Intre timp…

sine tren

Ceata groasa se ridica deasupra sinelor de tren.

Undeva in susul lor se arcuiesc ruginii niste dealuri. Frunze suflate de vant se invart in tango de colo-colo si apoi se astern cu un pas in urma cand vantul le da drumul.

Sinele de tren cafenii se intind paralele, nedespartite, intortochiate cu altele la fel de paralele…drumuri in directii diferite, cai de urmat…

Pe o banca subreda, intr-un capat de peron, sub ceasul care arata o ora de zori in noiembrie, sta zgribulita o fata.

Cu paltonul inchis pana sub barbie, cu fesul rosu tras bine pe urechi, isi freaca palmele, le tine stranse, si apoi sufla in ele cald. Ii e frig. Desi vremea e destul de buna pentru perioada asta din an. Ar fi trebuit sa viscoleasca in mod normal… E uimitor cum poate sa iti fie frig cand in tine locul acela nu e umplut, cand ceva…cineva…iti lipseste. Pe nari ii ies aburi care isi fac drum in aer ca norii de vise care se ridica din cafeaua tanarului care sta putin mai incolo.

Si lui ii e frig. Si-a mulat palmele pe un pahar din plastic din care abureste o cafea fierbinte. Se plimba incordat de colo-colo si un tremur usor il invaluie. Si el, cu geaca inchisa bine, cu manecile puloverului trase lungi pe sub geaca, cu fesul bine pus, incearca sa se fereasca de ger…

Ea bate din picior pe banca…Pasii lui si ritmul batailor ei ar putea insuma o melodie sacadata…melodia asteptarii. Fata isi sufla in continuare in palme. Priveste in gol, peste perechile de sine, la un deal ruginit de ploi.

El isi termina cafeaua. Arunca la cos paharul si isi infunda mainile in buzunarele blugilor. Se opreste din plimbatul in zig-zag cu fata catre acelasi deal.

„ Hmmm…Parca ar fi un mare tablou proptit de un cui din cer…” isi spune el si incepe sa fredoneze o melodie in ton cu peisajul. „ A venit, a venit toamna…Acopera-mi inima cu ceva…”

– Hei! Il intrerupe o voce.

Se intoarce cu totul, intr-o postura caraghioasa, ca si cum ar fi intepenit.

– Nu te supara…Stii daca mai circula trenurile?…Deja al meu a intarziat cu o ora…ii zambeste fata, cu obrajii rosii.

– Aaa…Din cate stiu eu, merg. Da. Merg, ii raspunde el.

– Ok. Merci, zise ea si se intoarse la incercarile ei de a se incalzi.

El se cam plictisise, asa ca gasi de cuviinta sa deschida o discutie pentru a mai trece timpul. Asa ca ii striga din celalalt capat al peronului, de unde era, apropiindu-se apoi.

– Hei! Eu ma duc sa iau niste covrigi, vrei?

Ea se intoarse surprinsa. „N-ar strica…Mi-e cam foame.” Se gandi.

– Da, te rog.

– Altceva vrei? Nu stiu…O cafea??

– Nu, nu beau…zambi ea.

– Un ceai atunci?

– Un ceai ar fi Ok…

– Vin imediat! Zise el si iesi din gara.

Se intoarse peste cateva minute zambind timid si tinand cu grija o punguta cu covrigi si doua pahare pline cu ceai.

Cand ajunse langa ea, fata ii facu loc pe banca. El se aseza. Ii intinse paharul cu ceai, si apoi puse covrigii jos. Ea isi puse palmele pe rotunjimea paharului cald si ofta…

El o privea din profil, zambind si sorbind din pahar. Se opri si dregandu-si glasul ii spuse:

– Tudor.

– Hm?

– Eu sunt Tudor.

– Aaa…Scuze…Eu Mia.

Isi zambira.

– Si…Mia, tu ce tren astepti? Unde mergi?

– Pai…Uhm…Aaa…Hm…Se fastaci ea privind in pahar in timp ce il misca circular. De fapt, nu plec nicaieri. Ci astept. Astept un tren. Pe cineva…astept.

– A,da? Pe cine? O ruda? Insista el intrigat de fastaceala ei.

– Mmmm….Pe…cineva drag. Da. Pe cineva drag. Zambi ea ca si cum, gata, gasise formula corecta.

Dar Tudor nu se lamurise.

– Cum ar fi?…continua el ridicand din sprancene.

– Hm…hm…pai…

– Ce e asa de greu?

Ea isi refugie privirea in dealul din departare. Dar el exclama imediat incat o facu sa tresara:

– A! Asta e! He he! Asta trebuie sa fie! Si tu astepti trenul ala! Trenul pe care il astept si eu…Si incepu sa rada.

Ea il privi putin enervata.

– Ce razi asa? Ce tren? Nici nu ai habar, cred…Si lasa paharul jos, alaturi, pe banca, pentru a-si incrucisa bratele imbufnata.

– Ba am habar…Un singur tren a intarziat azi…Si acela e si trenul meu…Nu e trenul 8848? Trenul Iubirii?

Ea pleca privirea si recunoscu:

– Da, ala e.

– Pai si ce ti-e rusine asa? Nu vezi ca si eu il astept? Si apoi, ce e rusinos in a astepta ceva asa frumos ca iubirea? Ca persoana iubita?1?

– Pai…nu stiu…Mie lucrurile astea mi se par personale…

– Da, oarecum sunt…

– Si in plus, lumea daca aude de iubire adevarata si de suflete pereche rade…Si nu vreau sa fac din asta un subiect de ras…

– Asa ca taci? Nu! Nu e corect. Trebuie sa strigi pe unde treci ca iubirea exista si ca trebuie sa creada toti in ea…Poate ai sa intrigi pe cineva, poate cineva intai va rade, dar amintindu-si de singuratatea lui sau de nepotrivirea cu persoana iubita, se va opri sa te intrebe mai multe. Prea multi oameni sunt nefericiti pentru ca au incetat sa creada cu adevarat in acea persoana facuta special pentru ei si s-au multumit sa se opreasca la cineva care le oferea un anumit confort, dar nu acea „perfect love”. Si uite asa, jumatati de iubiri zac in tristete in colturi diferite ale lumii, alaturi de persoane gresite, nepotrivite…ratand ceea ce ar fi gasit daca ar mai fi cautat un pic. Daca ar mai fi avut rabdare, in loc sa cedeze si sa spuna: „Nu exista pentru mine. Mi-e bine si asa.”

– Asa e, zise ea ridicandu-se si aruncand paharul la cos.

– Dar daca tot stam aici amandoi, de ce sa nu asteptam impreuna si eventual sa si purtam o conversatie intre timp ca sa nu mai fie asteptarea asa de lunga?…

– Mmda…Ai dreptate. Isi ridica ea privirea catre el si se aseza la loc..

– Hai, tine un covrig. Si spune-mi…

– Ce sa iti spun?

– Cum e El?

– El?

– Da, El pe care il astepti…

– Pai sincer, nu prea am mare idee…Cred ca o sa il recunosc dintr-o privire cand va cobori, pentru ca intre noi e o legatura speciala…doar suntem facuti unul pentru celalalt.

– Dar nu ai, asa…niste asteptari?

– Asteptari? Nu… Suna aiurea…Mai degraba am nevoie sa fie intr-un fel ca sa mi se potriveasca…

– Adica?

– Pai, sa fie bun, cu suflet mare si generos, sa iubeasca viata…sa iubeasca natura…sa ii placa copiii, sa fie sensibil, inteligent ( dar stii…nu neaparat cult sau educat…ci sa aiba intelepciunea de a distinge binele de rau, sa inteleaga lumea in care traim cu adevarat…sa stie sa citeasca oamenii, cam asa ceva…)…sa fie corect, creativ, curajos, puternic, sa inteleaga ce inseamna iubirea adevarata si sa si-o doreasca…si sa vrea, ca si mine, sa schimbe lumea macar un pic in scurtul timp pe care il petrecem aici…

– Ha ha! Ai de fapt o intreaga lista de calitati pe care le doresti de la el…

– Da, mai mult sau….nu, nu…vroiam sa zic mai mult sau mai putin…dar nu e cazul, se corecta Mia. Mai putin de atat nu…trebuie sa fie o egalitate…o completare… deci nu fac niciun compromis din punctul asta de vedere… Tu cum vrei sa fie?

– Mmmm…O fata calda, blanda, iubitoare de viata si de natura, de lume, de mine…isteata, sensibila, indrazneata, puternica, sigura pe ea…Si as vrea sa creada in iubirea noastra la fel de mult ca si mine. Si sa comunicam perfect, stii? Sa ne citim din priviri si sa ne intelegem perfect…pentru ca pana la urma am fi la fel…

– Frumos. Si banuiesc ca potretul ei e facut dupa asemanarea ta…

– Da, e un fel de oglinda de-a mea…

– Dragut, asa e si El pentru mine.

– Dar stii ca El al tau si Ea a mea se aseamana? Poate s-au gasit in trenul ala si au fugit impreuna! rase el.

– Ha ha…Da, am observat…Intr-un fel, avem acelasi vis…

– Aham…Ce coincidenta… Hei, dar, pana la urma, cred ca e normal sa ne dorim sa fie asa…Pentru ca asa suntem si noi…si asa e normal…

– Normal? Pentru noi, da! Spune-le si altora si vor rade!

– Trist…

– Ce bizar sa te intalnesc aici…Credeam ca nu mai e nimeni care sa gandeasca asemanator mie…in afara de El. Ii zambi ea.

– Da, stiu…si eu simt la fel acum.

Se lasa liniste apoi. Vantul suiera purtandu-si mantia prin frunzele dintre sine, dar din departari nu se auzea nici cel mai mic zgomot care sa tradeze sosirea unui tren grabit.

Tudor o intreba pe Mia:

– Si…crezi ca mai vine azi?

– Cine? Se dezmetici ea din calatoria ei cu gandul.

– Trenul.

– A. Mi-as dori sa vina. Adica azi era programat sa soseasca. De aia m-am si trezit devreme sa fiu aici la timp.

– Da, si eu la fel.

– E magic dealul asta din fata, nu? Culorile lui ma cheama parca intr-acolo sa ma arunc in pat de frunze si sa ma uit la cer printre bratele copacilor…

– Da, este ceva ciudat legat de el…

– Parca e acolo agatat ca un tablou intr-un cui batut in cer…

– Ha ha! Incredibil! Exact asa am zis si eu mai devreme in sinea mea…Se intoarse el vesel catre ea si ea rase bucuroasa.

– Pai , asa si pare nu?

– Da! Ce crezi ca e dincolo de el?

– Mm…logic nu ar avea cum sa fie munti…ca muntii sunt in directia cealalta…Dar eu vreau sa fie munti!

– Vrei?

– Da. Si cred ca sunt! Doar pentru ca asa imi imaginez eu, rase ea.

– Bine…Eu atunci vreau sa fie un lac! Un lac oglinda in care sa se reflecte culorile dealului. Si cand stai cu barca pe el, sa fie ca si cum plutesti pe o mare de frunze…

– Ce frumos…Da, si pe partea cealalta a lacului sa fie muntele asta al meu…si sa se oglindeasca si el foarte clar…si la un momentdat sa stai cu barca pe varful lui inzapezit! Rase ea incantata de ideea nebuneasca.

– He he he…cu barca pe munte! Asta da grozavie!

Si cei doi rasera tare, incat rasuna toata gara.

Apoi vorbira si povestira si isi imaginara cele mai frumoase si indraznete vise, pana cand soarele se culca peste acoperisul garii si ceata isi facu culcus pe sine, invelindu-se cu inserarea violet.

Cuprinsi de raceala serii, cei doi se oprira o clipa din povestit si privira peste sine unde dealul se stinsese in umbra.

– Ia uite. S-a inserat! Cat o fi ceasul? Zise Mia aplecandu-se pe spate sa vada cat indica ceasul de deasupra ei.

– E 6! Spusera cei doi intr-un singur glas si apoi ii pufni rasul.

-Dar am stat ceva timp de vorba, zise Tudor. Si trenul ala…Totusi nu a venit.

– Da…Si a intarziat cam mult! Poate e o greseala. Nu vine azi. Poate…maine.

– Da. Hai totusi sa intrebam la ghiseul de informatii. Totusi, toata ziua nu a tras nicio locomotiva pe sinele astea…

Si intrara amandoi in sala de asteptare care se dovedi mai friguroasa decat peronul si sumbra, scaldata in lumini slabe si umbre reci.

Mersera pana in fata ghiseului si observara ca e inchis.

– Ciudat. Poate ca e greva sau ceva…se gandi Mia.

– Greva? Hm…sau poate s-a plictisit functionara si a plecat acasa…zise ironic Tudor. Ce facem?

– Pai, hai sa mergem…Revenim maine.

– Da…

Si iesira amandoi din gara, la drumul pe care se plimbau siluete in inserare.

Tudor il opri pe un domn si il intreba:

– Nu va suparati…Stiti ceva de o greva a celor de la caile ferate? Ca in gara asta nu a venit niciun tren azi…

– Ha ha ha! Rase domnul. Pai, mai copii, gara asta e dezafectata de 20 de ani…De aia nu vin trenuri in ea…Ati asteptat in locul gresit…

– Multumim, zise Mia si domnul pleca amuzat.

– Ciudat…Ca in gara asta era programata sa vina, zise Tudor.

– Da, si El la fel.

-Eh, poate se inseala domnul…ii zambi Tudor Miei…si ramasera tacuti, privindu-se.

– Si, ce facem acum? zise ea.

– Pai, revenim maine, nu?

Ea rase lasandu-si capul pe spate.

– Nuuuu…acum, acum! Nu maine.

– A…pai…eu as manca niste clatite…Mi-e cam foame…zambi el incurcat. Si stiu un loc grozav aici in zona unde au clatite bune.

– Da? Pai e o idee buna…Si mie mi-e foame…

– Mergem?

– Da, hai…

– Ti-e frig?

– Nu, chiar mi-e cald. De ce?

– Ma uitam la ceasul de peste drum…arata 2 grade.

– Eh, sa arate…mie mi-e foarte bine, rase ea.

Si se indepartara amandoi de gara umbroasa si tacuta. Alaturati pe un drum comun, radeau si vorbeau, lasandu-si in urma umbrele prelungi, luminate de luna plina.

Ce rost sa se mai intoarca maine in gara? Ca iubirea nu vine cu trenul, ci pe jos…

05.11.2008

Anunțuri

Urmeaza norii, asculta stelele

A fost odata o fata care uitase. Uitase totul. Nu mai stia nici de unde vine, nici a cui e, nici unde se duce, nici daca are o casa, nici daca are prieteni…
Se trezise intr-o dimineata intr-o casa. Un pat curat, moale, cu asternuturi inflorate si parfum de vara. O camera ordonata, imbracata in tapet crem, cu ferestre mari care incadrau o gradina. Buimacita din vartejul somnului, crezuse ca este „acasa”. Se ridicase din patul inalt si mergand pe varful degetelor se asezase in fata usii camerei. Lumina care intra aurie printre perdelele silfide se oprea asupra usii brune, dandu-i un aer misterios. Adevarul e ca de dincolo de usa aceea nu se auzea niciun zgomot. Se gandise ca ceilalti dorm, asa ca apasase foarte usor clanta usii…Scosese mai intai capul in afara camerei si masurase holul in care dadea usa. Un coridor lung si umbros, cu miros familiar. Pustiu pana aici. Sfioasa pasise dincolo de prag si se oprise stand dreapta. Imediat, usa camerei se izbise cu putere de toc. Tresarind, fata se gandise ca era doar curentul…insa cand apasase clanta si impinsese in usa, aceasta parea sa fie de nepatruns. Inaltandu-se pe varfuri si aplecandu-se intr-o parte, incercase sa prevada aparitia unei persoane din camera alaturata. Insa, desi a cautat peste tot in ziua aceea, nu a gasit in casa decat mobilier si liniste. Nici mancare nu era, nici lucruri personale, nici haine, ca si cum casa fusese parasita. Asa ca a fost nevoita sa paseasca in afara casei, pentru a cauta o urma de viata. In clipa in care si cel de-al doilea picior a parasit adapostul in care zabovise mirata, pietre s-au auzit lovindu-se. Fata s-a intors cu fata spre casa care in mod bizar parea sa aiba o mie de etaje desi in ea gasise doar 5 camere si un hol. Fiecare particica din cladire se transformase intr-un zid de caramida care intr-o suflare se prabusi apoi sub privirea ei inghetata, cazand la pamant intr-un morman de nisip. Speriata si confuza, fata se uita in locul gol din fata ei. Atunci intelesese pentru prima data ca a uitat. Si tot atunci a inteles ca trebuie sa caute. Si sa gaseasca. Dar ce?
In ziua aceea plecase fara sa stie unde se duce. Era ciudata senzatia de a nu stii nimic despre tine. Ca si cum nici nu ar fi existat…Insa simtea cum pasii ei apasa in lutul drumului si uitandu-se in spate, isi vazu urmele. Auzea cum aerul ii suiera pe nari si vedea cum lasa in urma, unul cate unul, copacii. Deci era vie si era o persoana. Se hotari sa lase norii sa o calauzeasca. In altceva nu avea incredere. Isi spunea ca va urma calea norilor pana la caderea intunericului. Iar apoi, daca nu va simti nevoia sa se odihneasca, va merge cu fata catre cea mai stralucitoare dintre stele. Drumul acesta trebuia sa o duca undeva unde va gasi viata. In jurul ei totul era pustiu. Si fosnetul naturii era atat de omniprezent incat i se intiparise in minte ca un cantec. Uneori isi cufunda gandurile atat de adanc in inima padurii incat simtea ca daca ar fi incercat sa vorbeasca atunci, cuvintele ei ar fi fost un fosnet de frunze. Zile la rand mergea…sau poate ore, sau poate luni, sau poate ani…Cine mai stia ce inseamna timpul? Isi masura viata in copaci pe langa care trecuse. Nici nu putea spune cu siguranta cat mai are de mers, pentru ca norii curgeau pe albastrul cerului fara incetare, iar steaua cea frumoasa era mereu tot acolo. Numai peisajul se schimba, in fundal. Drumul acum incepuse sa fie mai anevoios, caci potecile se inclinau sub cer. Insa copacii ramaneau. Ba se si indeseau, spre usurarea fetei pe care altfel ar fi topit-o soarele.
O parte din drum incercase sa se gandeasca mai bine cine este. De unde vine…Ce cautase in dimineata aceea in casa frumoasa care se daramase? Dar apoi incetase sa se mai gandeasca la asta, pentru ca nu gasea raspuns. Se simtea de parca ar fi mers pe drum doi straini. Ea, de care era constienta, si inca o persoana tacuta si misterioasa despre care nu stia nimic. Nici macar propriul ei nume nu si-l amintea. Asa ca se hotarase sa se prezinte „Nora Stela” celor pe care ii va intalni, luand numele norilor si al stelei dupa care se ghidase tot drumul. Inca mai spera ca va gasi viata curand. Ca intr-o zi se va opri din drum, si zambind va spune: „Eu sunt Nora Stela, dumneavoastra cine sunteti?”. Si avand acest gand suradea si mergea mai departe.
Intr-o zi, strecurandu-se printre copaci, ii paru ca vede un musuroi mare in departare. Masurase ca ar fi 72 de copaci pana acolo, insa apropiindu-se lasase in urma doar 22 si musuroiul parea sa nu fie ceea ce crezuse. Ce furnici ar fi putut construi o asemenea aratare? Cu pasii mari si inima mica mai numara inca 10 copaci cand in fata ii aparu clar ca lumina zilei care izbucni printre copaci, o casuta din lemn. Nu mai vazuse o casuta, de cand ultima se ghemuise la picioarele ei, nisip. Ca un ceas, se blocase privind la minunea care rasarise dintr-un luminis crud. Inima i se auzea infundat, iar in urechi ii zumzaia un licar de bucurie. Cand limbile ceasului din sufletul ei se pornira sa se invarta cu viteza luminii si cu scantei, isi lua avant si fugi cat putu de repede spre visul materializat. Iarba parea sa o tina de glezne si tot cadea si se ridica luptandu-se cu distanta care i se parea un univers de strabatut pana la usa casei. Cand isi auzi pasii pe scarile care duceau spre intrare, i se paru ireal, caci ii percepea ca pe un ecou rasfrant in mii de zari. Rasufland cu greu, batu la usa sfios. Nimic. Isi indrepta postura, isi pregati degetele stranse la un loc si batu inca o data. In afara de ciocanitul ei, niciun sunet. Cioc-cioc. A treia oara. Tremurand, apasa clanta usii si cu un scartait lung, usa se deschise larg, primitoare. Inauntru, intunericul pastrat cu supunere de draperii, incepuse sa se stinga in cateva raze de soare care izbutisera sa roada carpele vechi de la ferestre. Lumina isi facuse poteca pana la o masa batrana pe care se aflau niste coli ingalbenite de vreme. Din usa se putea vedea cum praful danseaza in auriul razelor de parca gravitatia ocolise casa. Mirosul de lemn amar o chema pe fata sa paseasca pe podeaua care se vaita sub ea. Abia cand ajunse langa masa pe care poposeau scrisori, putu sa observe ca la o fereastra din capatul indepartat al casei, statea un baiat. Isi tinea coatele infipte in pervaz si barbia lui isi adancea forma in palmele cu degete lungi. Privea absent, pare-se ca spre cer.
Incercand sa isi aminteasca cum se vorbea, fata zise cu glasul stins:
– Sss…unt…Nora…Stela…Tu cine esti?
Insa baiatul nu dadu niciun semn ca ar fi auzit-o. Poate era aievea, o fantoma… Isi drese glasul si spuse inca o data, tare si hotarat, dar prietenoasa:
– Sunt Nora Stela, Tu cine esti?
Tresarind odata cu fata care se speriase, baiatul se ridica din coate si fara a se intoarce intreba neincrezator:
– E cineva acolo??
– Sunt Nora Stela.
Atunci el se intoarse usor, lasand sa se vada in lumina soarelui privirea sa incredibil de uimita in care se juca o licarire de fericire. Se sprijini cu palmele de fereastra, ca si cum picioarele nu il mai puteau ajuta. Nora Stela crezu ca e de cuviinta sa vorbeasca atunci, pentru ca vedea cum el impietrise.
– Vin de departe. Am mers zile sau poate ani. M-am trezit intr-o dimineata si in jurul meu am gasit pustiu. Nu am casa si nu am radacini. Sunt pe drum de 29.899.218 copaci. Si tot ce am avut cu mine a fost visul meu de a gasi viata pe care o cautam si de a afla cine sunt si unde apartin. Am venit pe drumul norilor si al stelei frumoase care se arata noaptea. De cand caut, aproape ca am uitat cum sa mai vorbesc, caci in drumul meu, aceasta e prima casa pe care o intalnesc…si…
Se oprise, caci baiatul se apropia cu pasi marunti de ea, iesind din intuneric si calcand in lumina calda. Cand ajunse in fata ei, atat de aproape ca ii putea auzi inima zvacnind cu putere, el ii cuprinse chipul in palme si rosti:
– Am mers o viata masurata in fire verzi de iarba pana cand am ajuns aici, intr-o zi. Am fugit ca un nebun spre aceasta casa cand am gasit-o in drumul meu. Am gasit-o goala. Si rece. Dar pe masa erau scrisori patate de vreme care spuneau asa: ” Iubirea mea, intarzii. Sunt pe urmele tale si norii ma calauzesc pe zi, lasand aceasta sarcina pe timp de noapte unei stele frumoase. Asteapta-ma si nu te intrista, caci sufletul meu e acolo cu tine. Stii ca norii se mai joaca uneori, stii ca stelele se mai ascund in noapte, stii ca drumul e lung si greu, dar eu nu ma voi opri, asa ca nu inceta sa speri. Sosesc.” Din ziua aceea, masurand in gand cuvintele cele mai dragi mie, mi-am spus de mii de ori „Rabdare…” si nu am mai parasit fereastra. De acolo am vazut norii care vin spre mine si steaua care nu inceta sa straluceasca. Inchideam ochii si te vedeam ca intr-un vis cum inaintezi. Si acum, iata, esti aici…

Si din ochii lor au izvorat lacrimi albastre care s-au intalnit si s-au stins in regasirea celor doua drumuri unite de acum pentru totdeauna.