Leacul. Ultima parte.

Privirea lui o regasi la cativa metri mai jos, tinandu-se cu disperare de o roca ascutita.

Ochi in ochi, ca si cum ar fi fost atat de aproape ca ii simtea rasuflarea, el vedea groaza ei.

– Tine-te bine! Acum vin!

Si dintr-o miscare isi desfasura coarda elastica prinsa la mijloc, coborandu-i capatul spre ultimul lui vis de speranta.

Singurul gand care ii trecea prin minte, in timp ce respiratia si-o auzea gafaind nebuna, era: „daca ea moare, mor si eu”. Si atunci ii striga:

– Arina, nu te voi pierde si de data asta! Nu iar! Apuca-te de coarda! Poti! Stim amandoi ca e usor! Concentreaza-te pe ea si cand se balanseaza spre tine, apuc-o cu forta! Hai! Nu te teme!

Vantul parea sa se joace nemilos cu soarta lor, caci purta coarda mult prea departe ca sa poata fi prinsa de Arina. Gabriel inchise ochii si se ruga. „Doamne, am uitat de tine si te-am ignorat multa vreme, dar acum recunosc ca nu exista alta forta mai mare si mai buna ca a ta, care sa ne poata ajuta. Fa vantul sa duca coarda la ea…”

Cand deschise ochii, Arina nu mai era acolo!

Greutatea pe care sfoara o tinea il atentiona spre capatul ei, de unde se ridica fata, straduindu-se cu toate fortele ei. Urmarind-o cum inainta, ii parea ca o fantoma se materializa din ceata, ca si cum trecutul se tara spre el, si se simti speriat. Se gandi pentru o miime de secunda sa dea drumul corzii. Dar imediat alunga norul negru din mintea sa.

Intinse bratele si o apuca de maini. O trase cu o forta ireala de acolo si o ajuta sa se aseze langa el. Ea il privi recunoscatoare si izbucni in plans:

– Eu te-am aruncat in prapastie si tu m-ai salvat pe mine din ea…

Plangea tresaltand, cu lacrimile alunecandu-i sir pe obraji, pe barbie…

El, induiosat, o lua de umeri si o aduse la pieptul sau, mangaindu-i stangaci parul. Uitase cum e sa mangaie o fata. Uitase cum e sa se cuibareasca cineva la pieptul sau…Si in momentul acela de infinita tandrete nu gasea decat o liniste a mintii, nu sentimente, nu iubire…

Cu urechea la pieptul lui, Arina ramasese muta. Se ridica, si asa cum se temuse el, il privi intrebatoare. Apoi indrazni:

– De ce nu ti se aude inima?…

-………..

Nu stia cum sa ii spuna.

– Cred ca mi se pare mie, continua ea. Sunt asa de speriata, incat nu-mi mai pot auzi decat propria-mi inima…zise surazand amar in timp ce isi stergea lacrimile cu dosul palmelor.

Dar Gabriel o privea cu durere.

– Ce-i? Intreba ea cu glasul indoit.

Liniste.

Cerul rosu parea ca invaluie intregul univers in sange si acum il invada pe omul care nu isi gasea cuvintele pentru a face o marturisire cutremuratoare.

Si in aceasta oglinda a unei rani redeschise, silueta Arinei era cuprinsa de un contur de lumina galbena, nefireste…Radia, ca un inger…Frumusetea ei il facea sa se simta un monstru al carui spirit fusese desfigurat. Era sigur ca adevarul ar fi parut in mintea ei ca un raget de fiara.

Tacerea se inmuia ca o carpa in balta de sange in care Gabriel zacea mut. Ariana isi impleti degetele printre degetele lui si asta ii dadu curaj. Se auzi, ca o voce venind din alta lume:

– Nu mai am inima.

Arina il cerceta amuzata. Si rase ca de o gluma buna.

El ii stranse degetele tare intre ale lui, facand-o sa isi stinga rasul intr-o grimasa de durere.

– Asculta-ma, te rog. Nu te mint. Nu mai am inima. Am asteptat 9 ani sa te intorci, sperand ca vei rasari de pe aceeasi cale in care te-ai pierdut. Zi de zi. Si apoi, am inteles brusc ca s-a terminat. Si am vrut sa uit tot ce ne-a legat. Sa nu ma mai urmaresti, ca si cum ai trai in mine. Am aruncat tot ce imi amintea de tine, dar nu a fost suficient. Trebuia sa ma vindec complet, altfel as fi luat-o razna. Mintea mea nu mai suporta atata confuzie, inima mea mustea in durere. Si am scos-o. Ti-l amintesti pe Emanuel, doctorul, prietenul meu din copilarie?…Nu l-a lasat constiinta sa o faca el, dar m-a prezentat unui coleg care s-a aratat incantat de latura experimentala a procedurii. Mi-au scos inima si au inlocuit-o cu un aparat pe care l-au montat in mine. Apoi, am reusit sa ma vindec. Simteam cum povestea dintre noi doi fusese in alta viata, cu mii de ani in urma. Tu erai o umbra care nu-mi mai putea trezi sentimente, pentru ca organul producator de emotii nu mai era… Si am inceput un alt drum, schimbat…Mai indiferent, mai puternic, imun la durere.

Dar azi, vazandu-te aici, ca si cum inima mea inca ar mai trai in mine, am simtit cum un vartej ma cuprinde si in mine au revenit toate amintirile. Nu te-am uitat niciodata, doar te-am pastrat ca pe o floare uscata intr-un jurnal…

Se opri, constatand ca Arina inghetase.

Tacerea lui o facu sa vorbeasca:

– Din ziua in care te-am parasit, convinsa ca TU esti prea slab pentru a ma putea urma spre stelele din mintea mea…m-am urat pentru ca am inteles, din ce in ce mai clar, an cu an, ca de fapt, eu m-am simtit prea marunta pentru iubirea ta. Tu vedeai in mine lumea intreaga, eu ma consideram pe mine lumea mea si mai aveam multe de descoperit. Mi-am jurat ca intr-o zi voi fi completa si destul de vie ca sa ma intorc la tine, macar ca sa te mai privesc o data. Si am continuat sa cuceresc varfuri de munti pentru ca sunt mai usor de cucerit decat o inima de iubit… De pe fiecare culme pe care am fost, am simtit ca pot cuprinde intreaga lume in brate, si pe tine, odata cu ea, oriunde ai fi fost. Asta ma aducea mai aproape de tine si asta am facut ani in sir, reconstruindu-ma ca pe un castel de nisip daramat, inaltandu-ma ca un munte din tarana datatoare de viata. Nu am mai iubit pe nimeni in tot acest timp; nu am mai zabovit in bratele nimanui, pentru ca de toti m-as fi simtit straina. Si daca m-ar fi atins, mi-ar fi luat de pe aripi pulberea viselor, ca unui fluture strans in pumn…si nu as mai fi putut zbura pana la tine. M-as fi ratacit in abisurile lumii, departe de cerul cu ape line, departe de drumul spre tine…

Si ca un gest suprem, tu mi-ai salvat astazi viata, asezandu-mi-te in cale cand nu ma asteptam. Cum sa nu ma bucure nespus asta?…

Tacu, apoi intreba sub cerul stins in purpuriu:

– Dar cum sa iubesc un trup fara de inima?…

Si ochii ei lasara lacrimi sa cada… Buzele ei incepura sa tremure si isi retrase mana dintr-a lui.

Gabriel o apuca de brat tocmai cand ea se pregatea sa se intoarca si sa plece si ii spuse disperat:

– Nu pleca! Chiar daca nu mai am inima, te pot iubi cu mintea! In ea te-am pastrat si ea cunoaste amintirea a ceea ce inseamna sa te iubesc! Ma poate invata sa o simt din nou! Mintea mea poate creea din nou tot ce am simtit, si mai mult inca…

– Sa ma iubesti cu mintea? Of, tu si mintea ta! Daca ti-ai fi scos creierul, ai fi fost mai fericit, sa stii…asa, condus de inima. Cu inima se iubeste, Gabriel! Cu mintea poti sa formezi sub cer cel mult o parere sau o amintire a ceea ce inseamna sa iubesti! Poti sa iti aduci gandurile spre mine, cel mult… Dar atingerea ta rece, cum va fi pe pielea mea? Inimii mele calde, pulsand iubire, al cui glas ii va raspunde?

– Te iubesc…

– „Te iubesc”…Cuvintele astea, Gabriel, se spun cu sufletul…nu doar cu mintea. Un suflet incalzit de o inima, nu ingradit de un creier care fabrica inlocuitori pentru sentimente. Tu ai fost las. N-ai suportat durerea…Nu ai rezistat sa ma cauti in lumea asta mare. Nu ai stiut sa ma astepti si sa cresti! Cand te-am parasit, erai un urias prin iubirea ta, acum esti marunt si sters. Ca o fantoma intr-o zare albastra. Eu am crescut prin tine, pentru tine, catre tine…stiind ca iubirea adevarata nu are moarte in timp si ca drumul ma va purta inevitabil catre tine, dar tu?? Tu ai preferat sa te cureti de mine, sa ma arunci odata cu inima ta pe care ai ucis-o cu cruzime! Intr-adevar, era dreptul tau sa alegi…Dar nu veni acum sa-mi spui ca ma iubesti. Vrei sa fii demn de iubirea mea? Nu se mai poate…As muri langa tine…

Si intorcandu-i spatele, se intoarse pe drumul spre lumea in care ultimul ei vis tocmai se stinsese.

El o privi inca o data, incapabil sa planga (pentru ca lacrimile izvorasc din inima), si apoi, cu un salt se arunca in cerul din care rasareau stelele.

Si se trezi.

Lumina verde a unei primaveri insorite invada camera prin perdelele de voal alb. Dupa cum se ridicase soarele deasupra acoperisurilor tuguiate inspre cer, era amiaza…

Se ridica si isi sprijini spatele de perna. Lacrimi ii coborara calde pe obraji, oprindu-i-se intre buze, unde le simti sarate. Un gust atat de real…Un vis atat de real…Si-o amintea cum se pierduse in inserare.

– Puiut, vrei un ceai? Il intreba glasul iubirii rasarind zambitoare in usa camerei…

Intr-o camasa imbracata neglijent, Arina ii zambea, iubindu-l.

Final? Nu. Sa-i spunem…Inceput.

Leacul (part 2)

– Nu, nu sunt! Te rog! O scoti si o inlocuiesti…cu un aparat de by-pass…sau ce o fi ala! Tu stii mai bine! Nu stii cum ma simt! Nu mai rezist! Ma bantuie! Ma urmareste!

– Cine, Gabriel?? Cine?? Il prinse de umeri Emanuel stand in fata lui.

– Arina! Ziua in care mi-a intors spatele! Tot ce a fost si e legat de ea! I-am aruncat toate lucrurile in sfarsit si acum trebuie sa ma curat si pe mine! Nu mai pot continua asa! spuse cu groaza printre lacrimi, cazand in genunchi.

– Omule! Prieten drag…Nu e asta solutia…rosti plin de compasiune Emanuel in timp ce il aduna de pe podea. Tie iti trebuie iubire…Iubire! Intelegi? Sa-ti reinvie inima! Nu trebuie sa o ucizi, ci sa o trezesti!…

– Nu, nu…pentru mine nu mai e asta o solutie. Sangele unei iubiri ce a murit s-a impregnat prea adanc in inima mea si a putezit-o. E inutila acum pentru a mai simti ceva, zise strangandu-si in pumn camasa din dreptul pieptului. Dar inima asta poarta toate amintirile si aromele unui trecut pe care nu mi-l mai doresc! Trebuie sa o las in urma…altfel…ma omor! Intelegi?? Ajuta-ma! Nu stiu la cine sa apelez pentru asta!

Dupa doua luni iesea de la terapie intensiva. Era prima zi in care parasea spitalul, avand in piept un aparat, ci nu o inima adevarata. Il rugase pe Emanuel sa nu doneze nimanui acea inima care din punct de vedere medical fusese perfect sanatoasa. Nu vroia sa impovareze pe nimeni cu trecutul sau. Nu vroia ca in loc sa salveze o viata, inima aceea sa o distruga.

In acea zi de noiembrie, prietenul sau in halat alb ii stransese mana calduros intre palmele sale si il privise cu mila si dragoste. Ii urase „vindecare rapida” si „sa ai grija de tine” si „ sa mai dai un semn de viata”, apoi Gabriel se reintoarse la casa in care locuise 10 ani, ca sa isi stranga lucrurile si sa se mute. Trebuia sa taie orice legatura cu trecutul. Se simtea un om renascut. Pleca in alt oras. Un oras vechi, o fosta cetate dintre munti. Vroia o viata noua, cu alte peisaje. Aruncase si toate fotografiile facute pana atunci. Dar nu le azvarlise intr-un cos de gunoi, ci le daruise omului de la centrul foto, in ziua in care plecase catre spital. Omul de la centru s-a bucurat si s-a intristat in acelasi timp atunci cand a intins mainile sa primeasca pachetul de la Gabriel. Stia ca nu o sa-l mai vada, asa ca ii daruise in schimb un film pe care sa isi puna primele zile din noua viata.

Si azi, 13 noiembrie, pleca. Nu avea multe lucruri de luat cu el. Ii incapeau intr-un rucsac. Banuti avea putini, cat ii mai ramasesera din colaborarea cu o revista care ii publica fotografiile. Se urca in tren, se aseza la fereastra si privi cum lasa in urma oraselul cu acoperisuri tuguiate spre cer.

A doua zi, era stabilit deja intr-o camera inalta, spatioasa, dintr-o cladire veche. Dupa cum respirau peretii ei, se pare ca mai gazduise cateva vieti, si asta il facea sa se simta mai putin singur. Aici totul mirosea a ploaie, ca si cum s-ar fi aflat intr-o padure cruda udata de stropi mari si reci cazuti din cer. Acest parfum era recomfortant. Il spala inauntru si ii dadea impresia ca e primavara.

Chiar in ziua aceea, prima zi din noua lume, porni sa se plimbe pe stradutele inguste, pavate, din oraselul pe care il gasea primitor si complice. Aleile udate in zori de un dus scurt se zvantau lenes sub cerul inghesuit de nori.

Cu pantofii lipaind sec prin balti si cu mainile in buzunare, mergea privind in jur. Fiecare casa, fiecare fereastra, fiecare piatra de pe drum, fiecare nor si floare de la geam. Toate erau noi. Ca dintr-un tablou proaspat pictat, care miroase a culori si a pasiune. Desi nu mai avea o inima, se simtea capabil sa aprecieze acest peisaj miscator, pentru ca avea creier. Si creierul primea vibratiile lumii colorate. Si in creierul lui se pastrasera vechi obiceiuri si sentimentele aferente lor. Nu mai simtea intens emotii, dar, ca un parfum, simtea forma lor. Asa cum intr-o zi iti vine pe la nari un miros de zmeura si iti amintesti atat de real gustul ei, incat iti lingi buzele fara sa iti dai seama.

Intuise bine ca odata cu inima isi va pierde si durerea si iubirea sufocanta pentru o fantoma a trecutului. Nu se mai gandise la ea de mult timp. De parca nici nu ar fi existat. Parca acum doua luni si doua zile nici nu statuse in piata cu fantana ca o pasare sa o astepte…

Si asa mergea in fiecare zi in recunoastere in noul oras. Deja, dupa o jumatate de an il putea cutreiera cu ochii inchisi. Obtinuse si o colaborare cu un ziar local, asa ca se apucase din nou de fotografie. Facea niste banuti, cat sa poata supravietui. Oricum, isi petrecea atata timp cautand instantanee incat treceau zile in sir in care bea doar apa… Pasiunea lui pentru fotografie il acaparase mai intens ca niciodata. Acum nu mai cauta perfectiunea unui cadru care sa il reinvie, ci cauta sa fotografieze in fiecare zi ceva nou. Daca ai fi pus cap la cap pozele facute de el in oras si pe langa oras, ai fi reusit sa creezi o imagine corecta, tridimensionala a micutei asezari din vale.

Intr-o zi, se hotari sa urce pe muntele cel mai apropiat, ca sa surprinda o panorama a intregului oras.

Cu rucsacul in spate, observa cu bucurie pana sus, ca aparatul sau din piept facea fata urcusului mult mai bine decat ar fi facut o inima adevarata. Nu obosise catusi de putin. Cand, in sfarsit, se agata si de ultima roca inspre varf, se ridica deasupra lumii. Era o vedere coplesitoare…pentru oricine ar fi avut o inima… Dar cum el nu avea, nu putea decat sa admire curcubeul de culori de pe cer, stralucirea soarelui si privelistea orasului inecat in vale. Le vedea asa cum un doctor isi observa pacientul. Profesional.

Si incepu sa prinda in obiectivul aparatului cadru dupa cadru, punand cap la cap o vedere de 360 de grade.

La un momentdat, invartindu-se dupa un ultim cadru, privind prin aparat vazu o silueta in dreptul obiectivului.

Lasa aparatul jos si privi naucit, cu ochii liberi. Nu o mai observase pana atunci. In apusul rosiatic, ca si cum s-ar fi desprins din nori, statea o persoana. Cu spatele la el, pe o muchie de roca, contempla privelistea. Asa cum o vedea, parca ar fi plutit in atmosfera, desprinsa de culme, intr-o aura galbena.

Cu mainile pe langa corp, inerte, si cu parul rascolit de vant, din spate arata exact ca…Arina. in ziua in care ii intorsese spatele, scufundandu-se in drum. Ar fi recunoscut oricand silueta aceea. Desi forma ei trebuia sa i se fi pierdut odata cu inima parasita intr-o tava de inox…amintirea ei se pare ca se ascunsese infricata intr-un ungher misterios al mintii sale, de unde se arata timida acum…

Intre ei, nimic mai mult decat un cer inflacarat si un drum de roca. Si, totusi, o viata. Viata pe care el dorise sa o lase in urma si pe care o abandonase. Viata care il facuse sa isi piarda noua ani iubind o himera…Asta il facea acum sa se regaseasca fara rasuflare, nehotarat daca sa faca un pas inainte sau unul inapoi… Suferise un sacrificiu mare, se schimbase, curatase tumora care se hranea cu el… Toate astea ar fi fost in zadar daca acum ar fi rostit sub cerul condensat intre ei, numele pagan! Si totusi, o facu:

– Arina?…

Un singur cuvant rupt din adancul sau, din sufletul sau care supravietuise ciuntit de aripile pe care i le daruia inima. Un cuvant care rasuna de o mie de ori in zari, lovindu-se de munti, de nori, de soare, ca si cum ar fi fost inchis intr-un cub cu peretii din poze.

Si daramand peretii lumii lui, cuvantul zbura pana la fiinta care gravita, aproape ireala, la cativa pasi inainte. Si fata se intoarse.

Ca si o floare rara crescuta din piatra, era ea. EA. Arina. Acolo! Din toate locurile din lume! Din toate vremurile trecute, calatorind prin ani, era ea! Nimic nu o schimbase. Trasaturile ei erau la fel de dulci ca intotdeauna, in timp ce lui, lipsa unei inimi ii conturase un chip aspru.

Din privirea ei putea intelege ca nu il recunostea pe strainul care o strigase. Parea nedumerita de prezenta unui alt om acolo si stanjenita ca nu il putea culege din negura amintirilor.

Curioasa, facut cativa pasi spre el si tacuta, il privi cercetatoare. Il masura cu genele si isi incrunta sprancenele.

In cele din urma zise:

– Ma scuzati, dar nu cred ca va cunosc…De unde imi stiti numele? Zambi ea politicos, in timp ce ochii lui pareau sa o priveasca atat de insetati incat umbre de durere ii tulburau…

– Va simtiti bine? Continua ea.

– Arina…zise el. Sunt Gabriel. Si glasul ii tremura in timp ce tristetea se nascu pe fata lui scaldata in ape rosii.

– Gabriel….zise ea ganditoare. Dar ii lua doar o secunda pana cand sa paseasca tulburata inapoi si sa isi duca mainile la gura. Furata de uimire, pasise in directia gresita si el o vazu cum dintr-o suflare se dezechilibreaza si dispare din raza ochilor sai.

va continua….