata ei depinde de asta. Apoi crescut. Intai tulpinita firava, apoi frunzulite micute si ovale…Era de un verde incredibil de viu. Vibrant. Si intr-o zi inflori. O floare alba. Cupa florii ei crescu avand chipul inspre el. Si atunci il vazu. Aproape sufocat de o planta cu tepi. Se sperie si exclama: „Vai, saracul de tine! Nu mai poti respira!” Dar strigatul ei o trezi pe buruiana care dormea profund. Aceasta o privi cu ochii scanteind fulgere si ii spuse florii albe: „Dupa ce ca ti-am permis sa cresti aici unde eram noi deja, acum mai esti si bagacioasa…Nu se sufoca, stai linistita. Eu sunt aerul lui…” Si floarea alba ramase uimita…”Aerul lui? Cum asa? Nu vezi ca nici nu se mai vede de tine? Si el e o floare…Unde ii sunt petalele?” Doar ca isi spunea asta in gand…Nu ar fi vrut sa o supere pe buruiana, ca aceasta sa isi scoata spinii si mai tare. Si floricica alba se intrista: nu pricepea cum poate accepta cineva sa traiasca inlantuit si limitat la granitele pe care i le impune o alta fiinta. Ea credea in libertate. In libertatea pe care o poti trai impreuna…Pentru ca libertatea individuala ii parea mai mult singuratate…Si singuratatea provoaca slabiciuni si favorizeaza vicii…

Intr-o noapte…cand stelele straluceau miliarde…Ea ii sopti lui. „Tu vezi stelele?” El raspunse: „Da, le cunosc…” Ea continua: „ Ai observat cum ele traiesc toate la un loc si cu toate astea stralucesc in aceeasi masura? Stii de ce? Pentru ca le lumineaza soarele…Asa trebuie sa fie o convietuire…Ca un soare care face doua stele sa straluceasca la fel de tare… Nu ca o eclipsa de luna…” El intelese. Apoi adormira.

Restul zilelor se scurse placid. Tacerea era singura forma de comunicare dintre cele doua flori. Cand taceau, isi transmiteau emotii prin vibratia sufletelor lor. Si aceste vibratii erau mai cuprinzatoare decat toate cuvintele din lume. Buruiana incepuse sa il ofileasca pe el…Si floarea alba era revoltata pe nepasarea acelei parazite, si trista pentru bunatatea netarmuita a florii albastre…

Si apoi veni vara. Si soarele ardea din ce in ce mai tare, lasandu-si pletele fierbinti sa cada cascada peste stanci. Florii albe ii pria: devenea mai stralucitoare si mai vie. Pe cand cealalta floare avea umbra in continuare. Soarele nu era bun pentru buruiana. Ea avea nevoie de umezeala ca sa se dezvolte. Si atunci incepu sa se usuce. Si sa se micsoreze. Se agata de gatul florii albastre si ii spuse, intr-o clipa de disperare: „Te rog….da-mi apa…da-mi mai multa apa din venele tale…” Ingrozita, floarea albastra, avea sufletul sfasiat…Stia ca daca ii va da mai multa apa, el va muri apoi, secat…Viata ei in schimbul vietii lui…Si ce sa decida? Sa o lase sa se infrupte din el si el sa se sacrifice? Nici nu simtea ca traise pana atunci, asa ca ii raspunse cu inima bucati: „Vreau sa infloresc.” Si isi inalta fruntea spre soare.

Apoi, zi de zi, buruiana se usca si cazu de pe el. Soarele se strecura mai intai usor prin spatiul dezvelit de ea in jurul bobocului tarziu, ca peste o vreme sa il cuprinda de-a dreptul in bratele sale si sa il faca se simta viu si plin de energie. Floarea alba, de langa el, privea totul si radea de bucurie. Asa de fericita era sa vada cum revine la viata si natura face dreptate… Si…din mugurul verde, se ivi o bucatica de culoare. Albastra-albastra. Dintre frunzulitele bulbului incepu sa se scurga culoare si sa iasa petale carnoase si puternice. Soarele facea ca albastrul lui sa straluceasca si cerul era invidios pe frumusetea culorii. Se deschise treptat intr-o floare timida, cu o cupa stramta, ca o gura de trompeta…Apoi, incurajat de floarea alba care ii canta si radea mereu, deveni o floare adevarata, care isi intinse petalele atat de larg si de mandra, incat…atinse petalele florii albe.

Si lumea de sub ei deveni prea mica pentru povestea lor.

2302949179_b07b84b3ec1

Saculetul

Era odata o fata care mergea pe un drum. Cu talpile goale. Un drum prafuit, pietros, pe alocuri mocirlos. Talpile ei simteau fiecare impunsatura de personalitate a drumului, pentru ca drumul nu e o dunga serpuita moarta, ci din contra, e plin de viata. El te duce mai departe cand il alegi, nu tu il mergi pe el…Pentru ca drumul se creeaza inaintea ta din visele tale, din asteptarile tale…si ele te conduc in viata nu? Ei, si fata asta avea cu ea un saculet…

In el punea floricelele de pe campurile de o frumusete rapitoare pe care le vazuse, conurile de brad din copacii in care se urcase si uneori cazuse, frunze din copacii care ii soptisera povete, iarba de unde poposise ca sa se odihneasca  si sa se destepte mai inteleapta, stelute de pe cerul care o ajutase sa viseze, dar si pietricele in care se intepase, bucatele de noroi uscat din mlastinile in care se impotmolise si in care ar fi crezut ca va ramane pe veci captiva (dar scapase, pentru ca era mai puternica decat crezuse mereu), spini de la trandafirii pe care se ambitionase sa ii rupa, cioburi de la obiecte pe care le sparsese si pentru care plansese…

Si tinea mereu cu ea acest saculet, dandu-si seama ca in el avea insusi sufletul ei…Era un saculet cu amintiri…Daca ar fi bagat mana in el sa scoata ceva la intamplare, poate ca s-ar fi alintat cu finetea unei petale de floare sau poate ca s-ar fi intepat sau taiat…Dar ar fi meritat chiar si durerea, pentru ca fiecare obiect din acel saculet o intorcea in trecut. Ii amintea ca traise si ca din fiecare zi traita invatase ceva nou, invatase sa fie mai buna si sa adune si rele si bune la un loc ca sa poata lua din unele intamplari invataminte ca sa le foloseasca pentru a face momentele frumoase de-a dreptul minunate…

In saculet era ea. Cu toate cararile pe care fusese si din care adunase suveniruri, cu toate sentimentele pastrate in miezul unui obiect aparent banal, cu temerile si bucuriile momentelor trecute…Daca i-ar fi lipsit oricare din aceste experiente…si deci, oricare din acele obiecte, nu ar mai fi fost Ea, asa cum se putea simti si vedea acum. Asa ca era recunoscatoare si spinilor si cioburilor si noroaielor si pietricelelor ascutite…Daca nu le-ar fi intalnit candva in calea ei nu ar fi putut acum sa le recunoasca si sa le ocoleasca. Si nu ar fi putut sa pretuiasca praful de sub calcaie gasindu-l matasos, in comparatie cu mocirla prin care trecuse (candva ii se parea dezgustator sa mearga desculta prin atata praf…).

Asa ca tinea strans la piept saculetul cu amintiri. Se tinea strans la piept pe Ea. Si aduna in continuare amintirile unor zile in care poate a facut lucruri care nu ar fi caracterizat-o pe moment, dar care au facut-o mai unica cu fiecare pas.

Si nu ar fi dat saculetul pentru nimic in lume. Mai ales pentru bani. Mai ales ca pentru ea ura banii…Cum sa dai ceva ce iubesti pe ceva ce urasti?

Doar, candva, va scoate pe rand din saculet cate o lectie pe care sa o dea copiilor ei, ca si ei sa invete cat de important e sa ai saculetul tau.

(ca raspuns pentru leapsa primita de la makavelliro.wordpress.com )

Previous Older Entries Next Newer Entries