Libertate

Norii se torc din nimic sub zborul sau. Se rasucesc si se contorsioneaza in cele mai diverse forme, facandu-te sa crezi ca se joaca mima intre ei…

Curentii de aer ii infioara putin trupul. Dar fara ei nu ar fi nimic, caci drumul nu i-ar fi inceput si nici nu ar fi avut directie. Cum ar fi fost sa ramana acolo mereu? Tintuit pamantului in care au crescut cei dinaintea lui… Poate mai simplu, mai confortabil…dar…toata aventura? De unde ar fi luat-o? Nu poti creste intr-un loc toata viata. Trebuie sa ai perspectiva mai larga. Lumea e mare si trebuie vazuta. Fie ca o strabati tu pe ea, fie ca te inunda ea pe tine…nu te poti izola de ea. Faci parte din ea si ea face parte din tine. Se petrece prin tine ca printr-un filtru, iar tu pastrezi din ea doar ce simti ca iti apartine si ca te poate completa. Nu poti capata intelepciunea vietii pana nu cunosti cat mai mult lumea, cu locurile ei, cu oamenii ei…Nu poti invata care sunt greselile pana nu le faci si nu le simti gustul amar…Asa ca orice creatura a naturii cu putina minte stie ( sau o face instinctual) ca a invata sa supravietuiesti presupune sa te avanti in necunoscut uneori. Si – nu-i asa?- necunoscutul poate fi infricosator, dar la fel de incitant…Ca doar Eva e mama noastra si de la ea mostenim curiozitatea.

Si el zbura acum in lume…deasupra ei. Isi cauta un loc. Unde sa creasca asa cum era el, nu cum au fost altii. Ii placea mult sa zboare, desi era mai mult in voia fortelor naturii decat in voia sa. Sa fie deasupra norilor era ca si cum timpul se oprea in loc si viata era infinita…Rasturnat de vant, impins de curenti, ridicat mai aproape de stele, coborat printre nori, putea vedea o minunata panorama care il facea sa se simta stapan peste toate (pentru ca sub el lumea parea marunta), dar in acelasi timp sa se simta mic de tot, cum si era (pentru ca lumea era asa de complicata si de diversificata, in mii de culori si forme…). Stia de acum ca toata greutatea vietii sale ii sta pe umeri. Nu mai era nimeni sa il ocroteasca intre petalele sale. Doar el, si destinul. Fata in fata. Cu destinul, e greu sa alegi strategia. Nu stii cum sa il iei. Ori sa il infrunti si sa iti faci existenta cum vrei, ori sa te aliezi lui si sa accepti tot ce iti vine in cale…Uneori lucrurile sunt asezate multumitor in cale, asa ca de ce ai lupta contra? Asadar, decizia e greu de luat…

El, nu prea putea sa aleaga mult. Doar se nascuse dintr-o floare vrand-nevrand. Statuse intre petalele ei o vreme si apoi, cand se implinise timpul, vantul il zmulsese si il ridicase inspre soare. El nu prea avusese multe de zis sau de facut. Asta era firea, asa era natura…Tot vantul il purtase si pana in clipa asta, si, mai departe, tot natura avea sa aleaga unde se va aseza. Singura putere pe care o avea ca o mica samanta ce era, era sa se roage la Dumnezeu si sa isi doreasca mult sa traiasca, ca sa creasca o floare frumoasa si mandra, de cel mai intens albastru.

Si calatoria i se sfarsi. Cazu usor pe…o treapta de stanca. Se sperie la inceput. „Doamne! Cum o sa prind radacini aici?? De ce ma pui asa la incercare? E imposibil…Roca asta e prea dura…Radacinile mele firave nu pot reusi niciodata sa o strapunga si sa sa se ancoreze in ea…Si apoi? De unde imi voi lua eu apa si hrana?” se lamenta micuta samanta de floare neincrezatoare in coincidenta caderii ei in acel loc. Insa in timp ce ea se ingrijora pentru lucruri pe care oricum nu avea cum sa le controleze, minunea se intampla: ii crescura radacini firave si se prinsera de muschiul de pe roca. Ploi il udara (spun „el” pentru ca era un exemplar masculin din specia lui…cele feminine erau albe…aveau florile albe…el trebuia sa fie albastru.) si cu ajutorul lor reusi sa se hraneasca si sa inceapa incet-incet sa explodeze din coconul sau. Datorita faptului ca era la fel de verde ca muschiul pe care crescuse, pasarile care zburau la acea inaltime nu il putura vedea cat timp fusese doar un boboc, asa ca scapase de pericolul ciocurilor lor…

Si crescuse, zi de zi, inaltandu-se din tulpina si purtandu-si in frunte bobocul cu grija, pana cand ii va fi venit vremea sa se deschida. In ciuda asteptarilor, reusise sa traiasca pe stanca. De aici, peisajul era amutitor. Cand norii se ridicau mai sus de el dezveleau un tablou incredibil. Petece de culori se impleteau pana cand se pierdeau sub paduri dese si verzi care rascolite de vant puteau sa pacaleasca privirea si sa crezi ca e o mare…Dar nu avea cum, caci marea incepea in a doua parte de peisaj…Acolo unde se termina padurea deasa, o campie verde isi legana recolta in soare si apoi iti intindea o limba de pamant arid inspre tarmul nisipos…Si valurile..valurile alea inspumate care maturau malurile si le imbibau cu gust sarat…Aroma de sare si de alge ajungea pana sus…la el. Si se intreba: „ Daca as fi fost o alga? Oare cum e in apa? Cred ca e ca si cum ar ploua foarte, foarte des, si mereu…”

Apoi, la scurt timp, langa el a crescut o buruiana. Nu stia cum a ajuns samanta ei acolo. S-a trezit pur si simplu ca o frunzulita verde, zimtata, creste langa el…Si ea, fiind buruiana, s-a agatat de el. Si s-a folosit de el ca sa se inalte dreapta si trufasa. Avea un farmec aceasta buruiana…Poate pentru ca era singura planta care ii era vecina si care se atasase (de-a dreptul) de el. Descoperind ca poate fi si altfel decat singur cu gandurile lui, bobocul de floare se bucura. Si o indragi pe buruiana care era mereu vesela si vorbea mult. Zimtii ei erau putin cam durerosi, dar el putea sa ii accepte, doar pentru ca ea ii oferise compania ei. Si credea ca pentru asta, merita un mic sacrificiu.

Pentru ca buruiana isi legase radacinile de ale lui si, si asa, apa era putin si hrana la fel, floarea albastra inceta sa se mai inalte. Ramase scunda si firava. Pe cand buruiana se dezvolta in voie. Atat de bine ii era ei, incat crescuse toata in jurul lui si il invaluise. El abia daca mai putea vedea peisajul. Insa isi spunea:”Eh, macar o vad pe ea…Poate asa trebuie sa fie…Cand iti legi viata de cineva, renunti la lume si o vezi doar pe ea…” Nu stia ca se insela…Nu stia ca iubirea insemna sa fii liber si sa vezi lumea impreuna, in toata splendoarea sub care ti se dezvaluie cand iubesti. Iubirea nu te orbeste, ci iti deschide ochii larg.

Si zilele treceau…si el nu mai inflorea…Trecuse absurd de mult timp de cand orice floare normala din specia lui ar fi inflorit. Dar nu avea cum, pentru ca buruiana ii consuma energia…Nu il lasa sa se deschida si sa isi urmeze cursul natural. El insa, nu i-ar fi reprosat nimic niciodata. Cum sa faca asta, cand altfel,fara ea, poate ar fi fost singur si pierdut pe acel nou taram…?Poate…

Si intr-o zi, cand el si buruiana zimtata stateau inlantuiti si vantul ii clatina (la fiecare atingere de-a ei, el incerca sa se fereasca de spini)…curentii adusera la dreapta lui o samanta. Se sperie. Se obisnuise mai intai sa fie singur, apoi sa fie el si buruiana…iar acum? Erau mai multi? Zicea la modul absurd: „ In curand o sa fim padure!” Si buruiana egoista nu se amuza la aceste cuvinte, pentru ca ea il vroia doar pentru ea…Asa fac buruienile…Supravietuiesc in dependenta. Dar, in acelasi timp, floarea albastra se temea pentru micuta samanta. Ii amintea de el cand sosise pe roca…El avusese noroc…Se prinsese de muschi. Insa acolo unde cazuse ea, nu era muschi. Doar roca.

Descoperind ceva nou, el o privea zi de zi cum incepe sa faca radacini si putea sa jure ca vede cum ii ies cu incetinitorul dintr-un capat…Ca si pe el, ploaia o uda, vantul o incalzi, si isi prelungi radacinile catre muschi. Ca si cum ar fi stiut ca viata ei depinde de asta. Apoi crescut. Intai tulpinita firava, apoi frunzulite micute si ovale…Era de un verde incredibil de viu. Vibrant. Si intr-o zi inflori. O floare alba. Cupa florii ei crescu avand chipul inspre el. Si atunci il vazu. Aproape sufocat de o planta cu tepi. Se sperie si exclama: „Vai, saracul de tine! Nu mai poti respira!” Dar strigatul ei o trezi pe buruiana care dormea profund. Aceasta o privi cu ochii scanteind fulgere si ii spuse florii albe: „Dupa ce ca ti-am permis sa cresti aici unde eram noi deja, acum mai esti si bagacioasa…Nu se sufoca, stai linistita. Eu sunt aerul lui…” Si floarea alba ramase uimita…”Aerul lui? Cum asa? Nu vezi ca nici nu se mai vede de tine? Si el e o floare…Unde ii sunt petalele?” Doar ca isi spunea asta in gand…Nu ar fi vrut sa o supere pe buruiana, ca aceasta sa isi scoata spinii si mai tare. Si floricica alba se intrista: nu pricepea cum poate accepta cineva sa traiasca inlantuit si limitat la granitele pe care i le impune o alta fiinta. Ea credea in libertate. In libertatea pe care o poti trai impreuna…Pentru ca libertatea individuala ii parea mai mult singuratate…Si singuratatea provoaca slabiciuni si favorizeaza vicii…

Intr-o noapte…cand stelele straluceau miliarde…Ea ii sopti lui. „Tu vezi stelele?” El raspunse: „Da, le cunosc…” Ea continua: „ Ai observat cum ele traiesc toate la un loc si cu toate astea stralucesc in aceeasi masura? Stii de ce? Pentru ca le lumineaza soarele…Asa trebuie sa fie o convietuire…Ca un soare care face doua stele sa straluceasca la fel de tare… Nu ca o eclipsa de luna…” El intelese. Apoi adormira.

Restul zilelor se scurse placid. Tacerea era singura forma de comunicare dintre cele doua flori. Cand taceau, isi transmiteau emotii prin vibratia sufletelor lor. Si aceste vibratii erau mai cuprinzatoare decat toate cuvintele din lume. Buruiana incepuse sa il ofileasca pe el…Si floarea alba era revoltata pe nepasarea acelei parazite, si trista pentru bunatatea netarmuita a florii albastre…

Si apoi veni vara. Si soarele ardea din ce in ce mai tare, lasandu-si pletele fierbinti sa cada cascada peste stanci. Florii albe ii pria: devenea mai stralucitoare si mai vie. Pe cand cealalta floare avea umbra in continuare. Soarele nu era bun pentru buruiana. Ea avea nevoie de umezeala ca sa se dezvolte. Si atunci incepu sa se usuce. Si sa se micsoreze. Se agata de gatul florii albastre si ii spuse, intr-o clipa de disperare: „Te rog….da-mi apa…da-mi mai multa apa din venele tale…” Ingrozita, floarea albastra, avea sufletul sfasiat…Stia ca daca ii va da mai multa apa, el va muri apoi, secat…Viata ei in schimbul vietii lui…Si ce sa decida? Sa o lase sa se infrupte din el si el sa se sacrifice? Nici nu simtea ca traise pana atunci, asa ca ii raspunse cu inima bucati: „Vreau sa infloresc.” Si isi inalta fruntea spre soare.

Apoi, zi de zi, buruiana se usca si cazu de pe el. Soarele se strecura mai intai usor prin spatiul dezvelit de ea in jurul bobocului tarziu, ca peste o vreme sa il cuprinda de-a dreptul in bratele sale si sa il faca se simta viu si plin de energie. Floarea alba, de langa el, privea totul si radea de bucurie. Asa de fericita era sa vada cum revine la viata si natura face dreptate… Si…din mugurul verde, se ivi o bucatica de culoare. Albastra-albastra. Dintre frunzulitele bulbului incepu sa se scurga culoare si sa iasa petale carnoase si puternice. Soarele facea ca albastrul lui sa straluceasca si cerul era invidios pe frumusetea culorii. Se deschise treptat intr-o floare timida, cu o cupa stramta, ca o gura de trompeta…Apoi, incurajat de floarea alba care ii canta si radea mereu, deveni o floare adevarata, care isi intinse petalele atat de larg si de mandra, incat…atinse petalele florii albe.

Si lumea de sub ei deveni prea mica pentru povestea lor.

2302949179_b07b84b3ec1

Anunțuri

Zapada din octombrie

S-a mai sfarsit o saptamana. Aproape o saptamana…Cinci zile in slujba unor idealuri frumoase ce se vor naste intr-o primavara…curand. Incui bine usa. Cobor. Ies in strada. Zumzetul vesnic fara de care nu s-ar mai numi „Bucuresti”. Si-n razele farurilor…minune!

Firava, indrazneata, sclipind…zapada! Ninge. E doar octombrie si ninge…Tocmai ma gandeam acum cateva zile cand ma dezbracam de palton, incinsa, ca odata, cand eram in clasa a sasea, a nins pe 23 octombrie. Si-n ziua aceea, cand ma gandeam la asta, era 20 octombrie si ma bucuram de zi de vara in miezul toamnei. Tin minte clar ziua de acum 10 ani…Fusese cald si ma dusesem la scoala in pantofi decupati in varf, si a trebuit sa ma intorc acasa prin zapada…Noroc ca invatam la cel mult 200 de metri de casa.

Si azi, dupa un deceniu, e 24…octombrie. Mai sunt exact 2 luni pana la magicul Craciun si totusi eu ma simt ca in Ajun dintr-o data. Luminile cladirilor, felinarelor si farurilor ar putea fi foarte bine beculete de pom…Si orasul miroase a brad. Numai fulgutii astia micuti si dragi sunt „de vina”…

Intind palma. O tin asa cateva secunde ca sa pot primi darul cerului…Si ma conving: chiar e zapada. Fulguieste usor, ca intr-o noapte de poveste cand copiii incantati cu povesti viseaza zane…

Nedespartita de muzica, ca intotdeauna, am norocul sa opresc exact pe un post de radio cu muzica simfonica…O, Doamne, cum ma invaluie, cum ma cuprinde, cum face cald in mine…Si zambetul imi renaste inevitabil intre obrajii arzand. Concert de vioara si violoncel…Divin. Inaltator.

Ajung la o intersectie. Trebuie sa traversez inainte. Fara sa ma gandesc deloc ma intorc la 180 de grade si schimb sensul. De ce sa ma duc atat de constiincioasa spre casa? Ce ma asteapta acolo? Ce-mi lipseste de acolo? Nimic mai mult decat caldura unui pat confortabil. Dar eu vreau mai mult. Vreau sa vad ce nu am mai vazut. Vreau sa merg pe jos si sa ma ninga.

Si nu stiu incotro ma indrept. Zona mi-e straina. Dar de la prima cuprindere cu privirea, atat de draga…

Are un iz de „de demult”…Cladiri vechi, cochete, unele parasite, altele ruine, altele locuite si vii. Se astern pe rand, la dreapta si la stanga-mi…Drumul pe care plutesc neauzindu-mi pasii, sub perdeaua fina de zapada, straluceste ireal. Pana si masinile care trec in sens opus au o anume aura datorita fulgilor asternuti pe ele…Cat de magica poate fi lumea cand simti…Si ce frumos e Bucurestiul. Incep sa il cunosc altfel. Singura, la pas, doar eu cu el, sau poposind unde nu obisnuiam sa o fac in alte dati…Mi-e drag…Nu credeam ca o sa ajung s-o spun…Dar in orasul acesta mare, schimbandu-ti calea de pe o strada pe alta poti sa fii in o mie de locuri in aceeasi zi. Sa iti imaginezi ca esti altundeva si sa fii pur si simplu. Orasul acesta iti primeste visele in bratele sale si ti le ridica spre cer…Mi-am dat seama ca daca cerul nu s-ar vedea atat de putin printre cladirile sale inalte, nu l-as mai iubi atat. Nu as mai vrea atat sa ajung acolo unde el e nemarginit…Pentru ca atunci cand ai putin, iti doresti mai mult. Daca ai totul deodata, la ce sa mai visezi?

O alta intersectie…Habar nu am incotro sa ma indrept. La stanga? La dreapta? Tot inainte? Oare care drum e mai surprinzator? O iau inainte si brusc ma rasucesc si mai traversez o data la dreapta. :)) Rad singura. Ce-mi place de mine cand sunt atat de imprevizibila! E palpitant sa merg eu cu mine pe strada. He he!…

Viorile canta cu patima o sonata care parca e facuta sa descrie caderea zigzaguita a fulgilor de nea in lumina farurilor. Violoncelul le acompaniaza grav si apoi ele urca si tipa vesele, tulburator. Cat de frumos…Muzica din Rai…Ma transpune…

E o strada intunecata, cu umbre si lumini pe alocuri…cu frunzis jos si galben, translucid in lumina becurilor. Cladiri mirosind a carti vechi, vechi de tot si ingalbenite de soare si ploi…Casute muscate de gat de timpul pasional…Ferestre stralucind in noapte, risipind parfumul unor vieti straine. Oare cine o fi dincolo de ele? Batranei sorbind din ceai de tei, nestiind ca afara ninge timpuriu? Copii jucandu-se cu bucuria sincera a celor care il asteapta mereu pe Mosul? Iubiti zgribuliti sub paturi rosii? Singuratici pictandu-si noaptea cu amintiri si caldura viselor de iubire?

Mister…Visare…

Ghirlande de iedera sufoca in sarutul lor cateva casute rusinoase si ascunse…Peste garduri si porti impletite, inflorate, rasucite, spiralate, se leagana plete aramii de vita de vie.

In vapaia rece a felinarelor albe continua sa se cearna mai timida acum, zapada toamnei. A nins cu frunze, ninge cu nea. Ninge cu vise.

Uimire. Fericire. Simtire.

Muzica rasuna cristalin si un pian s-a alaturat viorilor, violoncelului…E cantecul inimii tresaltand, e melodia serii in care inaintez.

O pisica neagra imi taie calea, eu ii tai urma…

Pe buze simt sarutul fulgilor si pe gene mi se aseaza si apoi se topesc soapte albe ale unei ierni departe. De le-as putea pastra…Sa se adune, una, alta, si sa ma imbrace in alb…Dar daca in mine e cald…se preling pe obraz topite. Si plang cu lacrimi care nu sunt ale mele…

Oare mai vad si altii ca ninge? Oare simt si altii fiorii? Pentru ca e usor sa treci totul cu vederea cand esti prea grabit si ingandurat si nu-ti mai pasa de maruntele lucruri marete…

Intr-un moment de ratacire ajung intr-o statie de troleibuz. Si drumul m-ar ispiti si as merge asa ani in sir…si zorii m-ar surpinde de mii de ori visand…Dar simt sa scriu…Si ma opresc sa astept troleul spre casa. Stand acolo, cu timpul tinandu-ma prietenos de mana, ma mir si rad cu tot sufletul meu. Luminile masinilor de pe bulevard inghetate in trafic ma inunda. Zapada tot cade, tot canta vioara…E vis? E prea frumos…

Soseste tarziu si totusi prea curand si troleul. Urc. Ma asez. Scot pixul. Deschid agenda. O foaie ma asteapta, imi surade.

Si scriu…Si tu stii.

Lapte si Cacao

E o toamna lunga, lunga…Cum n-a mai fost de ani. Si frunzele au cazut alene, dansand in soare, pictand orasul gri in rosu si in galben si in brun…Si frunzele soptesc povesti daca le prinzi sub pasul tau, caci ele stiu ce glasuiesc o vara trainicii copaci – sufletul pamantului.

Valsand prin soare, una si una, s-au avantat, dragutele, si s-au facut zapada. Zapada colorata, zapada calda, fosnitoare…Lunecus tocmai bun pentru visele care au scos saniuta cu picioare de acadea bastonas din camara sufletelor. Si visele ar striga „Partieee!”, numai voce de ar avea….Insa nu au, asa ca oamenii nu stiu, nu se feresc si visele cu viteza se ciocnesc de ei si ii patrund. De aceea, unii merg pe strada, peste frunze cazute si deodata ii cuprinde visarea…Uneori, micutele vise se mai si accidenteaza pentru ca unii oameni sunt din piatra si nu le pot primi.

Si seara, spre apus, toti copilasii veseli zamisliti de suflet si de imaginatie, isi duc saniile la pastrare si se aduna in culcusul lor. Culcusul lor e sus, sus, pe pat de munti. Si visele adunate acolo, primesc pe rand sarutul Soarelui –Tata, care le binecuvanteaza, ca sa le implineasca. Atunci, unele mici, mai cresc un pic. Si altele se culca fericite, caci in zori se vor trezi realitate.

Iar in oras, cand visele se intorc in culcus, ramane cerul rosu care infrigurat, isi trage haina pretioasa peste el, cu diamante sclipitoare si brosa de argint.

Sub el, drumurile scaldate in lumina, zgomotoase, forfotesc…Si-n blocuri inalte, invelite in intuneric, se aprind luminile, semn ca acolo este viata.

Intr-o bucatarie, pe-o masa, stau aranjate borcanele, cutiute, o vaza cu flori galbene, o cana, un ibric cu lapte si o punga cu cacao.

Cred ca, plecand pe graba, cineva le-a uitat asa, descoperite, pe masa…

– Uuu! Cine e acolo? Se auzi un glas infundat din ibric. Azi de ce m-au mai scos oare din frigider? La ce m-or mai folosi? Sper ca nu fac orez cu lapte, ca ma consuma pe tot!

– Nuuu te fac! Stai linistit, ii raspunse o voce soptita din punga.

– Tu cine esti?

– Sunt Cacao.

– Cacao? Asta fac? Lapte cu cacao? Se lamuri laptele.

– Nu, Cacao cu lapte!

– Ha ha! Imi pare rau draga mea, dar laptele e cu cacao, nu cacaoa cu lapte! Asa-i de cand e lumea! Rase laptele.

– Nu nu, cacaoa se pune prima si apoi se toarna laptele. Si ea, se raspandeste in el si se topeste, dandu-i culoare si gust cum laptele nu ar avea fara ea!

– Da? Ei, afla ca gustul meu e delicios si fara tine! Oamenii ma folosesc asa ca sa ma bea gol, ca sa ma puna la taitei, la orez, la creme, la prajituri…

– Da, oamenii te folosesc ca pe un ingredient, nu vezi? Nu ai auzit? Orez cu lapte, taitei cu lapte, crema cu lapte, prajitura cu lapte…Tu esti actorul secund in toate astea…Pe cand atunci cand mi te alaturi mie, eu te fac sa devi actor principal alaturi de mine…

– Si actorul secundar? Zise cuprins de gandire laptele.

– Zaharul, bineinteles…

– Aham…Tot nu m-ai convins! Nu se poate cacao cu lapte! Doar lapte cu cacao! Deci e clar! Nici nu stiu de ce mai discutam!

– Hmmm…incapatanat mai esti…Ai auzit de ciocolata cu lapte?

– Da!

– Pai, ciocolata e din cacao…Deci e un fel de cacao cu lapte, doar ca e solida…Asa ca…zambi Cacaoa.

– E, na, acum! Auzi la ea! pufni Laptele. Pai se compara gustul tau sters cu cel al ciocolatei?

– Ciocolata contine foarte multa cacao, dar si mai mult zahar…Numai aroma mea intensa ii da savoarea…laptele doar o imblanzeste.

– Iaaa stai tu…Sa luam asa. Da? Avem toamna, spre exemplu. Ca sa faci toamna, iti trebuie putin frig si niste frunze. Ei, daca ai frig, fara sa presari frunze in el…tot toamna e! Deci nu e nevoie de frunze.

– Ha ha! Da, dragul meu, dar frigul singur ii goneste pe indragostiti din parc…Pe cand frunzele ii ademenesc sa se iubeasca sub ploaia de culori, chiar daca este frig. Si apoi…frig poate fi oricand. Si vara, si primavara, si mai ales iarna. Pe cand frunze pastelate ai doar la timpul lor, toamna. Ele dau culoare si suflet anotimpului. Frigul doar ii face pe oameni sa o constientizeze, daca inca nu au vazut, simtit, frunzele cazand.

„ Ufff! N-am ales bine exemplul…” isi zise in sinea lui Laptele.

– Hmmm…Mai, Cacao, dar si tu esti pusa in biscuiti, prajituri, crema…Si atunci nu se numesc „biscuiti cu cacao”, „prajitura cu cacao”, „crema cu cacao” ? Vezi, asta e ordinea…”Ceva” cu cacao… Deci „Lapte cu cacao” e corect!

– Pur si simplu, nu renunti! Da, asa e…e „ceva” cu cacao…Dar eu nu sunt doar un alt ingredient in toate astea. Eu sunt ingredientul cel mai important in toate astea. Eu fac diferenta.

– Da, dar in ele mai intai se pune lapte. Pentru ca fara lapte nu ai avea in ce sa pui cacao. Cacaoa nu s-ar folosi daca nu as exista eu! Ca si in cazul de fata! Daca fata nu ar fi avut lapte, pe tine nu te-ar fi pus in…..apa!

– Da? Zise enervata Cacaoa. Pai atunci, nici pe tine nu te-ar fi scos din frigider daca nu i-ar fi fost pofta de gust de CACAO!

– He he! Se vede ca e intuneric in dulapul ala unde stai tu! Pe mine ma bea oricum, sunt preferatul ei! Nici apa nu bea asa multa! Rase triumfator Laptele. Tu nu vezi ca pe tine te-a cumparat de cateva luni si inca mai existi? Pe mine ma cumpara zilnic si ma termina pana seara.

– Eu sunt mai pretioasa…Lucrurile pretioase se folosesc rar…

– Daaa…Cu siguranta. Dar lucrurile dragi se folosesc des, asa ca…Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

Se certau strigandu-si de peste drum cei doi, intre ei stand o cana mare si rosie.

Cana, ascultand, radea in sinea ei…Pentru ca ea stia ca ea era de fapt baza. Daca nu ar fi fost cana, in ce ar mai fi pus fata laptele si cacaoa? Unde s-ar mai fi invartit si amestecat ca sa dea fie Lapte cu cacao, fie Cacao cu lapte? Poate credeti ca si cana e naiva…Ca ar fi putut fi folosita orice alta cana din dulap…Dar nu, cana aceea era un dar de la iubitul fetei. Pentru ca ei ii placea sa bea mult lapte si pentru ca ei ii placea rosul…Si pentru ca baiatul i-o lasase ca sa ii incalzeasca mainile atunci cand el nu o va putea tine de mana.

Si fata intra in bucatarie, vorbind la telefon. Puse telefonul pe masa, dadu pe speaker si continua:

– ….Da, iubire, chiar acum imi faceam o CANUTA DE LAPTE CU CACAO. Aham…in canuta de la tine, pui….Si eu te iubesc. Pa paaa!

Apoi, oprind telefonul, cu ochii inchisi si palmele pe rosul caldut, fata bau o gurita din cana cu iubire…

Tara din noi

Eu locuiesc in Diania. Este o tara. Nu are granite, nici vecini…Tara mea acopera toata Planeta si chiar si Universul…Nu are relatii politice cu nicio alta tara. Nici relatii comerciale…Insa mentine relatii de iubire cu alte tari care i se suprapun si coexista.

In Diania nu exista conflicte, ci doar pace. O pace pe care o promoveaza oriunde in lume. Tara mea face parte din Uniunea Oamenilor care Cred si este membra a Organizatiei Internationale a Iubirii.

In tara mea e o singura Biserica. Si o singura Religie. In Biserica din Diania, Dumnezeu vorbeste direct cu mine…si uneori vorbeste prin mine. Si alt ritual de credinta, in afara de rugaciuni si fapte bune nu exista.

Domn in tara mea este Dumnezeu si eu ii sunt ambasador. Ambasadorul iubirii. Cautam de ceva vreme si un baiat care sa fie ambasador alaturi de mine si astfel sa fim mai eficienti in lumea asta. Dar am tot primit CV-uri si inca mai sustinem interviuri, si tot nu ne-am hotarat. Ar fi o optiune, dar mai e de gandit, de decis, de aflat…

Tara mea are o istorie lunga. Dintotdeauna. Si-a castigat independenta teritoriala acum 22 de ani si si-a regasit linistea intr-o zi de vara. Si mai are multa istorie de facut, de trait, de scris…

In Diania sunt si munti si dealuri si campii si delte si rauri si lacuri si mari si oceane si paduri tropicale si savane si stepe si deserturi si plaje si gheturi polare…Ma pot plimba oriunde doresc si pot calatori cat de departe vreau. Principalul mijloc de transport e „gandul”. Si e foarte rapid si nici nu polueaza sau ramane blocat in trafic. Le-as scrie celor de la primaria din Bucuresti, sa le spun si lor de aceasta descoperire a mea care i-ar putea ajuta pe cei din trafic sa economiseasca timp uneori…Dar nu cred ca as fi inteleasa.

In Diania e soare mereu. Asta e starea generala a vremii. Dar cand imi doresc mult, poate sa si ploua cu emotii si sa mi se inunde ochii. Iar uneori poate sa si ninga si in tara mea sa fie totul alb si linistit. Alteori, soarele se poate ingana cu noaptea si sa nasca apusuri care sa ma umple de rosu. Si cateodata, in mine e intuneric si stele stralucesc vesele, gadilandu-ma pe dinauntru.

Sunt multe anotimpuri. Sunt ierni geroase dar fierbinti. Sunt ierni calme si albe. Sunt primaveri verzi si parfumate. Sunt primaveri cand ploua caldut. Sunt veri care frig. Sunt veri cu vanticel si maci. Sunt veri cu nori mari si albi care se ciocnesc si nasc lumina si speranta care se cerne peste flori. Sunt toamne galbene si caldute. Sunt toamne gri si ude cu miros de frunze. Si mai e un anotimp care nu are inceput sau sfarsit si din care se nasc celelalte. Iubirea.

In Diania, cerul e nesfarsit, ca si florile de maci care cresc si pe ape, langa nuferi, si pe munti gri-albastrui alaturi de flori albastre, si in desert. Si e plin de pasari si fluturi.

In Diania se zboara, nu se merge pe jos. Si desi mie imi place mersul pe jos mult de tot, sa zbor e de o mie de ori mai minunat.

Tara mea nu are hotare, dar un curcubeu se intinde deasupra si nu stiu de unde incepe si unde se termina. E infinit de mare si de frumos. Are unele culori pe care doar sufletul meu le-a creat si le recunoaste.

Si cand ma plimb insotita de fluturi si umbrita de pasari, din campii culeg credinta. Iar cand poposesc pe dealuri primesc speranta, pentru ca de acolo, muntii sunt mai aproape. Iar cand ajung pe munti, ma umplu de fericire.

Si in Diania nu e aer. E iubire. Asta se inspira, asta se expira. Nici nu e nevoie de hrana sau de haine, pentru ca ea te umple, ea te imbraca.

Si nu e gravitatie. Te simti ca si cum ai merge pe Luna.

Aici, exista totusi o armata. Desi e pace inauntru mereu. Este o armata care lupta pentru alti oameni, pentru salvarea lor. O armata de cuvinte pline de suflet care incearca sa stinga razboaiele din altii si sa alunge demonii dictatori care ii mutileaza pe cei care nu mai cred.

Diania nu este o tara pustie. Acolo traiesc eu si cativa oameni dragi care au trecut testul si au reusit sa se obisnuiasca cu lipsa gravitatiei si cu noul aer, iubirea. Portile ei sunt deschise oricand insa. Nu are portari sau paznici, pentru ca multi nu reusesc oricum din primii pasi sa reziste dupa ce patrund. Si pleaca singuri. Se triaza singuri vrand-nevrand.

Insa mi-ar placea ca intr-o zi sa fie o tara plina, cu miliarde de locuitori care sa se fi adaptat conditiilor si sa fi ramas pentru totdeauna. Cred ca Dumnezeu ar fi tare fericit. Si noi, ambasadorii iubirii, stand la dreapta Lui, am zambi impliniti, pentru ca ne-am fi indeplinit misiunea cu succes.

Bine ati venit in Diania!

Voi fi ghidul vostru, voi fi armata care lupta pentru voi, voi fi ambasadorul care va aduce speranta si iubirea.

Va incumetati sa incercati?

Poţi?

Buzele-mi sunt pecetluite,

Şi tremură mute, golite,

De orice cântec sau cuvânt

Care-ar putea să-ţi spună

În zadar, ce simt acum.

Iar vântul suflă nevăzut şi rece,

Zburând pe la fereastra mea.

Şi chiar şi liniştea să sece,

Tot linişte-aş avea.

Şi lumea de-o petreci,

Plouă chiar şi-n zări senine.

Cum faci să nu te-neci,

De la mine pân’ la tine?

Căci între noi, e doar o barcă.

Şi e la mijloc, pe o mare.

Cine, făr’ să ştie să înoate, încearcă,

Oare nu se scufundă, oare nu moare?

Ce ar putea să te facă să pluteşti?

Ce ar putea să-ţi facă drum?

Oare e de-ajuns doar să iubeşti,

Când nu poti spune “te iubesc” acum?

Şi poţi cuprinde o mie de poveşti

Într-un singur,dar plin cuvânt?

Poţi prinde-un univers cu stele

Pe ei, pe noi, şi toate cele,

În simplul, plinul…”dragoste”?

Nora Stela, 26 septembrie 2008

Obstacole

O grădină mare…Cu multă iarbă crudă, cu margarete zâmbitoare şi crini dulci parfumaţi…Cu pomi subţirei legănaţi de vânt…Cu fluturi vibrând în căldura unui mai…şi albinuţe gălbioare. Şi cer deasupra. Mult cer. Albastru cer. Şi trandafiri albi. Şi trandafiri roşii. Şi trandafiri roz şi moi ca obrăjorii unui copilaş. Şi trandafiri înflăcăraţi ca un apus de vară ploioasă. Şi toate strălucind în rouă.

Şi apoi, el. Un trandafir galben, într-un ghiveci, pe un balcon. Ferit de cer, ferit de soare, departe de o zi de mai dintr-o grădiniţă înflorată. Şi umbra de peste el nu este a unui pom verde ci a unui tavan gri care îi dăruieşte zilnic cu zgârcenie doar un petic de cer magic. Tavanul balconului de deasupra, căci crescuse într-un bloc…

Când fusese mic, doar un muguraş, nu putea vedea decât marginea ghiveciului său verde-frunză-de-brad. Dar sperase că va creşte şi că apoi, într-o zi, va putea să se ridice peste zarea aceea de lume strâmtă şi să cuprindă depărtări fermecătoare cu privirea. Îşi imagina că va avea surpriza să descopere dincolo o grădină mare, plină de alte flori parfumate. Sau îndrăznea să viseze că e de fapt un trandafir crescut pe o stâncă, la marginea unei mări cu sirene de smarald. Uneori chiar credea că este într-un turn vrăjit, înconjurat de râuri şerpuinde şi câmpii onduite. Şi el, era regele lor. Rege peste câmpii, peste mări şi râuri, peste flori şi sirene.

Dar a crescut şi, aruncându-şi privirea peste ghiveci, visele i se zdrobiră de blocul cu zece etaje de vizavi. Gri…gri…şi tocuri pământii de ferestre. Ferestrele unor vieţi închise de bună voie în nişte cutii numite „apartamente”. Nici un pic de mister, nici un pic de fantastic…Doar…ziduri…şi ferestre.

Între el şi acele ziduri era lumină. O lumină caldă, blândă, care umplea golul dintre cele două clădiri. Iar la el în balcon pătrundea o singură rază subţirică de soare. Frântura aceea de lumină păşea graţioasă alături de el, dar nu îl atingea. Dacă s-ar fi aplecat câtuşi de puţin, s-ar fi putut învălui în strălucirea ei aurie.

Dar el se temea. Stătuse în umbră dintotdeauna şi se simţea rece. Iar raza care ii surâdea veselă de alături, părea atât de caldă încât era sigur că l-ar fi ofilit. Dacă îl usca de tot? Dacă pătrundea prin el şi îl frigea? Dacă atingerea ei l-ar fi durut? Sau mai rău, dacă s-ar fi obişnuit cu ea şi apoi, ea ar fi plecat, aşa cum făcea de fiecare dată când venea înserarea? Şi atunci?

Atunci aş fi trist. Işi spunea. E mai bine să fiu singur, să nu depind de nimic pentru a fi fericit…Mă rog, mulţumit…Nu sunt eu aşa mai liniştit? Singur…

Raza asta micuţă de soare e foarte frumuşică. Uite, numai cum dansează ea pe pervaz. Şi uite cum străluceşte. E aşa de firavă în rochiţa ei galbenă… Cum îmi atinge ea sfioasă ghiveciul…Cred că mă place. Pentru că vine zilnic. Se aşează cuminte alături şi îmi zâmbeşte frumos. Apoi se preface că gândeşte şi se mai apropie puţin de mine. Uşor, uşor, trece peste marginea mea de lume, în ghiveci. Şi apoi îşi netezeşte rochiţa zâmbind. Îi întinde marginile atât de aproape de tulpina mea… Atât de aproape încât totul frige în jurul meu şi simt cum petalele mi se aprind. Apoi, brusc, se retrage şi se îndepărtează. Căci, în cele din urmă, înserarea o goneşte. Şi ea pleacă răsucindu-se în aerul umed şi trist al balconului meu cufundat în întuneric.

Dar ştiu că o să vină şi maine, pentru că ea mă place…

Uneori, când este atât de aproape de mine, nu doar mă tem. Ci sunt şi curios. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aş înclina şi aş lăsa-o să-mi mângâie chipul? Oare chiar ar fi aşa de rău?

Îmi inspiră încredere totuşi, pentru că o văd că este galbenă, ca mine. Şi aşa de bine s-ar potrivi ea în grădina pe care o visez…Noi doi, galbeni, într-o mare de culori.

Eh, e târziu…Mă culc acum.

***

Sus, pe o stea, o rază de lumină stătea legănându-şi picioruşele în Univers.

Se uita către Pământul unde poposea zilnic atunci când tatăl ei o trimitea să încălzească oameni, flori, iarbă, frunze, ape…să dăruiască grădinilor culoare şi inimilor viaţă.

Dar ea se furişa mereu şi se ducea într-un balcon de pe o străduţă strâmtă. Ea nu vroia să lumineze nici oameni, să încălzească nici iarbă, să coloreze nici flori… Ea îşi dorea să atingă un trandafir galben din acel balcon şi să îl aducă la viaţă, la simţire… Să îl învăluie în strălucire şi căldură, să îl ţină la pieptul ei, să îl sărute şi să îl mângâie uşor, şi să îl facă să zâmbească. Acesta era visul ei. Şi visul ei se născuse într-un balcon, nu într-o grădină. Într-un septembrie, nu într-un mai.

Şi uite aşa, cobora pe pervazul umbros unde stătea floarea ei dragă într-un ghiveci verde-frunză-de-brad şi îl privea zâmbind. El, rece, o privea la rândul lui, cu colţul ochiului. Oare ce gândea? Apoi ea începe de fiecare dată să danseze şi să se joace, vrând să îi atragă atenţia. El o urmăreşte pe furiş. Apoi ea se aşează şi cade pe gânduri.

Hm…Pare atât de rece…De distant…Sunt sigură că de fapt are un suflet cald şi un zâmbet frumos. Dar el, stă acolo, înclinat în partea cealaltă, de parcă s-ar feri, şi tace…şi priveşte hoţeşte. Măcar mă priveşte. Ştie că sunt aici. Şi…poate simte măcar puţin căldura mea.

Ce spini are… Cred că m-aş înţepa în ei. E frumos el, totuşi, cu spini cu tot…Dar ce ascuţiţi sunt! Cred că doare dacă îi ating…Cred că aş sângera…Şi razele de soare pot sângera. Avem sânge auriu şi o inimă transparentă, foarte sensibilă. Atât de tare mi-aş dori să îl mângâi, să îl sărut, să îl strâng în braţe… Însă el îşi ţine ţepii înainte şi mă păstrează departe, temătoare…

Totuşi, o să incerc…

Şi netezindu-şi rochiţa, şi-o întinde peste ghiveci. Apoi păşeşte în pământul rece din vas şi se apropie emoţionată de tulpina lui, de primul spin. Cu degetele întinse, ar vrea să aibă curajul să mângâie acei spini şi să-i înmoaie, să-i topească…chiar de va sângera şi o va durea…

Dacă el o va primi în braţele sale în cele din urmă, toate rănile n-ar mai conta.

În umbra lui e atât de frig…Şi corpul i se înfioară şi tremură cu totul. Oare trupul lui e tot de gheaţă, ca umbra?

„Lina!”

Aşşş…Mă strigă sora mea mai mare! Cred că ne cheamă tata înapoi. Am zăbovit prea mult în nehotărâre…O să încerc şi mâine. Te sărut, iubitul meu…Dacă ai putea să mă auzi…

Şi oftând, plecă spre cer cu genele scăpându-i lacrimi în urmă. Aşa se întâmpla zi de zi.

Acum stătea pe o stea şi se gândea la trandafirul frumos care dormea în altă lume. Oare ce visa el? Oare ce simţea el? S-a gândit, după ce a plecat, măcar o clipă, la ea?

Şi se culcă, hotărâtă că mâine îl va îmbrăţişa în sfârşit. Va face din nou acel drum lung într-o secundă şi se va aşeza alături de el. Apoi, fără să ezite, îl va învălui cu îmbrăţişarea ei, orice s-ar întâmpla, oricât ar durea.

În timp ce jos, la ani-lumină distanţă, trandafirul se trezise din somn, simţindu-se privit… Dar regăsindu-se singur, înconjurat doar de noapte, îşi puse pleoapă peste pleoapă şi se întoarse la visul lui despre o raza de soare mică, galbenă, care îl îmbrăţişa şi nu îl topea.

Ţinându-şi copiii în braţe, Universul îi privea cum dorm şi zâmbea amuzat de teama lor prostuţă de a se iubi…”pentru că el are spini…” „pentru că ea e prea caldă”…

Niciodată nu putem iubi prea mult. Dar ne putem teme prea tare…de detalii care întotdeauna se dovedesc prea puţin fioroase când atingem obrazul celui pentru care am luptat.

]

*melodia este dintr-un film foarte frumos, August Rush, pe care vi-l recomand 🙂

Mai mult…

Avea o misiune. De asta il trimisese aici. Nu ii spusese cum sa o faca si unde sa se duca, si il lasase sa rataceasca. Dupa cat i se daruise, il lasase asa intr-o lume straina…

In ziua in care ii urase „Sa fii iubit si sa daruiesti iubire!”, ii pusese intre palme un saculet din flori de mar, cusut cu fire de iarba si impodobit cu muguri de trandafiri. In saculet a gasit doua lucruri: un vis si o inima. Si de fiecare din acestea era prins cate un biletel. Alaturi de vis scria: „ E singura harta pe care o ai. Cand vei ajunge unde iti e destinatia, aripile-ti isi vor recapata puterea. Ai grija sa nu-l pierzi, caci fara el vei muri.” Pe biletelul inimii scria cu litere inflorate aurii: „Hraneste-o cu speranta si frumusete si cauta-i perechea. Cand glasul inimii ce-l vei auzi nu va mai fi din inima ta, atunci iti vei descoperi comoara.”

Le puse la loc in saculet si privi in jurul sau. Se simtea coplesit de o sarcina pe care nu reusea sa o priceapa. Ce avea de facut? Era singur, abia invata sa mearga, sa respire, si lumea asta ii era cu totul noua. De cand a fost creat dintr-o raza de lumina, stiuse ca va veni o zi cand va fi lasat pe un alt taram ca sa isi indeplineasca misiunea. Dar nu isi imaginase ca va porni la drum atat de sarac. Fara sa stie incotro sa o apuce si ce cauta. Avea o inima si un vis pe care le tinea intr-o punguta firava. Doar atat ii putuse da? Cu ce sa il ajute astea doua?

Ofta dezamagit si facu primul pas, indepartandu-se de poarta. Trebuia sa se obisnuiasca in cele din urma cu lumea asta noua. Asa ca incepu sa o priveasca atent, concentrandu-se pe mai mult decat parea ca vede. Un foc galben domnea bland peste intinderea unui camp onduit de vant, imbratisandu-l in lumina dulce, ca un parinte care isi strange la piept copilul. Si cat puteai cuprinde cu privirea, peste toate se asternea o apa lina peste care pluteau petale in nuante pastelate. Din camp rasareau pe alocuri scarite infrunzite ce se inaltau spre cer, iar sus zburau pasari cu aripile intinse. Pe cand aripile lui atarnau asa de greu…de parca ar fi murit.

Peisajul acesta nu difera cu mult de cel de unde venise si unde traise o alta viata, numai ca aici…nu se simtea fericit si picioarele ii erau de plumb, tinandu-l pe un drum prafuit.

Strangand in mana saculetul, mergea pe o cale care parea fara sfarsit. Si zilele-si pierdusera numarul, si noaptea isi aratase aceleasi stele de mii de ori, dar el nu se oprea. Ceva il facea sa continue. Drumul sau nu mai era la fel de greu ca la inceput. Era deja o parte din el si il conducea inainte ca o forta nevazuta.

Intr-o amiaza de vara, a inceput sa ploua. Si apa rece care ineca totul in ropot si umezeala i se imbibase in aripi, facandu-l sa inainteze greu. Atunci s-a oprit pentru prima oara. S-a adapostit sub un nuc cu frunza deasa. A adormit. A visat ca zbura asa cum o facea cu usurinta candva. Dar cand s-a trezit, cu un gust amar de tristete, a vazut cum in fata lui se aseza, stralucind, un camp scaldat in soare. Si printre mii si mii de straluciri, tasnea din marea aurie cate o floare rosie,indrazneata.

Isi duse mainile la ochi si se freca uimit de atata frumusete. Ridicandu-se, se avanta razand pana in mijlocul acelor mii de flori, pana cand in jurul sau, lumea era doar camp cu maci si cer senin. Se arunca pe spate, si brusc se simti atat de mic…Mai mic decat iarba, infinit de marunt sub cer, si liber ca o gaza. Cand esti atat de mic, lumea e mult mai mare, viata e mai mare, posibilitatile devin infinite. Intinse mana catre o floare si apropiindu-se de cupa ei, isi puse buzele sa o sarute usor. „ Hai, ca drumul asta nu e deloc asa de lung…”gandi, si in clipa urmatoare, inima din punguta de petale incepu sa zvacneasca tare, ca si cum ar fi vrut sa iasa afara.

Deschise punguta, si din ea exploda un buchet de raze calde. Ca si cum ar fi prins viata, inima tasni afara si se infipse in pieptul lui. O caldura placuta ii cuprinse atunci intreaga fiinta si trupul i se umplu de lumina. Parca renascuse. Dar nu asa cum fusese dintotdeauna, ci altfel… Desi isi simtea corpul arzand ca o flacara in jurul sau, ii parea ca de fapt nu are forma sau marime. Ca e….ca cerul, dar necuprins in zare. Iar lumea in care calatorise atata amar de zile ii parea fidela tovarasa de drum, frumoasa cum nu o mai privise.

Auzi un glas. Se auzea ca un ecou cristalin de peste tot in jurul sau, dar izvora din pieptul lui. Inima ii vorbea….sau mai degraba ii canta. Ii spuse mai intai sa deschida saculetul si sa scoata afara visul. Sa il arunce cat poate de tare spre cer si sa asculte bine caci visul isi va spune numele.

El asculta la glasul ce il povatuia si apoi deschise iarasi saculetul pe care il tinuse strans multe zile. Lua in palme pietricica albastra din el si o arunca spre cer atat de tare ca se invarti de trei ori pe loc. Pret de cateva secunde o vazu cum se inalta, pana cand disparu, albastru in albastru. Dar nu avu timp sa se indoiasca pentru ca o vazu cum pica inapoi cu o viteza uimitoare, transformandu-se, pe masura ce se apropia, intr-o pasare azura cu aripi lungi. Si pasarea frumoasa, cum nu mai vazuse, isi intinse capul inainte si striga in toate cele patru zari oprite-n timp : IUBIRE! Atunci, un vant iute dar vesel se porni si campul auriu stralucii si mai tare, daca asta ar fi fost cu putinta.

Simtind ca acum stie si intelege tot, putea sa plece mai departe. Nu mai era deloc singur. Avea o inima si un vis inalt care zbura deasupra-i calauzindu-l. Si inima ii vorbea si ii canta, mult si vesel, spunandu-i cele mai minunate cuvinte si atragandu-i atentia la cele mai frumoase peisaje pe care le vazuse.

Incepuse sa creada ca lumea aceasta nu era noua, ci facuse parte din el dintotdeauna. Si era sigur ca era mai frumoasa decat cea din care plecase. Pentru ca aici avea un scop. Si isi gasise in acest scop si credinta, si un prieten, si speranta, si drumul. Astfel, calea sa nu mai era aceeasi…dreapta, prafuita, marginind un camp. Calea lui urma pasarea albastra oriunde l-ar fi dus: prin camp, peste dealuri, prin copaci, pe sub ape, peste roca, printre flori, prin case… De fapt, recent facuse o pasiune din a poposi in case si din a-si lasa inima sa ii invete si pe altii ceea ce il invata si pe el. Plecand apoi, lasa in urma bucatele din Rai si oameni cu ochii larg deschisi.

Isi gasea impacarea intr-atat in acest gest, incat uita sa se mai intristeze pentru visul lui negasit inca. Uneori ii era mila de biata pasare care zbura neobosita, dar inaripata nu parea sa aiba nevoie sa incetineasca niciodata. Era puternica. Macar ea putea zbura, daca lui aripile ii atarnau greu, sub sentinta singuratatii.

Intr-o zi, mergand toti trei sub un apus de soare, faceau ce le sta in fire : el contempla visator, inima-i canta vesela, iar pasarea zbura jucandu-se prin aer. Invaluit de un sentiment ciudat, se opri atat de brusc, incat si pasarea se opri si levita pentru prima data.

Intr-o livada cu meri infloriti era o silueta. O silueta care parca se reflecta din el ca dintr-o oglinda. Parul ii luneca brun pe umeri inramandu-i chipul sarutat de soare. Il privea cu ochii mari, luminosi si sinceri, de parca vedea o fiinta de basm. Pistrui ii desenau sub gene o constelatie nedescoperita de savanti. Si umerii i se ridicau sfiosi dintr-o rochita de voal pe care vantul o ridica deasupra genunchilor juliti de jocuri copilaresti. Cu talpile goale statea in iarba cruda de parca tocmai s-ar fi nascut ca o floare din pamant. Ii zambea, lui, cu toata dragostea pe care o poate aduna din Univers cineva. Si ii intinse mana…

Inima, nebuna, incepu sa strige sarind de zor in piept: „Ura!Ura!Uraaa! Ai reusit! E acolo! Uite! Uite-ooo! Ura! Ura! Ura!”

Taci, inima si lasa-mi un ragaz!

Caci nu vreau sa fac caz,

Cand poate fi aievea,

Ci nu cum pare, EA.

Si rostind aceste cuvinte tematoare, cerceta in continuare silueta dintre ramurile ninse.

Indoiala i se risipi ca adierea printre flori cand de deasupra Ei se ridica o pasare alba ce se alatura visului sau. Cu fruntea inspre cer, se bucura vazand cum cele doua pasari se impreuneaza si zboara impreuna, dar in acelasi timp se intrista si fugi in graba desi crengile se agatau de el cu disperare, incercand sa il tina.

Ascuns la poalele unui salcam batran, el incepu sa planga, pentru intaia oara in viata lui. Plangea si ofta, si lacrimile ii cadeau in palmele unite in fata ochilor.

– De ce plangi tu? Il intreaba surpinsa inima.

– Am mers atata drum, am sperat atatea zile, am visat la ziua aceasta ca si cum tot azi ma voi naste si tot azi voi muri, renascand apoi pentru doi. Si acum…

– Acum?

– Acum, cuvintele pe care le-am tinut atata timp in mine nu vor putea niciodata sa spuna tot ce sper, tot ce sunt sau sa puna intrebarea pe care am rostit-o mut de atatea ori!! Nu stiu ce sa fac!

– Of, taci, tu, si nu spune nimic! Zise inima razand cu drag. Voi spune eu totul…Si ca esti un inger, si ca vii din Rai, si ca misunea ta e sa iubesti si sa deschizi cu dragostea ta o inima…Voi spune tot ce nu stii tu sa spui si tot ce iti e teama sa rostesti. Visul tau e atat de nobil incat odata implinit nu se va stinge,ci va naste alt vis, mai mare, de iubire. Tu trebuie doar aripile sa ti le pregatesti, si ridicandu-le in aer, sa-ti prinzi de brat iubita si sa o insotesti, mai sus decat au zburat vreodata, visele voastre.

Recapatand credinta, Ingerul se intoarse in acelasi loc, unde o zarise, ca intr-o oglinda, pe iubita cautata. Tesand printre ramuri o panza de iubire, o cauta din nou, dar nu o mai gasi.

Parea ca se stinsese, ca o inchipuire, acolo printre flori. Timpul o furase in clipele in care el zabovise in indoiala, iar in livada acum ramasese doar parfumul unei iubiri care se raspandea in aer, albe petale sidefii…

Inaintea lui, printre pomi, se facuse carare si lumina il chema sa porneasca din nou la drum…Sa caute ceea ce pierduse, dar numai pana cand o va regasi…

Si nu stia ca in acest timp, si ea il cauta, desi o durea ca o ocolise. Caci durerea nu e nimic, atunci cand inima iti canta si visul tau se inalta spre cer.