Mai mult…

Avea o misiune. De asta il trimisese aici. Nu ii spusese cum sa o faca si unde sa se duca, si il lasase sa rataceasca. Dupa cat i se daruise, il lasase asa intr-o lume straina…

In ziua in care ii urase „Sa fii iubit si sa daruiesti iubire!”, ii pusese intre palme un saculet din flori de mar, cusut cu fire de iarba si impodobit cu muguri de trandafiri. In saculet a gasit doua lucruri: un vis si o inima. Si de fiecare din acestea era prins cate un biletel. Alaturi de vis scria: „ E singura harta pe care o ai. Cand vei ajunge unde iti e destinatia, aripile-ti isi vor recapata puterea. Ai grija sa nu-l pierzi, caci fara el vei muri.” Pe biletelul inimii scria cu litere inflorate aurii: „Hraneste-o cu speranta si frumusete si cauta-i perechea. Cand glasul inimii ce-l vei auzi nu va mai fi din inima ta, atunci iti vei descoperi comoara.”

Le puse la loc in saculet si privi in jurul sau. Se simtea coplesit de o sarcina pe care nu reusea sa o priceapa. Ce avea de facut? Era singur, abia invata sa mearga, sa respire, si lumea asta ii era cu totul noua. De cand a fost creat dintr-o raza de lumina, stiuse ca va veni o zi cand va fi lasat pe un alt taram ca sa isi indeplineasca misiunea. Dar nu isi imaginase ca va porni la drum atat de sarac. Fara sa stie incotro sa o apuce si ce cauta. Avea o inima si un vis pe care le tinea intr-o punguta firava. Doar atat ii putuse da? Cu ce sa il ajute astea doua?

Ofta dezamagit si facu primul pas, indepartandu-se de poarta. Trebuia sa se obisnuiasca in cele din urma cu lumea asta noua. Asa ca incepu sa o priveasca atent, concentrandu-se pe mai mult decat parea ca vede. Un foc galben domnea bland peste intinderea unui camp onduit de vant, imbratisandu-l in lumina dulce, ca un parinte care isi strange la piept copilul. Si cat puteai cuprinde cu privirea, peste toate se asternea o apa lina peste care pluteau petale in nuante pastelate. Din camp rasareau pe alocuri scarite infrunzite ce se inaltau spre cer, iar sus zburau pasari cu aripile intinse. Pe cand aripile lui atarnau asa de greu…de parca ar fi murit.

Peisajul acesta nu difera cu mult de cel de unde venise si unde traise o alta viata, numai ca aici…nu se simtea fericit si picioarele ii erau de plumb, tinandu-l pe un drum prafuit.

Strangand in mana saculetul, mergea pe o cale care parea fara sfarsit. Si zilele-si pierdusera numarul, si noaptea isi aratase aceleasi stele de mii de ori, dar el nu se oprea. Ceva il facea sa continue. Drumul sau nu mai era la fel de greu ca la inceput. Era deja o parte din el si il conducea inainte ca o forta nevazuta.

Intr-o amiaza de vara, a inceput sa ploua. Si apa rece care ineca totul in ropot si umezeala i se imbibase in aripi, facandu-l sa inainteze greu. Atunci s-a oprit pentru prima oara. S-a adapostit sub un nuc cu frunza deasa. A adormit. A visat ca zbura asa cum o facea cu usurinta candva. Dar cand s-a trezit, cu un gust amar de tristete, a vazut cum in fata lui se aseza, stralucind, un camp scaldat in soare. Si printre mii si mii de straluciri, tasnea din marea aurie cate o floare rosie,indrazneata.

Isi duse mainile la ochi si se freca uimit de atata frumusete. Ridicandu-se, se avanta razand pana in mijlocul acelor mii de flori, pana cand in jurul sau, lumea era doar camp cu maci si cer senin. Se arunca pe spate, si brusc se simti atat de mic…Mai mic decat iarba, infinit de marunt sub cer, si liber ca o gaza. Cand esti atat de mic, lumea e mult mai mare, viata e mai mare, posibilitatile devin infinite. Intinse mana catre o floare si apropiindu-se de cupa ei, isi puse buzele sa o sarute usor. „ Hai, ca drumul asta nu e deloc asa de lung…”gandi, si in clipa urmatoare, inima din punguta de petale incepu sa zvacneasca tare, ca si cum ar fi vrut sa iasa afara.

Deschise punguta, si din ea exploda un buchet de raze calde. Ca si cum ar fi prins viata, inima tasni afara si se infipse in pieptul lui. O caldura placuta ii cuprinse atunci intreaga fiinta si trupul i se umplu de lumina. Parca renascuse. Dar nu asa cum fusese dintotdeauna, ci altfel… Desi isi simtea corpul arzand ca o flacara in jurul sau, ii parea ca de fapt nu are forma sau marime. Ca e….ca cerul, dar necuprins in zare. Iar lumea in care calatorise atata amar de zile ii parea fidela tovarasa de drum, frumoasa cum nu o mai privise.

Auzi un glas. Se auzea ca un ecou cristalin de peste tot in jurul sau, dar izvora din pieptul lui. Inima ii vorbea….sau mai degraba ii canta. Ii spuse mai intai sa deschida saculetul si sa scoata afara visul. Sa il arunce cat poate de tare spre cer si sa asculte bine caci visul isi va spune numele.

El asculta la glasul ce il povatuia si apoi deschise iarasi saculetul pe care il tinuse strans multe zile. Lua in palme pietricica albastra din el si o arunca spre cer atat de tare ca se invarti de trei ori pe loc. Pret de cateva secunde o vazu cum se inalta, pana cand disparu, albastru in albastru. Dar nu avu timp sa se indoiasca pentru ca o vazu cum pica inapoi cu o viteza uimitoare, transformandu-se, pe masura ce se apropia, intr-o pasare azura cu aripi lungi. Si pasarea frumoasa, cum nu mai vazuse, isi intinse capul inainte si striga in toate cele patru zari oprite-n timp : IUBIRE! Atunci, un vant iute dar vesel se porni si campul auriu stralucii si mai tare, daca asta ar fi fost cu putinta.

Simtind ca acum stie si intelege tot, putea sa plece mai departe. Nu mai era deloc singur. Avea o inima si un vis inalt care zbura deasupra-i calauzindu-l. Si inima ii vorbea si ii canta, mult si vesel, spunandu-i cele mai minunate cuvinte si atragandu-i atentia la cele mai frumoase peisaje pe care le vazuse.

Incepuse sa creada ca lumea aceasta nu era noua, ci facuse parte din el dintotdeauna. Si era sigur ca era mai frumoasa decat cea din care plecase. Pentru ca aici avea un scop. Si isi gasise in acest scop si credinta, si un prieten, si speranta, si drumul. Astfel, calea sa nu mai era aceeasi…dreapta, prafuita, marginind un camp. Calea lui urma pasarea albastra oriunde l-ar fi dus: prin camp, peste dealuri, prin copaci, pe sub ape, peste roca, printre flori, prin case… De fapt, recent facuse o pasiune din a poposi in case si din a-si lasa inima sa ii invete si pe altii ceea ce il invata si pe el. Plecand apoi, lasa in urma bucatele din Rai si oameni cu ochii larg deschisi.

Isi gasea impacarea intr-atat in acest gest, incat uita sa se mai intristeze pentru visul lui negasit inca. Uneori ii era mila de biata pasare care zbura neobosita, dar inaripata nu parea sa aiba nevoie sa incetineasca niciodata. Era puternica. Macar ea putea zbura, daca lui aripile ii atarnau greu, sub sentinta singuratatii.

Intr-o zi, mergand toti trei sub un apus de soare, faceau ce le sta in fire : el contempla visator, inima-i canta vesela, iar pasarea zbura jucandu-se prin aer. Invaluit de un sentiment ciudat, se opri atat de brusc, incat si pasarea se opri si levita pentru prima data.

Intr-o livada cu meri infloriti era o silueta. O silueta care parca se reflecta din el ca dintr-o oglinda. Parul ii luneca brun pe umeri inramandu-i chipul sarutat de soare. Il privea cu ochii mari, luminosi si sinceri, de parca vedea o fiinta de basm. Pistrui ii desenau sub gene o constelatie nedescoperita de savanti. Si umerii i se ridicau sfiosi dintr-o rochita de voal pe care vantul o ridica deasupra genunchilor juliti de jocuri copilaresti. Cu talpile goale statea in iarba cruda de parca tocmai s-ar fi nascut ca o floare din pamant. Ii zambea, lui, cu toata dragostea pe care o poate aduna din Univers cineva. Si ii intinse mana…

Inima, nebuna, incepu sa strige sarind de zor in piept: „Ura!Ura!Uraaa! Ai reusit! E acolo! Uite! Uite-ooo! Ura! Ura! Ura!”

Taci, inima si lasa-mi un ragaz!

Caci nu vreau sa fac caz,

Cand poate fi aievea,

Ci nu cum pare, EA.

Si rostind aceste cuvinte tematoare, cerceta in continuare silueta dintre ramurile ninse.

Indoiala i se risipi ca adierea printre flori cand de deasupra Ei se ridica o pasare alba ce se alatura visului sau. Cu fruntea inspre cer, se bucura vazand cum cele doua pasari se impreuneaza si zboara impreuna, dar in acelasi timp se intrista si fugi in graba desi crengile se agatau de el cu disperare, incercand sa il tina.

Ascuns la poalele unui salcam batran, el incepu sa planga, pentru intaia oara in viata lui. Plangea si ofta, si lacrimile ii cadeau in palmele unite in fata ochilor.

– De ce plangi tu? Il intreaba surpinsa inima.

– Am mers atata drum, am sperat atatea zile, am visat la ziua aceasta ca si cum tot azi ma voi naste si tot azi voi muri, renascand apoi pentru doi. Si acum…

– Acum?

– Acum, cuvintele pe care le-am tinut atata timp in mine nu vor putea niciodata sa spuna tot ce sper, tot ce sunt sau sa puna intrebarea pe care am rostit-o mut de atatea ori!! Nu stiu ce sa fac!

– Of, taci, tu, si nu spune nimic! Zise inima razand cu drag. Voi spune eu totul…Si ca esti un inger, si ca vii din Rai, si ca misunea ta e sa iubesti si sa deschizi cu dragostea ta o inima…Voi spune tot ce nu stii tu sa spui si tot ce iti e teama sa rostesti. Visul tau e atat de nobil incat odata implinit nu se va stinge,ci va naste alt vis, mai mare, de iubire. Tu trebuie doar aripile sa ti le pregatesti, si ridicandu-le in aer, sa-ti prinzi de brat iubita si sa o insotesti, mai sus decat au zburat vreodata, visele voastre.

Recapatand credinta, Ingerul se intoarse in acelasi loc, unde o zarise, ca intr-o oglinda, pe iubita cautata. Tesand printre ramuri o panza de iubire, o cauta din nou, dar nu o mai gasi.

Parea ca se stinsese, ca o inchipuire, acolo printre flori. Timpul o furase in clipele in care el zabovise in indoiala, iar in livada acum ramasese doar parfumul unei iubiri care se raspandea in aer, albe petale sidefii…

Inaintea lui, printre pomi, se facuse carare si lumina il chema sa porneasca din nou la drum…Sa caute ceea ce pierduse, dar numai pana cand o va regasi…

Si nu stia ca in acest timp, si ea il cauta, desi o durea ca o ocolise. Caci durerea nu e nimic, atunci cand inima iti canta si visul tau se inalta spre cer.

Anunțuri