Celalalt Everest

Las o cladire in spate. Are forma de patrat fara o latura si multe geamuri sfidatoare, care se pot deschide doar din afara, nu si din interior. Eu am spart unul ca sa ies. Si am fugit pana aici.

In fata mea e un zid. Si, Doamne, cat zid! Caramizi peste caramizi se astern constiincioase una peste alta, rosiatice… Nu simt ca zidul asta s-ar putea ocoli cumva, curand, pentru ca ochii mei nu ii pot cuprinde capetele… Dar ii pot vedea marginea de sus.

La gat imi atarna un aparat foto greu. Mi-am luat aparat? Nu aveam…Ciudat, nu tin minte de unde il am…

Sigur ca da! Acum imi amintesc! Everestul. De aceea sunt aici. Am venit sa fotografiez Everestul! Si siguranta motivului pentru care sunt prezenta aici ma face sa ma simt puternica.

Dar cum trec eu zidul? Sau cum ma urc eu acolo sus, de unde se vede cel mai minunat vis inconjurat de nori? Zidul nu ma lasa sa ma agat de el. Perfect, alunecos, dur, sta mandru in fata mea si imi surade batjocoritor. Parca imi spune: „N-ai sa poti…Dar oricum, eu ma voi distra privindu-te.” Ce ingamfat, daca ar stii el ca ar putea fi spart foarte usor de ceva mai puternic, n-ar mai rade cu dintii lui perfect aliniati.

Uite niste oameni. Sunt ciudati…Nu au chipuri, dar ii vad cum zambesc. Zambete plate, lungi… Sunt imbracati in negru si nu au umbre pe pamant. Ii strig:

– Nu va suparati! Ma puteti ajuta? Vreau sa ma urc pe zidul asta!

Cand le vorbesc, feţele lor incep sa se contureze si niste ochi trufasi ma privesc fix. Din piele le rasar buze rosii si dintre ele, ca fum albastru vin spre mine cuvintele lor:

– Si de ce te-ai urca acolo?

– Pentru ca…vreau sa fotografiez Everestul, le spun eu fericita de cat de frumos suna.

– Sa fotografiezi Everestul?? Suiera ca vantul intrebarea unuia dintre ei.

– Pai, Everestul nu e aici. Everestul e mai departe decat ai fost tu vreodata, zise una dintre siluete, privind ranjind spre cladirea din urma.

– Si Everestul nu se poate vedea de tine, chiar daca te urci acolo, continua altul. Esti prea marunta pentru ca ochii tai sa poate calatori pana acolo si sa vada ceva atat de maret!

– Ma ajutati sau nu? Le spun eu razand si gandind ca sunt atat de naivi… Sigur sunt acel gen de oameni care nu vad decat ceea ce stiu sigur ca exista, care nu cred decat daca vad si care nu simt decat daca sunt siguri de ceva. Daca simti ca ceva este acolo, desi nu il vezi, acel ceva se va dovedi ca este cu adevarat acolo. Eu stiu asta. Sa cred fara sa vad, sa simt fara sa vad…Nu e asa complicat. Poate fi riscant, dar cand esti destul de puternic, te poti recladi dupa orice dezamagire mult mai usor si riscurile sunt doar niste incercari care sa iti dovedeasca ca poti face orice atunci cand crezi.

– Trebuie doar sa ma impingeti ca sa ajung la margine…le explic eu insistand.

– De ce am face asta? Sa te ajutam? Tu apoi vei urca acolo si nu te vei mai uita in jos, la noi. Ce rasplata am avea?

– Pai, eu voi fi sus si va voi descrie si voua ce frumos se vede, si atunci, poate va veti dori sa urcati ca sa simtiti cu propriile voastre suflete. Iar eu, va voi intinde mana si va voi ajuta sa va suiti si voi.

– Ha ha ha! Esti nebuna! De ce am vrea sa vedem un amarat de munte? O roca rece si gri inaltandu-se sub un cer care se vede foarte bine si de aici de jos…Auzi, ce tampenie, zise razand unul dintre ei si batandu-l pe umar pe un altul care schita un zambet fortat, pentru ca desi zambea fals, in ochii lui fara forma se vedea ca era curios sa vada Everestul. Dar daca ar fi recunoscut, nu ar mai fi fost vazut bine de ceilalti…si pentru el, sa nu aiba respectul celorlalti, ar fi fost o tragedie, chiar daca se lasa condus de ideile lor, ci nu de ale lui.

– O roca rece?? Si nu, nu e gri…e albastra….Dar ce stiti voi? He he! Stiti ce? Nici nu vreau ajutorul vostru. Intoarceti-va de unde ati venit si intunecati in continuare lumea voastra cu ceruri prea inalte.

Si ei se indepartara razand de nebunia mea.

Privesc spre cer. Imi pare atat de aproape incat simt cum imi intra in suflet si ma face sa ma simt albastra, senina…

Daca cerul este atat de aproape, inseamna ca nici zidul asta nu e atat de inalt!

Si incep sa sar. Sus, sus, mai sus. E incredibil cat de sus pot sari daca imi fac avant din toata inima! De cateva ori aproape ca pot atinge cu mana ultimul rand de caramizi si ma ambitionez si mai tare. Sar, si desi talpile ma dor si bratele mi-au amortit dand din ele prin aer, nu ma opresc. Parca am uitat de toate din jur, mai putin de scopul meu pe care il vad clar, asteptandu-ma dupa zidul asta pe care mai am putin si il cuceresc. Si daca voi cuceri zidul, atunci sa ajung pe Everest nu ar mai fi greu deloc.

Degetele mele incearca sa se apuce de muchia unei caramizi care se tot fereste.

Uitandu-ma inca o data spre cer, imi iau avant mai tare ca de fiecare data si simt sub degetele mele asprimea caramizii reci. Simt greutatea corpului meu care atarna de puterea palmelor mele.

Un moment mi-e si frica sa respir. Nu as vrea sa cad acum. Dar nu! Cum sa cad inapoi tocmai acum?!? Si cu o forta pe care nu stiam sa o fi avut in mine, imi incordez bratele si ma ridic in palme deasupra zidului, punand picior dupa picior pe fruntea lui.

In inima imi explodeaza ca artificii o bucurie care imi depaseste granitele pielii si se raspandeste stralucind in aer.

E acolo. Mare, frumos, vesel, prietenos…magic… Everestul. Inima mea a stiut. Mintea mea a crezut. Si trupul le-a urmat. Impreuna se bucura acum de adevarul pe care ochii mei li-l dezvaluie.

Privesc in jos si zidul pare atat de scund! Mi se pare ca daca ma aplec putin pot atinge iarba. Dar mai bine nu fac asta, doar stiu ce efect are iarba asuprea mea si m-ar face sa-mi doresc sa sar inapoi.

Si intr-adevar, capetele lui nu se pot cuprinde cu vederea nici de aici, de pe el. Degeaba as fi mers vreme multa pe langa el, de-a lungul lui…Zidul asta trebuie urcat sau spart. Din doua, una. Alta solutie nu e.

Ah, Dumnezeule, ce imi arati acum? Frumusetea pe care o vad e coplesitoare…Imi vine sa plang, dar lacrimile nu ar face decat sa-mi incetoseze privirea si sa pierd clipe pretioase in care as putea admira minunea din zare.

Fac o fotografie. Una singura. In cazul acesta, o singura fotografie e de ajuns sa imortalizeze momentul meu de izbanda. Daca as face mai multe, bucuria mea s-ar imparti intre ele, si apoi, s-ar micsora…Iar pozele pot cuprinde doar imagini, doar frumusetea privelistii; sentimentele mele se vor pastra vii intr-o amintire vesnica.

Ma cheama. Muntele. Parca imi sopteste un cantec care ma ademeneste cu magia lui…Vreau sa fiu mai aproape.

Sar de pe zid ca si cum nici n-ar fi fost nevoie sa fac un salt si iarba deasa si mai verde de jos ma primeste moale. Alerg prin ea si desi Everestul parea sa fie departe, departe, constat uimita si fericita ca 12 pasi imi sunt de ajuns ca sa ma regasesc la poalele lui.

Se ridica deasupra mea grandios, pierzandu-se intre nori, incat as putea jura ca de pe varful lui poti pasi lejer in Rai.

In lumina rasaritului, albastrul sau prafuit se ingana cu umbre aurii de lumina. Este invaluit intr-o aura care il face sa para un munte vrajit, aproape ireal.

Dar degetele mele plimbandu-i-se pe gat il simt atat de primitor, atat de viu…Aproape ca simt cum se misca atunci cand respira.

Vreau sa il urc. Sa ma conving daca in crestetul sau este cu adevarat poarta Raiului…Pe unde sa o iau?…

Ia uite, o carare! Ce carare lina, printre brazi…Duce drept spre nori… Ce simplu ar fi pe acolo! Dar nu, eu nu vreau simplu… Eu vreau sa ma ostenesc pana cand voi tremura si vreau sa ajung in varf franta, dar vie…

Asa ca voi urca pe aici, treapta cu treapta, tinandu-ma cu mare grija de bratele visului meu, infigandu-mi pasii cu dragoste in gatul lui puternic. Simtind cum roca ma impunge in palme si cum vantul ma sufla….

Cat are? 8848 de metri? O nimica toata! Zidul ala era de mii de ori mai inalt si l-am sarit… Si metru cu metru, speranta cu speranta, bataie de inima cu bataie de vant, voi fi sus curand.

Sunt undeva sus, pe la jumatate, si lumea se vede de aici pur si simplu minunata. Uite si zidul. Ii pot urmari lungimea cu privirea. Inconjoara de-a dura tot pamantul si isi are capatul…acolo unde incepe sa urce poteca lina dintre brazi, poteca inspre nori… He he! Ia uite cum ma puteam pacali! Din cauza norilor aceia josi nu as fi vazut unde duce! Si as fi ajuns iar pe zidul acela mincinos.

Dar noroc ca eu de obicei urmez alti nori, mai sus. Si noroc ca palmele mele iubesc sa simta si picioarele mele iubesc sa se catere… Si ce bine ca inima mea simte orice ar fi!

Iata-ma. Sunt sus. Ce vedere! Nu v-o descriu, nu ati putea sa v-o imaginati exact asa cum e de frumoasa si poate nu v-ati mai dori sa veniti candva aici, sa simtiti cu sufletele voastre…

Dar, ia uite! Ce-mi vad ochii? Mai e un Everest acolo, in zare. Oare pe el a ajuns cel caruia ii era destinat? Sau mai are de urcat?… Ia sa ma duc eu pana acolo pe curcubeul acesta…

Sper sa fi trecut zidul macar…