Saculetul

Era odata o fata care mergea pe un drum. Cu talpile goale. Un drum prafuit, pietros, pe alocuri mocirlos. Talpile ei simteau fiecare impunsatura de personalitate a drumului, pentru ca drumul nu e o dunga serpuita moarta, ci din contra, e plin de viata. El te duce mai departe cand il alegi, nu tu il mergi pe el…Pentru ca drumul se creeaza inaintea ta din visele tale, din asteptarile tale…si ele te conduc in viata nu? Ei, si fata asta avea cu ea un saculet…

In el punea floricelele de pe campurile de o frumusete rapitoare pe care le vazuse, conurile de brad din copacii in care se urcase si uneori cazuse, frunze din copacii care ii soptisera povete, iarba de unde poposise ca sa se odihneasca  si sa se destepte mai inteleapta, stelute de pe cerul care o ajutase sa viseze, dar si pietricele in care se intepase, bucatele de noroi uscat din mlastinile in care se impotmolise si in care ar fi crezut ca va ramane pe veci captiva (dar scapase, pentru ca era mai puternica decat crezuse mereu), spini de la trandafirii pe care se ambitionase sa ii rupa, cioburi de la obiecte pe care le sparsese si pentru care plansese…

Si tinea mereu cu ea acest saculet, dandu-si seama ca in el avea insusi sufletul ei…Era un saculet cu amintiri…Daca ar fi bagat mana in el sa scoata ceva la intamplare, poate ca s-ar fi alintat cu finetea unei petale de floare sau poate ca s-ar fi intepat sau taiat…Dar ar fi meritat chiar si durerea, pentru ca fiecare obiect din acel saculet o intorcea in trecut. Ii amintea ca traise si ca din fiecare zi traita invatase ceva nou, invatase sa fie mai buna si sa adune si rele si bune la un loc ca sa poata lua din unele intamplari invataminte ca sa le foloseasca pentru a face momentele frumoase de-a dreptul minunate…

In saculet era ea. Cu toate cararile pe care fusese si din care adunase suveniruri, cu toate sentimentele pastrate in miezul unui obiect aparent banal, cu temerile si bucuriile momentelor trecute…Daca i-ar fi lipsit oricare din aceste experiente…si deci, oricare din acele obiecte, nu ar mai fi fost Ea, asa cum se putea simti si vedea acum. Asa ca era recunoscatoare si spinilor si cioburilor si noroaielor si pietricelelor ascutite…Daca nu le-ar fi intalnit candva in calea ei nu ar fi putut acum sa le recunoasca si sa le ocoleasca. Si nu ar fi putut sa pretuiasca praful de sub calcaie gasindu-l matasos, in comparatie cu mocirla prin care trecuse (candva ii se parea dezgustator sa mearga desculta prin atata praf…).

Asa ca tinea strans la piept saculetul cu amintiri. Se tinea strans la piept pe Ea. Si aduna in continuare amintirile unor zile in care poate a facut lucruri care nu ar fi caracterizat-o pe moment, dar care au facut-o mai unica cu fiecare pas.

Si nu ar fi dat saculetul pentru nimic in lume. Mai ales pentru bani. Mai ales ca pentru ea ura banii…Cum sa dai ceva ce iubesti pe ceva ce urasti?

Doar, candva, va scoate pe rand din saculet cate o lectie pe care sa o dea copiilor ei, ca si ei sa invete cat de important e sa ai saculetul tau.

(ca raspuns pentru leapsa primita de la makavelliro.wordpress.com )

Anunțuri

Dintre miliarde de frunze

Vrummm…Vrummmm…Se aude dintr-o parte, ba din alta…

In iuresul intersectiei grabite, intre doua benzi marcate cu galben, se rostogoleste ba inainte, ba inapoi, un grup de frunze zgomotoase. Impinse de aerul dintre masinile in mers, se ridica la jumatate de metru in aer, se dau peste cap de cateva ori si cad alene, ba mai departe, ba tot acolo.

Sunt cateva de plop galbioare, cateva de stejar brune, cateva de castan rosiatice si cateva de corcodus vinetii. Si una de artar. Aceasta are marginile zdrentuite, conturate cu grena, iar in centru e cafenie, cu pete galben-aurii.

Masini gonesc ba intr-o parte, ba in alta, si trec atat de des incat, fara pauza, frunzele sunt prinse intr-un vartej pentru cateva clipe.

– Iiihuuu! Ce mai tura! Am ametit de-a binelea de data asta, zise o frunza de plop razand.

– Uite, uite, vin doua din directii opuse! Pregatiti-va!

Si iar se amestecara si se ametira.

– Uh, deja mi se face rau, zise o frunza de castan…Dar mai vreau!

– O, nu…Doamne, de s-ar opri numai…se auzi o voce.

Toate celelalte frunze se intoarsera uitandu-se urat.

– Iar esti artagoasa?

– Ha ha! Pai cum sa nu fie? Doar e frunza de ARTAR! Comenta o alta.

– Ce sa zic, ce gluma buna! Voi nu v-ati saturat sa va invartiti ca niste zapacite pe bucata asta de beton? Zi de zi? Intruna? Ca eu nu mai suport! Nu mai suport!

– Esti de groaza! Tot timpul te plangi…Nu stiu ce ti-ai mai putea dori! Era mai bine cand stateam ca idioatele agatate de o creanga si ne leganam in vant?

– Da! Era! Acolo, de sus, puteam sa vad lacul si eram linistita asa cum ma leganam…Si eram vie…Vantul canta, nu urla ca aici jos…si cerul era aproape si mirosea a iarba…Si copacul in care am stat eu, era mereu vesel si imi povestea frumos…

Aici, e un haos. Incep sa ma usuc si uite cum toate masinile astea ma impung incolo si incoace.

– Dar nu ai fost tu de acord cand am hotarat cu toatele ca ne desprindem de crengi si zburam pana aici? Nu ai zis si tu ca te plictiseai si vroiai sa ai parte de ceva mai multa distractie? Acum de ce te-ai schimbat?

– Da, chiar asa…Si apoi, ce ar fi sa nu iti placa aici? Doar suntem libere, nu doar niste ornamente de copaci. Si aici putem dansa cat vrem.

– Libere? Ha! Cum sa fiti libere? Curentii de aer fac ce vor cu voi! Va plimba de colo- colo dar niciodata nu va duc mai departe. Sunteti prinse aici!

– Prinse? Ia uite-o pe Valentina, frunza de visin! Tocmai a dus-o vantul pe un parbriz de masina scumpa! He he! Norocoasa de ea! O sa se plimbe de acum peste tot….Las’ ca vine si vremea noastra, zise invidioasa o frunza de castan.

– Da, o sa se plimbe…pana o face bucatele stergatorul de parbriz la un stop. Zise frunza de artar.

– Repet, esti de groaza!

– De ce sa fiu? Voi nu vedeti ca va credeti libere cand sunteti prizoniere? Credeti ca dansati din vointa voastra? Dansati cum va sufla vantul…Cum are el chef. Va amagiti crezand ca aveti control asupra vietii voastre…

Si macar in copacul din care ati cazut erati intr-adevar ornamente…Si faceati parcul sa se umple de culoare…Si mai aveati si alte roluri…Imbracati copacii goi si le pregateati hrana prinzand soarele in voi. Pe cand aici, nu aveti niciun rost. Nu ne priveste nimeni. Nu ne fotografiaza nimeni. Nu ajutam niciun copac sa se fereasca de vant si ploi. Nici de decoratiuni nu suntem bune, caci rasadurile de panselute de pe margine sunt mai frumoase si fura ochii trecatorilor…Nu vedeti? Suntem niste frunze uscate pe un drum mort!

Eu nu vreau sa ma fac faramite sun rotile unei masini!

Trebuie sa scap de aici… Sa ma intorc in parc.

– Mai taci! Ca deja ne-ai plictisit, zise o frunza de plop si cu toatele ii intoarsera spatele indignate, sarind in urmatorul vartej.

Proptita de o sina de tramvai, frunzulita de artar era trista. Locul ei nu era acolo si o stia prea bine. Regreta ziua cand coborase din copac.

Atunci luase aceasta decizie pentru ca vazuse cum incepe sa ingalbeneasca si stia ca o sa se usuce si la prima ploaie o sa cada doborata de o picatura grea…Si apoi, va muri. Caci asta era natura lucrurilor. Era o frunza, si se facuse toamna. Si desi trandafirii din parc si teii inflorisera a doua oara anul acesta, ea nu avea cum sa reinvie. Viata ei avea un singur sens de acum. Nu ca a frunzelor de brad care nu mureau niciodata, caci isi aveau originea acolo unde incepe infinitul si ingerii isi fac culcus pe cer peste soare.

Si crezuse ca daca va trai mai intens decat pana atunci, macar in ultimele zile, va muri impacata.

Insa, odata ce ajunsese in mijlocul intersectiei constatase ca nu era deloc ceea ce crezuse, si ca asa cum le explicase si celorlalte frunze, viata – atat cat ii ramasese – nu mai avea acelasi gust… Ii era dor de mirosul lacului verde si de sclipirea apei fie sub soare, fie sub luna. Ii lipseau copacii si iarba si sunetul vantului printre crengi…si trandafirii mangaind aleile cu parfumul lor…

„ Am nevoie de un plan. Unul destul de bun ca sa ajung inapoi in parc…Si am o idee, dar o sa fie dureros…”

Apoi, timp de cateva zile, se forta sa se aseze impotriva vantului si sa ajunga pe trecerea de pietoni. Si ajunse, intr-o seara. Si apoi se ruga ca talpa pantofului care o va strivi si o va purta cu ea mai departe, sa se indrepte spre parc ci nu invers…

Si se intampla! Se mula perfect si dureros pe tenesii unui baiat si se tinu bine pana cand cazu lata pe o alee de parc. Si apoi vantul prietenos o sufla printre tufele de trandafiri albi, pe un petic de iarba.

„Eh… rasufla usurata. Acum am ajuns acasa si pot astepta sfarsitul… Si voi deveni una cu pamantul privind la cer, mangaiata de soare si plansa de ploaie. Voi intra bucatica cu bucatica in pamant si voi fi parte din el apoi, reintrand in ciclul vietii…Si intr-o zi poate voi fi viata dintr-o frunza sau poate hrana pentru un trandafir. Ce poate fi mai nobil decat asta pentru o frunza stinsa?”

Ramanand acolo asa, simtea cum se usuca zi de zi sub soare si ploaia care ar fi trebuit sa o descompuna nu mai cadea. Dar era fericita. Se bucura de fiecare zi in plus in care mai putea admira cerul.

Intr-o zi, niste ochi caprui cu gene dese se oprira sclipind asupra ei.

O fata o prinse intre degetele sale lungi si o puse intr-o gentuta alaturi de o castana, o nuca, un con, o cochilie de melc, o floare de trandafir si niste gherghine.

Si astfel, ajunse lipita cu grija intr-o agenda, sub ea scriind : „o emotie din sufletul toamnei”.

Cat de simplu poate fi sa ramai nemuritor, nu-i asa?…Cand cineva cu suflet cald te culege dintr-un parc. Pentru ca, frunza noastra, nu s-a mai descompus in mii si mii de particule. Ci a ramas la fel, acolo intre foile agendei. La fel de colorata, vreme lunga, vizavi de o petala de trandafir roz.

Si din ziua aceea, nu doar ca fusese privilegiata cu titlu de nemurire, dar si devenise unul dintre obiectele preferate ale unei fete cu suflet bun.

Este atat de simplu! Doar trebuie sa nu te lasi purtat de vant fara sa ai un drum al tau… Si vantul, de-i soptesti dorinta ta, te poate ajuta, nu ameti intr-un vartej la un loc cu alte sufletel goale.

Sa traiesti si sa nu te temi de moarte. Caci moartea nu exista decat daca alegi tu sa mori in loc sa traiesti.

Mai mult…

Avea o misiune. De asta il trimisese aici. Nu ii spusese cum sa o faca si unde sa se duca, si il lasase sa rataceasca. Dupa cat i se daruise, il lasase asa intr-o lume straina…

In ziua in care ii urase „Sa fii iubit si sa daruiesti iubire!”, ii pusese intre palme un saculet din flori de mar, cusut cu fire de iarba si impodobit cu muguri de trandafiri. In saculet a gasit doua lucruri: un vis si o inima. Si de fiecare din acestea era prins cate un biletel. Alaturi de vis scria: „ E singura harta pe care o ai. Cand vei ajunge unde iti e destinatia, aripile-ti isi vor recapata puterea. Ai grija sa nu-l pierzi, caci fara el vei muri.” Pe biletelul inimii scria cu litere inflorate aurii: „Hraneste-o cu speranta si frumusete si cauta-i perechea. Cand glasul inimii ce-l vei auzi nu va mai fi din inima ta, atunci iti vei descoperi comoara.”

Le puse la loc in saculet si privi in jurul sau. Se simtea coplesit de o sarcina pe care nu reusea sa o priceapa. Ce avea de facut? Era singur, abia invata sa mearga, sa respire, si lumea asta ii era cu totul noua. De cand a fost creat dintr-o raza de lumina, stiuse ca va veni o zi cand va fi lasat pe un alt taram ca sa isi indeplineasca misiunea. Dar nu isi imaginase ca va porni la drum atat de sarac. Fara sa stie incotro sa o apuce si ce cauta. Avea o inima si un vis pe care le tinea intr-o punguta firava. Doar atat ii putuse da? Cu ce sa il ajute astea doua?

Ofta dezamagit si facu primul pas, indepartandu-se de poarta. Trebuia sa se obisnuiasca in cele din urma cu lumea asta noua. Asa ca incepu sa o priveasca atent, concentrandu-se pe mai mult decat parea ca vede. Un foc galben domnea bland peste intinderea unui camp onduit de vant, imbratisandu-l in lumina dulce, ca un parinte care isi strange la piept copilul. Si cat puteai cuprinde cu privirea, peste toate se asternea o apa lina peste care pluteau petale in nuante pastelate. Din camp rasareau pe alocuri scarite infrunzite ce se inaltau spre cer, iar sus zburau pasari cu aripile intinse. Pe cand aripile lui atarnau asa de greu…de parca ar fi murit.

Peisajul acesta nu difera cu mult de cel de unde venise si unde traise o alta viata, numai ca aici…nu se simtea fericit si picioarele ii erau de plumb, tinandu-l pe un drum prafuit.

Strangand in mana saculetul, mergea pe o cale care parea fara sfarsit. Si zilele-si pierdusera numarul, si noaptea isi aratase aceleasi stele de mii de ori, dar el nu se oprea. Ceva il facea sa continue. Drumul sau nu mai era la fel de greu ca la inceput. Era deja o parte din el si il conducea inainte ca o forta nevazuta.

Intr-o amiaza de vara, a inceput sa ploua. Si apa rece care ineca totul in ropot si umezeala i se imbibase in aripi, facandu-l sa inainteze greu. Atunci s-a oprit pentru prima oara. S-a adapostit sub un nuc cu frunza deasa. A adormit. A visat ca zbura asa cum o facea cu usurinta candva. Dar cand s-a trezit, cu un gust amar de tristete, a vazut cum in fata lui se aseza, stralucind, un camp scaldat in soare. Si printre mii si mii de straluciri, tasnea din marea aurie cate o floare rosie,indrazneata.

Isi duse mainile la ochi si se freca uimit de atata frumusete. Ridicandu-se, se avanta razand pana in mijlocul acelor mii de flori, pana cand in jurul sau, lumea era doar camp cu maci si cer senin. Se arunca pe spate, si brusc se simti atat de mic…Mai mic decat iarba, infinit de marunt sub cer, si liber ca o gaza. Cand esti atat de mic, lumea e mult mai mare, viata e mai mare, posibilitatile devin infinite. Intinse mana catre o floare si apropiindu-se de cupa ei, isi puse buzele sa o sarute usor. „ Hai, ca drumul asta nu e deloc asa de lung…”gandi, si in clipa urmatoare, inima din punguta de petale incepu sa zvacneasca tare, ca si cum ar fi vrut sa iasa afara.

Deschise punguta, si din ea exploda un buchet de raze calde. Ca si cum ar fi prins viata, inima tasni afara si se infipse in pieptul lui. O caldura placuta ii cuprinse atunci intreaga fiinta si trupul i se umplu de lumina. Parca renascuse. Dar nu asa cum fusese dintotdeauna, ci altfel… Desi isi simtea corpul arzand ca o flacara in jurul sau, ii parea ca de fapt nu are forma sau marime. Ca e….ca cerul, dar necuprins in zare. Iar lumea in care calatorise atata amar de zile ii parea fidela tovarasa de drum, frumoasa cum nu o mai privise.

Auzi un glas. Se auzea ca un ecou cristalin de peste tot in jurul sau, dar izvora din pieptul lui. Inima ii vorbea….sau mai degraba ii canta. Ii spuse mai intai sa deschida saculetul si sa scoata afara visul. Sa il arunce cat poate de tare spre cer si sa asculte bine caci visul isi va spune numele.

El asculta la glasul ce il povatuia si apoi deschise iarasi saculetul pe care il tinuse strans multe zile. Lua in palme pietricica albastra din el si o arunca spre cer atat de tare ca se invarti de trei ori pe loc. Pret de cateva secunde o vazu cum se inalta, pana cand disparu, albastru in albastru. Dar nu avu timp sa se indoiasca pentru ca o vazu cum pica inapoi cu o viteza uimitoare, transformandu-se, pe masura ce se apropia, intr-o pasare azura cu aripi lungi. Si pasarea frumoasa, cum nu mai vazuse, isi intinse capul inainte si striga in toate cele patru zari oprite-n timp : IUBIRE! Atunci, un vant iute dar vesel se porni si campul auriu stralucii si mai tare, daca asta ar fi fost cu putinta.

Simtind ca acum stie si intelege tot, putea sa plece mai departe. Nu mai era deloc singur. Avea o inima si un vis inalt care zbura deasupra-i calauzindu-l. Si inima ii vorbea si ii canta, mult si vesel, spunandu-i cele mai minunate cuvinte si atragandu-i atentia la cele mai frumoase peisaje pe care le vazuse.

Incepuse sa creada ca lumea aceasta nu era noua, ci facuse parte din el dintotdeauna. Si era sigur ca era mai frumoasa decat cea din care plecase. Pentru ca aici avea un scop. Si isi gasise in acest scop si credinta, si un prieten, si speranta, si drumul. Astfel, calea sa nu mai era aceeasi…dreapta, prafuita, marginind un camp. Calea lui urma pasarea albastra oriunde l-ar fi dus: prin camp, peste dealuri, prin copaci, pe sub ape, peste roca, printre flori, prin case… De fapt, recent facuse o pasiune din a poposi in case si din a-si lasa inima sa ii invete si pe altii ceea ce il invata si pe el. Plecand apoi, lasa in urma bucatele din Rai si oameni cu ochii larg deschisi.

Isi gasea impacarea intr-atat in acest gest, incat uita sa se mai intristeze pentru visul lui negasit inca. Uneori ii era mila de biata pasare care zbura neobosita, dar inaripata nu parea sa aiba nevoie sa incetineasca niciodata. Era puternica. Macar ea putea zbura, daca lui aripile ii atarnau greu, sub sentinta singuratatii.

Intr-o zi, mergand toti trei sub un apus de soare, faceau ce le sta in fire : el contempla visator, inima-i canta vesela, iar pasarea zbura jucandu-se prin aer. Invaluit de un sentiment ciudat, se opri atat de brusc, incat si pasarea se opri si levita pentru prima data.

Intr-o livada cu meri infloriti era o silueta. O silueta care parca se reflecta din el ca dintr-o oglinda. Parul ii luneca brun pe umeri inramandu-i chipul sarutat de soare. Il privea cu ochii mari, luminosi si sinceri, de parca vedea o fiinta de basm. Pistrui ii desenau sub gene o constelatie nedescoperita de savanti. Si umerii i se ridicau sfiosi dintr-o rochita de voal pe care vantul o ridica deasupra genunchilor juliti de jocuri copilaresti. Cu talpile goale statea in iarba cruda de parca tocmai s-ar fi nascut ca o floare din pamant. Ii zambea, lui, cu toata dragostea pe care o poate aduna din Univers cineva. Si ii intinse mana…

Inima, nebuna, incepu sa strige sarind de zor in piept: „Ura!Ura!Uraaa! Ai reusit! E acolo! Uite! Uite-ooo! Ura! Ura! Ura!”

Taci, inima si lasa-mi un ragaz!

Caci nu vreau sa fac caz,

Cand poate fi aievea,

Ci nu cum pare, EA.

Si rostind aceste cuvinte tematoare, cerceta in continuare silueta dintre ramurile ninse.

Indoiala i se risipi ca adierea printre flori cand de deasupra Ei se ridica o pasare alba ce se alatura visului sau. Cu fruntea inspre cer, se bucura vazand cum cele doua pasari se impreuneaza si zboara impreuna, dar in acelasi timp se intrista si fugi in graba desi crengile se agatau de el cu disperare, incercand sa il tina.

Ascuns la poalele unui salcam batran, el incepu sa planga, pentru intaia oara in viata lui. Plangea si ofta, si lacrimile ii cadeau in palmele unite in fata ochilor.

– De ce plangi tu? Il intreaba surpinsa inima.

– Am mers atata drum, am sperat atatea zile, am visat la ziua aceasta ca si cum tot azi ma voi naste si tot azi voi muri, renascand apoi pentru doi. Si acum…

– Acum?

– Acum, cuvintele pe care le-am tinut atata timp in mine nu vor putea niciodata sa spuna tot ce sper, tot ce sunt sau sa puna intrebarea pe care am rostit-o mut de atatea ori!! Nu stiu ce sa fac!

– Of, taci, tu, si nu spune nimic! Zise inima razand cu drag. Voi spune eu totul…Si ca esti un inger, si ca vii din Rai, si ca misunea ta e sa iubesti si sa deschizi cu dragostea ta o inima…Voi spune tot ce nu stii tu sa spui si tot ce iti e teama sa rostesti. Visul tau e atat de nobil incat odata implinit nu se va stinge,ci va naste alt vis, mai mare, de iubire. Tu trebuie doar aripile sa ti le pregatesti, si ridicandu-le in aer, sa-ti prinzi de brat iubita si sa o insotesti, mai sus decat au zburat vreodata, visele voastre.

Recapatand credinta, Ingerul se intoarse in acelasi loc, unde o zarise, ca intr-o oglinda, pe iubita cautata. Tesand printre ramuri o panza de iubire, o cauta din nou, dar nu o mai gasi.

Parea ca se stinsese, ca o inchipuire, acolo printre flori. Timpul o furase in clipele in care el zabovise in indoiala, iar in livada acum ramasese doar parfumul unei iubiri care se raspandea in aer, albe petale sidefii…

Inaintea lui, printre pomi, se facuse carare si lumina il chema sa porneasca din nou la drum…Sa caute ceea ce pierduse, dar numai pana cand o va regasi…

Si nu stia ca in acest timp, si ea il cauta, desi o durea ca o ocolise. Caci durerea nu e nimic, atunci cand inima iti canta si visul tau se inalta spre cer.