Papusa din carpa

Lumina artificiala, produsa de neoanele de pe tavan. Rafturi inalte si lungi, culoare la fel… Lumea se plimba ca in tara tuturor minunilor impingand carucioare mai goale sau mai pline. Fac provizii, isi alimenteaza poftele si nevoile…fizice… Isi asigura supravietuirea in marele oras. Hrana, haine, obiecte diverse – multe in plus, multe luate din lacomie, multe care vor fi suport pentru praf sau se vor strica in frigidere…in dulapuri…

Societate de consum. Consum de hrana. Nu consum de valori. Mereu avida. De un mai mult de care nu are nevoie neaparat. Sloganul ei? „ Las’ sa fie acolo…” Si uite asa, rafturile se umplu, si se golesc intr-un ciclu repetativ si nesfarsit. Pentru ca ce se vinde, se cumpara. Tot. Intotdeauna. De asta exista si supravietuiesc hipermarketuri ca acesta in care ne aflam acum…

Si printre rafturi cu dulciuri pe care copiii le golesc primii mereu, printre culoare pline de felurite conserve si borcane, mai departe de raionul cu lactate si inghetata (unde e frig mereu), putin mai incolo de fructe si legume, undeva pe langa rafturile cu rechizite…este raionul cu jucarii.

Jucarii complicate, care imita prea bine realitatea. Papusi Barbie cu trup lung si perfect, cu par matasos, cu zambet prietenos si ochi albastri. Pentru fetite. Fiecare dintre ele vine cu o garderoba anume, incat nici nu le mai trebuie hainute decupate si cusute stangaci de fetite cu imaginatie bogata. Fiecare are in cutie o casa sau o masina sau mobilier sau catel sau copil. Care micuta sa mai rascoleasca tot cosul cu jucarii si toata camera ca sa ii construiasca papusii o casuta din cartile din biblioteca, mobila din obiecte alese strategic ca sa fie masa sau scaun sau pat, desi ele sunt lucruri de decor sau vase din bucatarie? Care sa ii mai fure mamei tava de placinta din bucatarie ca sa faca din ea piscina pentru papusa, cand Barbie se poate cumpara cu jacuzzi? Care copilita sa puna papusile in cutia de pantofi si sa le impinga pe covor, cand papusa are acuma o decapotabila in miniatura? Care fetita cu codite sa mai faca rochite din batiste pe care sa le prinda la mijloc cu un elastec de par?

Nici nu le mai trebuie imaginatie. Decorul se poate cumpara. Scenariul vine in pachet.

Papusi sofisticate, scumpe pe masura…

Ursuleti din plus moi si rotofei. Calculatoare de jucarie. Trompete care canta singure. Masinute in miniatura, exact ca cele de pe strada. Batmani, Spidermani, Supermani, si tot felul de monstruleti care nu sunt deloc mai atragatori si mai simpatici decat papusile din stiuleti de porumb pe care le culegeam copil fiind. Si cele din carpe innodate si desenate cu pixul. Si cele din plastilina. Sau papusile din cartofi care aveau maini si picioare din crengute si mancau cu pofta din mancarica pe care le-o faceam din noroi si frunze de corcodus.

Ah, si ce frumoase si vesele erau papusile cusute caraghios din etamina si umplute cu alte carpe! Si aveau nasturel drept nasuc…si ochisori din bolduri colorate…si gurita cusuta cu rosu…Si par din ata de ghem de lana…Si nu costau bani, doar suflet si imaginatie si multa dragoste pentru joc.

Insa pe acest culoar din magazin, papusile zambind frumos de pe raft se tot duc acasa la copii rasfatati si ajung curand parasite in lada cu jucarii. Poate ca daca copiii ar fi mai atasati cu sufletul de ele, nu le-ar mai uita. Nu le-ar mai arunca. Dar cum sa te legi sufleteste de un lucru obtinut atat de usor, care nu te mai provoaca la joc dupa ce ti-a trecut incantarea?

Si totusi, papusile vin si se duc de pe rafturi…zi de zi.

Copiii care le cumpara sunt diferiti. Unii, prea micuti ca sa poata cere sau alege, le primesc de la parinti intamplator. Altii se aseaza in fata lor si le privesc lung si e de ajuns ca jucaria dorita sa ajunga in cosul de cumparaturi. Unii le iau pur si simplu de pe raft si le arunca in cos fara sa isi mai intrebe parintii. Altii se arunca in fund si urla cat pot ei de tare si plang pana se invinetesc si apoi, parintii, bunicii, doica… cedeaza si il multumesc pe tancul care mai avea putin si se sufoca de plans.

Mai sunt si copii cuminti care cu ochii curati si mari o roaga pe mami frumos-frumos sa le cumpere papusica sau masinuta aceea si promit ca or sa fie cuminti. Acestia nu le obtin de fiecare data, dar stiu sa mearga mai departe tacuti, chiar daca ofteaza uitandu-se in urma.

Papusile ii stiu pe toti. Pe unii ii vad zilnic. Pe altii de sarbatori sau rar. Cel mai tare se bucura cand vine un copil cuminte sa le cumpere. Pentru ca cei prea mici sau cei obraznici si prost-crescuti sunt periculosi. Din cauza acestora, papusile stiu prea bine ca vor sfarsi mutilate, rupte, abandonate, aruncate la gunoi… Din pacate, aceasta categorie de copii obtine intotdeauna ceea ce isi doreste. Ci nu pentru ca merita, de multe ori, ci pentru a fi redusi la tacere. Ce urat… Sa ti se dea ceea ce doresti, nu pentru ca il meriti, ci pentru ca mama ta isi doreste sa taci odata si sa incetezi cu circul. Urat…Rusinos…

– Uof! Inca unul din asta?!?zise Spiderman.

– Sper ca nu ma ia pe mine!se vaita Rambo.

– O, nu! Parca la mine se uita! Zise Soldatelul din Irak.

– Sper ca la tine! Spuse si Batman.

„ Mami, mami, vreau un Robocop!”

– He he! Am scapat! Se bucura Superman, papusa.

– Vaiii, nuuuu! Fura ultimele cuvinte ale lui Robocop.

Cat de curajos ar fi fost el, tot nu ar fi facut fata unui baietel de 6 ani care ii va smulge mainile intr-o zi.

Si celelalte papusi pentru baieti se bucurara ca fusesera norocoase de data asta.

Pe raftul de deasupra erau papusile pentru fetite.

Ele intalneau mai rar fetite care sa le lase fara maini sau fara picioare. Cel mai adesea fetitele le tundeau, le schimbau pieptanatura, le machiau cu carioci…sau le aruncau pur si simplu intr-un colt cand se plictiseau de ele si vroiau alta noua.

Se zvonea printre ele ca cea mai batrana dintre papusile care supravietuisera avea 2 ani si era a unei fetite de 7 ani care o iubea mult.

Si Barbie, si Little Mermaid, si Cinderella, si Jasmine si Cindy vroiau sa ajunga intr-o zi ca papusa cea veche, Oana. Papusa asta era una clasica, disproportionata, cu gene din plastic, nu desenate, si era facuta in Romania. Ce o fi avut ea special de nu sfarsise ca toate celelalte, care fusesera papusi straine, de rasa nobila? Poate pentru ca ea era mai robusta…

– Mamica mea?

– Da, puiut.

– Mamica mea, ma lasi sa ma duc pana acolo sa ma uit la papusele?

– Da, sigur, puiut. Numai sa nu te pierzi. Sa vii dupa mine. Sunt la raionul de papetarie, da?

– Bine, mami. Promit ca vin.

Si un baietel frumusel cu ochii mari si galesi si cu gurita ca o bomboana de fragute se apropie fuga-fuga de raftul papusilor. Se aseza in fata lor si le privi fix, pe rand, ducandu-si degetelul la gurita, ca si cum s-ar gandi…

Papusile incepura sa forfoteasca:

– Iar a venit asta mic.

– Da, ce-o vrea de fapt?

– Ce e cu el? Zise o papusa noua.

– Pai, el vine cam de doua ori pe saptamana si se uita fix la noi. Niciodata nu ne cumpara, dar nici nu ii cere mamei lui. E ciudat…

– Atunci, ce vrea?

– Eu cred ca parintii lui nu au bani sa ii cumpere si saracutul isi doreste mult.

– Mi-e si mila de el…

Langa baietel veni un domn.

– Ce faci, micutule? Vrei o papusa si nu ajungi la ea? Pe care o vrei? Ca te ajut eu…

Baietelul isi intoarse privirea zambind catre domnul amabil

– Nu vreau o papusa, dar multumesc.

– Dar atunci? Ti-o alegi pe cea despre care o sa-i scrii Mosului?

– He he, nici asta. Mosul o sa-mi aduca deja ce mi-am dorit…

– Pai ce ti-ai dorit de stii asa de sigur ca o sa primesti?

– O surioara, zambi plin de bucurie copilasul.

– Da? Foarte frumos. Si eu am o fetita. Pai si atunci? Ce faci aici privind papusile? Imi spui?

– Da…Eu ma uit cum sunt facute aceste papusi. Parul, ochii lor, gura…corpul…

– Vrei sa le desenezi?

– Nuuuu….

– Dar?…

– Ii fac surioarei mele o papusica, care sa fie mai frumoasa decat toate acestea la un loc.

– Vai, ce frumos din partea ta! Si spune-mi…din ce o faci tu?

– Dintr-un cearsaf pe care mi l-a dat mamica mea…Si il cos…Si ii pun ochi…Si ii desenez gura…Si ii pun par din ata…si hainute!

– Stii tu sa faci toate astea?

– Da! Zise sigur pe el micutul.

– Cine te-a invatat?

– Mamica mea m-a invatat sa cos si sa decupez…Mai departe, ma descurc…singur…

– Da? Esti un baiat descurcaret atunci. Cati ani ai?

– 5 ani si 2 luni.

– Sa cresti mare! Mamica ta e norocoasa ca te are!

– Si eu sunt norocos ca o am pe ea. Si pe tati meu!

– Mihaita! Hai, mami, sa mergem! Aparu in capatul culoarului o tanara cu ochii la fel ca baietelul si cu o burtica rotunjoara.

– Acum, mamico! Viiin! La revedere! Ii spuse el domnului.

– La revedere…Mihaita!

Ramanand singur la raion, barbatul privi papusile si stramband din nas se intoarse si pleca fara sa aleaga una.

Papusile, ascultand discutia ramasesera mute de uimire.

– Ce-as fi vrut sa fiu si eu zamislita cu atata dragoste si apoi daruita din inima…zise Barbie pe schiuri.

– Si eu…si sa fiu unica, facuta altfel de mainile creatoare…Nu in serii de mii de papusi identice mie…Cred ca as fi prins viata ca Pinocchio…zise Ariel.

– Ce frumos trebuie sa fie…isi imagina Cindy.

– Ia uite, le intrerupse Cinderella. Vine o fetita.

– Nu, nu, nuuuuuuuuuu…NUUUUUUUU! O vreau pe Barbie din castel!! ACUUUUUUUUUUMMM! Ia-mi-o! Ia-mi-o!

– Cristina, ridica-te de pe jos! Mai, copile, te murdaresti! Termina ca nu iti iau nicio papusa! Ai o groaza acasa! Nici nu mai stii de ele!

– Nuuuuuuuuu! Vreau Barbie din castel! Acuummm! Tipa de se cutremura intreg magazinul si apoi incepu sa planga sughitand si inrosindu-se.

Mama ei, disperata, incerca sa o calmeze amenintand-o ca nu ii va mai lua dulciuri o saptamana. Dar nu avu nici cel mai mic efect. Asa ca se apropie de raftul cu papusi si o lua pe Barbie din castel si o puse in cos. Ca printr-o minune, fetita se ridica si rase ca si cum nici nu ar fi plans pana atunci. Doar i se facuse moftul…

Si va creste crezand ca daca te pui in fund si bati din picioare, totul se obtine simplu, ca asa vrea ea.

Pe cand baietelul frumos, Mihaita, stie deja de pe acum ca daca vrei sa obtii ceva pretios, trebuie sa pui suflet si sa muncesti pentru acel ceva. Si ca sa te bucuri de el si mai tare, cheia e sa il imparti cu cineva drag sau chiar sa il daruiesti.

Daca toti copiii ar creste asa frumos, oare lumea asta nu ar fi mai plina de oameni buni, cu suflet?

Anunțuri

Ce contează?

Suspans…Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresări o femeie.

– Şssst! Aşteaptă să termine! O temperă bărbatul iritat de lângă ea.

………………..

– Aşa da! Aşa, puiul mamii! Sări femeia din nou încântată şi îşi luă în braţe copilaşul, sărutându-l apăsat pe obrăjorii dolofani.

Toată familia jubilează adunată în jurul băieţelului care pare să îşi sărbatorească un an de viaţă.

În faţa lui stă întinsă o tăviţă ovală din porţelan de pe care tocmai a ales o pereche de chei de maşină, o bancnotă şi o păpuşă Barbie.

­- Dulceaţa lu’ mama! Ce deştept e el mă… Ai văzut tati, cum a ales el tot ce e mai bun?? Băieţelul nostru o să aibă tot ce îşi doreşte, o să fie norocos! O să aibă bani, maşini şi femei. Ce să mai poţi dori pentru el? Ce?

Zise tânăra femeie strângându-şi mândră la piept copilul şi primindu-l cu celălalt braţ pe tăticul care se adăugă îmbrăţişării lor.

Porniră muzica şi cu toţii se veseliră până în zori de bucurie că băieţelul lor va fi un om fericit.

***

Este o zi însorită şi tocmai bună pentru o ieşire în parc.

Printre copiii care se aleargă, se avântă pe tobogan, se dau tare în leagăn şi se joacă în nisip, este un copilaş de vreo 3 ani care stă în funduleţ şi se uită în sus.

Frunzele copacilor de deasupra sa se leagănă dezvelind frânturi de soare care-i ating obrăjorii roz şi i se joacă în privire. Pare complet absorbit de ceea ce se petrece pe cer. Uite, norişorii ăia pufoşi care se mişcă şi iau forme de basm… Râde încântat. Uite, păsărelele care se onduiesc sub nori…Uite cum trece un fluturaş pe la năsucul meu…Râde distrat şi vesel.

Pe o bancă, o doamnă îmbrăcată cam strident pentru un parc plin de copii, citeşte fascinată o revistă pe care o ţine cu vârfurile unghiilor. Nu are idee pe unde îi e copilul sau ce face. Are o preocupare prea importantă.

Băieţelul râzând se ridică şi începe să fugă după fluturaşul alb care îl chema. Cu mâna întinsă după cele două aripioare tremurând se străduieşte să îl ajungă din urmă şi ţipă de bucurie. Trecând prin dreptul unui tobogan, un alt băieţel care tocmai cobora în viteză îl loveşte şi îl dărâmă. Băieţelul celălalt începe să plângă cu lacrimi mari, dar curiosul nostru se ridică şi pleacă iar după fluture.

– Ce faceţi doamnă? Se adresează mama celuilalt copil femeii de pe bancă. Nu vedeţi ce face copilul dumneavoastră? Ţineţi-l doamnă, în frâu! Că accidentează alţi copii!

Trezită din lectura ei captivantă, femeia în ciclam se ridică nervoasă de pe bancă şi se repede către locul cu pricina, descurcându-se cu greu cu tocurile prin nisip.

– Haide, doamnă, că nu ţi-o muri odrasla acuma! Îi spune ea celeilalte mame al cărui copil se învineţise de plâns.

Şi trece mai departe, urmărindu-şi băieţelul care fugea. Îl ajunge, şi cu o smucitură îl ridică de mână în sus. Speriat, copilul se opreşte.

­- Ce naiba faci, măi, copile? Ce naiba e cu tine? Nu poţi sta şi tu locului să citesc şi eu nenorocita aia de revistă? Ţi-am dat acolo găletuşa şi lopăţica aia. Joacă-te cu ele!

Şi purtându-l în braţe până la locul de unde plecase, îl trânteşte cu fundul de nisip şi se întoarce la banca ei, deschizându-şi nervoasă revista.

Băieţelul se uită trist după fluturaşul lui care dispăruse şi începu să scormonească absent în nisip cu un beţişor.

***

Este prima zi de şcoală.

Doamne, câtă lume într-o curte de şcoală! Copii micuţi, cât o jumătate de om, veseli şi plini de energie. Părinţi şi bunici cu ei. Învăţătoarele se perindă printre rânduri încercând să îşi găsească învăţăceii rătăciţi şi să formeze clasele. Toată lumea are flori.

Şi eu am. Am buchetul ăsta mare de crini imperiali care aproape că mă dărâmă. E cât mine de înalt.

Nu ştiu unde trebuie să mă duc. Nu ştiu cum arată doamna mea învăţătoare. Ştiu doar că o cheamă Popescu Irina. Cum să mă duc eu la toţi oamenii ăştia de aici şi să o caut?

Dacă mami ar fi fost aici cu mine… S-ar fi dus ea şi nu cred că i-ar fi fost ruşine…

Dar mami are treabă. Trebuie să se ducă la seviciu şi să aducă bani. Aşa mi-a zis: „Cine face banii azi, dacă eu vin cu tine la serbarea aia idioată? Te duci şi tu, îţi găseşti clasa şi apoi stai cuminte în bancă. Ai înţeles??” Ei, mami trebuie să ştie mai bine ce e important în viaţă. Doar e mami.

– Mă scuzaţi, domnule, ştiţi unde este clasa doamnei Popescu Irina?

– Chiar aici, băieţel. Dar tu eşti singur? Unde sunt părinţii tăi?

– Părinţii mei sunt la serviciu, zâmbi micuţul descurcăreţ către domnul care îl mângâia pe creştetul capului.

***

– Mama, te rog, vreau la liceul de arte! De ce nu mă laşi?

– Ce? Eşti nebun? Credeam că vrei să faci ceva cu viaţa asta! Credeam că ai văzut ce greu ne-am descurcat noi cu tine! Nu vezi ce greu e fără bani? Îţi trebuie bani ca să fii fericit în viaţa asta … Ce o să faci tu dacă o să fii artist?? O să mori de foame, aia o să faci! Ce, vrei să te ţin eu în spinare până la 50 de ani? Vezi-ţi de treabă, copile, şi bagă-ţi minţile în cap! Ce crezi tu, că dacă măzgăleşti acolo 3 foi cu tempera, te descurci în jungla asta de lume?

– Dar, mama, e tot ce îmi doresc să fac! Vreau să pictez….Te rog, spuse printre lacrimi băiatul.

Femeia, întoarsă spre chiuvetă, cu spatele la el, respira greu, supărată.

– Te rog, mama, înseamnă mult pentru mine!…

– Nu. Te duci la liceul economic! Am încheiat discuţia.

***

Este ziua absolvirii. Termin facultatea. Am urmat una cu profil economic. Mama a fost de părere dintotdeauna că un economist câştigă bine.

Azi îndeplinesc un vis. Nu este visul meu. Este visul părinţilor mei care m-au crescut sub lozinca : „ Eu te-am făcut, eu te omor. Eu îţi dau de mâncare, faci ce îţi spun eu.”

Nu pot să îi judec. Sunt părinţii mei. Alţii nu am. Şi ei mi-au dat viaţă, un dar minunat. Pentru asta, pentru viaţa asta care mă însufleţeşte, le sunt recunoscător, şi de asta, trebuie să le fiu loial, nu? Să îi ascult. Să fac ce cred ei că e mai bine pentru mine. E datoria oricărui copil faţă de părinte, nu? Aşa-i?

Chiar dacă părinţii mei cred că numai banii îţi pot dărui fericirea si confortul, că pe lume rostul omului e să muncească, că trebuie să mă însor cu o fată bogată şi să am doar un copil – „pentru că un copil cere mai puţini bani decât doi”… Chiar dacă părinţii mei nu cred în Dumnezeu şi în artă, chiar dacă ei nu cred în iubire şi în puterea viselor, eu tot îi iubesc. Atât cât poţi iubi pe cineva fără suflet.

Dar a trebuit să îi mint. A fost necesar. În timp ce am studiat economia la o mare facultate din oraş, am lucrat ca ucenic la un atelier de decoraţiuni şi mi-am plătit cealaltă facultate, pe care am făcut-o în secret. Facultatea de arte. Au fost 4 ani grei şi plini. Nu ştiu câte ore dormite am în acest răstimp, dar important e că am reuşit. Părinţii mei au crezut că eu am muncit atât de mult ca să devin un economist priceput; că îmi pierdeam nopţile în bibliotecă rezolvând probleme cu profit şi costuri. Dar eu de fapt stăteam pe timpul nopţilor în garsoniera unui coleg şi îmi făceam proiectele pentru facultatea de arte. Sunt cel mai bun din grupa mea şi printre cei mai talentaţi din multe generaţii de studenţi. Profesorii mei îmi spun că sunt un geniu. Că picturile mele sunt pline de suflet şi emoţie. Că sunt ca un mesaj de pe altă lume.

Dar părinţii mei nu ştiu cine sunt eu. Ştiu că am devenit şi sunt cine au vrut ei. Un viitor economist de succes. Sunt tare mândri de mine. Aşa şi trebuie să fie, nu? Ce mai contează? Pentru ei…

Le-am spus că am obţinut un post foarte bine plătit în alt oraş, departe de ei. Că voi fi un economist cu salariu de director. Nici nu ştiţi cât i-a bucurat asta. Mama a plâns o zi întreagă. Mi-a spus tata:

– Băiete, bravo…Ai să ajungi om mare. Bine că ţi-a trecut nebunia ta cu arta, că acum s-ar fi ales praful de tine şi de eforturile noastre de a te creşte. Ai văzut? Bine că a ştiut mama ta ce să facă cu tine şi te-a ţinut în frâu când a trebuit.

Ce mă bucur că plec!

Ei cunosc adevărul care le convine, cel pe care îl pot suporta. Ei mă cunosc aşa cum mă pot accepta.

Dar eu ştiu cum sunt şi ce îmi doresc cu adevărat. În 3 zile plec de aici. Acolo voi începe o viaţă nouă. Voi fi pictor. Voi fi împăcat. Voi fi EU, fără a trebui să mă ascund. Şi voi fi liber să pornesc în căutarea iubirii. Să o găsesc pe acea fată cu buzunarele goale, dar cu inima plină, care să se îndragostească de un pictor sărac dar fericit.

Părinţii mei? Vor afla adevărul într-o zi…Cine ştie când? Şi ce dacă? Atunci nu îmi va mai păsa. Voi fi prea sus de lumea lor.

***

………………

Suspans. Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresare o tânără femeie.

– Şsst! Aşteaptă puţin iubita mea…îi apasă cu un deget buzele el…Ea îi surâde cu ochii sclipind de bucurie.

……………….

– Bravo! O luă strâns în braţe mama pe fetiţa durdulie, cu zulufii negri.

Toate rudele adunate în jurul ei se bucură. Fetiţa sărbătoreşte un anişor.

În faţa ei stă un platou din porţelan de pe care tocmai a ales…un creion, o carte şi o pensulă.

– Tati, ce bucurie! Zise mămica veselă. Uite şi tu, se pare că va fi o pictoriţă talentată ca tăticul ei! He he…

– Da, zise băiatul….aaa, pardon….tăticul. Da, va fi un copil fericit… Îşi sărută fetiţa. Căci va avea susţinerea noastră, iubita mea, orice ar alege. Dar, depinde de ea, numai de ea, ce va simţi să aleagă.