Libertate

Norii se torc din nimic sub zborul sau. Se rasucesc si se contorsioneaza in cele mai diverse forme, facandu-te sa crezi ca se joaca mima intre ei…

Curentii de aer ii infioara putin trupul. Dar fara ei nu ar fi nimic, caci drumul nu i-ar fi inceput si nici nu ar fi avut directie. Cum ar fi fost sa ramana acolo mereu? Tintuit pamantului in care au crescut cei dinaintea lui… Poate mai simplu, mai confortabil…dar…toata aventura? De unde ar fi luat-o? Nu poti creste intr-un loc toata viata. Trebuie sa ai perspectiva mai larga. Lumea e mare si trebuie vazuta. Fie ca o strabati tu pe ea, fie ca te inunda ea pe tine…nu te poti izola de ea. Faci parte din ea si ea face parte din tine. Se petrece prin tine ca printr-un filtru, iar tu pastrezi din ea doar ce simti ca iti apartine si ca te poate completa. Nu poti capata intelepciunea vietii pana nu cunosti cat mai mult lumea, cu locurile ei, cu oamenii ei…Nu poti invata care sunt greselile pana nu le faci si nu le simti gustul amar…Asa ca orice creatura a naturii cu putina minte stie ( sau o face instinctual) ca a invata sa supravietuiesti presupune sa te avanti in necunoscut uneori. Si – nu-i asa?- necunoscutul poate fi infricosator, dar la fel de incitant…Ca doar Eva e mama noastra si de la ea mostenim curiozitatea.

Si el zbura acum in lume…deasupra ei. Isi cauta un loc. Unde sa creasca asa cum era el, nu cum au fost altii. Ii placea mult sa zboare, desi era mai mult in voia fortelor naturii decat in voia sa. Sa fie deasupra norilor era ca si cum timpul se oprea in loc si viata era infinita…Rasturnat de vant, impins de curenti, ridicat mai aproape de stele, coborat printre nori, putea vedea o minunata panorama care il facea sa se simta stapan peste toate (pentru ca sub el lumea parea marunta), dar in acelasi timp sa se simta mic de tot, cum si era (pentru ca lumea era asa de complicata si de diversificata, in mii de culori si forme…). Stia de acum ca toata greutatea vietii sale ii sta pe umeri. Nu mai era nimeni sa il ocroteasca intre petalele sale. Doar el, si destinul. Fata in fata. Cu destinul, e greu sa alegi strategia. Nu stii cum sa il iei. Ori sa il infrunti si sa iti faci existenta cum vrei, ori sa te aliezi lui si sa accepti tot ce iti vine in cale…Uneori lucrurile sunt asezate multumitor in cale, asa ca de ce ai lupta contra? Asadar, decizia e greu de luat…

El, nu prea putea sa aleaga mult. Doar se nascuse dintr-o floare vrand-nevrand. Statuse intre petalele ei o vreme si apoi, cand se implinise timpul, vantul il zmulsese si il ridicase inspre soare. El nu prea avusese multe de zis sau de facut. Asta era firea, asa era natura…Tot vantul il purtase si pana in clipa asta, si, mai departe, tot natura avea sa aleaga unde se va aseza. Singura putere pe care o avea ca o mica samanta ce era, era sa se roage la Dumnezeu si sa isi doreasca mult sa traiasca, ca sa creasca o floare frumoasa si mandra, de cel mai intens albastru.

Si calatoria i se sfarsi. Cazu usor pe…o treapta de stanca. Se sperie la inceput. „Doamne! Cum o sa prind radacini aici?? De ce ma pui asa la incercare? E imposibil…Roca asta e prea dura…Radacinile mele firave nu pot reusi niciodata sa o strapunga si sa sa se ancoreze in ea…Si apoi? De unde imi voi lua eu apa si hrana?” se lamenta micuta samanta de floare neincrezatoare in coincidenta caderii ei in acel loc. Insa in timp ce ea se ingrijora pentru lucruri pe care oricum nu avea cum sa le controleze, minunea se intampla: ii crescura radacini firave si se prinsera de muschiul de pe roca. Ploi il udara (spun „el” pentru ca era un exemplar masculin din specia lui…cele feminine erau albe…aveau florile albe…el trebuia sa fie albastru.) si cu ajutorul lor reusi sa se hraneasca si sa inceapa incet-incet sa explodeze din coconul sau. Datorita faptului ca era la fel de verde ca muschiul pe care crescuse, pasarile care zburau la acea inaltime nu il putura vedea cat timp fusese doar un boboc, asa ca scapase de pericolul ciocurilor lor…

Si crescuse, zi de zi, inaltandu-se din tulpina si purtandu-si in frunte bobocul cu grija, pana cand ii va fi venit vremea sa se deschida. In ciuda asteptarilor, reusise sa traiasca pe stanca. De aici, peisajul era amutitor. Cand norii se ridicau mai sus de el dezveleau un tablou incredibil. Petece de culori se impleteau pana cand se pierdeau sub paduri dese si verzi care rascolite de vant puteau sa pacaleasca privirea si sa crezi ca e o mare…Dar nu avea cum, caci marea incepea in a doua parte de peisaj…Acolo unde se termina padurea deasa, o campie verde isi legana recolta in soare si apoi iti intindea o limba de pamant arid inspre tarmul nisipos…Si valurile..valurile alea inspumate care maturau malurile si le imbibau cu gust sarat…Aroma de sare si de alge ajungea pana sus…la el. Si se intreba: „ Daca as fi fost o alga? Oare cum e in apa? Cred ca e ca si cum ar ploua foarte, foarte des, si mereu…”

Apoi, la scurt timp, langa el a crescut o buruiana. Nu stia cum a ajuns samanta ei acolo. S-a trezit pur si simplu ca o frunzulita verde, zimtata, creste langa el…Si ea, fiind buruiana, s-a agatat de el. Si s-a folosit de el ca sa se inalte dreapta si trufasa. Avea un farmec aceasta buruiana…Poate pentru ca era singura planta care ii era vecina si care se atasase (de-a dreptul) de el. Descoperind ca poate fi si altfel decat singur cu gandurile lui, bobocul de floare se bucura. Si o indragi pe buruiana care era mereu vesela si vorbea mult. Zimtii ei erau putin cam durerosi, dar el putea sa ii accepte, doar pentru ca ea ii oferise compania ei. Si credea ca pentru asta, merita un mic sacrificiu.

Pentru ca buruiana isi legase radacinile de ale lui si, si asa, apa era putin si hrana la fel, floarea albastra inceta sa se mai inalte. Ramase scunda si firava. Pe cand buruiana se dezvolta in voie. Atat de bine ii era ei, incat crescuse toata in jurul lui si il invaluise. El abia daca mai putea vedea peisajul. Insa isi spunea:”Eh, macar o vad pe ea…Poate asa trebuie sa fie…Cand iti legi viata de cineva, renunti la lume si o vezi doar pe ea…” Nu stia ca se insela…Nu stia ca iubirea insemna sa fii liber si sa vezi lumea impreuna, in toata splendoarea sub care ti se dezvaluie cand iubesti. Iubirea nu te orbeste, ci iti deschide ochii larg.

Si zilele treceau…si el nu mai inflorea…Trecuse absurd de mult timp de cand orice floare normala din specia lui ar fi inflorit. Dar nu avea cum, pentru ca buruiana ii consuma energia…Nu il lasa sa se deschida si sa isi urmeze cursul natural. El insa, nu i-ar fi reprosat nimic niciodata. Cum sa faca asta, cand altfel,fara ea, poate ar fi fost singur si pierdut pe acel nou taram…?Poate…

Si intr-o zi, cand el si buruiana zimtata stateau inlantuiti si vantul ii clatina (la fiecare atingere de-a ei, el incerca sa se fereasca de spini)…curentii adusera la dreapta lui o samanta. Se sperie. Se obisnuise mai intai sa fie singur, apoi sa fie el si buruiana…iar acum? Erau mai multi? Zicea la modul absurd: „ In curand o sa fim padure!” Si buruiana egoista nu se amuza la aceste cuvinte, pentru ca ea il vroia doar pentru ea…Asa fac buruienile…Supravietuiesc in dependenta. Dar, in acelasi timp, floarea albastra se temea pentru micuta samanta. Ii amintea de el cand sosise pe roca…El avusese noroc…Se prinsese de muschi. Insa acolo unde cazuse ea, nu era muschi. Doar roca.

Descoperind ceva nou, el o privea zi de zi cum incepe sa faca radacini si putea sa jure ca vede cum ii ies cu incetinitorul dintr-un capat…Ca si pe el, ploaia o uda, vantul o incalzi, si isi prelungi radacinile catre muschi. Ca si cum ar fi stiut ca viata ei depinde de asta. Apoi crescut. Intai tulpinita firava, apoi frunzulite micute si ovale…Era de un verde incredibil de viu. Vibrant. Si intr-o zi inflori. O floare alba. Cupa florii ei crescu avand chipul inspre el. Si atunci il vazu. Aproape sufocat de o planta cu tepi. Se sperie si exclama: „Vai, saracul de tine! Nu mai poti respira!” Dar strigatul ei o trezi pe buruiana care dormea profund. Aceasta o privi cu ochii scanteind fulgere si ii spuse florii albe: „Dupa ce ca ti-am permis sa cresti aici unde eram noi deja, acum mai esti si bagacioasa…Nu se sufoca, stai linistita. Eu sunt aerul lui…” Si floarea alba ramase uimita…”Aerul lui? Cum asa? Nu vezi ca nici nu se mai vede de tine? Si el e o floare…Unde ii sunt petalele?” Doar ca isi spunea asta in gand…Nu ar fi vrut sa o supere pe buruiana, ca aceasta sa isi scoata spinii si mai tare. Si floricica alba se intrista: nu pricepea cum poate accepta cineva sa traiasca inlantuit si limitat la granitele pe care i le impune o alta fiinta. Ea credea in libertate. In libertatea pe care o poti trai impreuna…Pentru ca libertatea individuala ii parea mai mult singuratate…Si singuratatea provoaca slabiciuni si favorizeaza vicii…

Intr-o noapte…cand stelele straluceau miliarde…Ea ii sopti lui. „Tu vezi stelele?” El raspunse: „Da, le cunosc…” Ea continua: „ Ai observat cum ele traiesc toate la un loc si cu toate astea stralucesc in aceeasi masura? Stii de ce? Pentru ca le lumineaza soarele…Asa trebuie sa fie o convietuire…Ca un soare care face doua stele sa straluceasca la fel de tare… Nu ca o eclipsa de luna…” El intelese. Apoi adormira.

Restul zilelor se scurse placid. Tacerea era singura forma de comunicare dintre cele doua flori. Cand taceau, isi transmiteau emotii prin vibratia sufletelor lor. Si aceste vibratii erau mai cuprinzatoare decat toate cuvintele din lume. Buruiana incepuse sa il ofileasca pe el…Si floarea alba era revoltata pe nepasarea acelei parazite, si trista pentru bunatatea netarmuita a florii albastre…

Si apoi veni vara. Si soarele ardea din ce in ce mai tare, lasandu-si pletele fierbinti sa cada cascada peste stanci. Florii albe ii pria: devenea mai stralucitoare si mai vie. Pe cand cealalta floare avea umbra in continuare. Soarele nu era bun pentru buruiana. Ea avea nevoie de umezeala ca sa se dezvolte. Si atunci incepu sa se usuce. Si sa se micsoreze. Se agata de gatul florii albastre si ii spuse, intr-o clipa de disperare: „Te rog….da-mi apa…da-mi mai multa apa din venele tale…” Ingrozita, floarea albastra, avea sufletul sfasiat…Stia ca daca ii va da mai multa apa, el va muri apoi, secat…Viata ei in schimbul vietii lui…Si ce sa decida? Sa o lase sa se infrupte din el si el sa se sacrifice? Nici nu simtea ca traise pana atunci, asa ca ii raspunse cu inima bucati: „Vreau sa infloresc.” Si isi inalta fruntea spre soare.

Apoi, zi de zi, buruiana se usca si cazu de pe el. Soarele se strecura mai intai usor prin spatiul dezvelit de ea in jurul bobocului tarziu, ca peste o vreme sa il cuprinda de-a dreptul in bratele sale si sa il faca se simta viu si plin de energie. Floarea alba, de langa el, privea totul si radea de bucurie. Asa de fericita era sa vada cum revine la viata si natura face dreptate… Si…din mugurul verde, se ivi o bucatica de culoare. Albastra-albastra. Dintre frunzulitele bulbului incepu sa se scurga culoare si sa iasa petale carnoase si puternice. Soarele facea ca albastrul lui sa straluceasca si cerul era invidios pe frumusetea culorii. Se deschise treptat intr-o floare timida, cu o cupa stramta, ca o gura de trompeta…Apoi, incurajat de floarea alba care ii canta si radea mereu, deveni o floare adevarata, care isi intinse petalele atat de larg si de mandra, incat…atinse petalele florii albe.

Si lumea de sub ei deveni prea mica pentru povestea lor.

2302949179_b07b84b3ec1

Anunțuri

Alta cale

De cand deschisese ochii, nu vazuse lumea decat in dungi. Nu stia cum s-a intamplat sa apara pe lume, dar privind in jur, vedea ca nu e singur. Si nu e singurul care sta intre acele linii. Toti aveau in jurul lor bare, mai dese sau mai rare… Observase ca ceilalti erau de multe si felurite culori. Unii verzi cu galben, altii galbeni, altii albi, altii gri, altii negri, altii portocalii si cei mai frumosi erau albastri… De asemenea, cei din jurul lui aveau dimensiuni diferite. Unii erau mai mari, altii mai mici. Unii dadeau din aripi ca sa se mai dezmorteasca, altii dadeau din aripi vrand sa evadeze, altii doar isi faceau aer cu aripile, iar altii nu si le miscau niciodata. Si mai observase ca toti erau in dungi. Dungi care se schimbau si le strabateau trupurile diferit in functie de cum stateau. In mare, toti aveau aceeasi rutina. Dormeau mult, mancau de multe ori, isi curatau trupurile, priveau absenti si vorbeau. Erau multe tonalitati si voci cand se apucau sa vorbeasca, adesea toti deodata. Dar vorbeau aceeasi limba, desi pareau atat de diferiti. Unora li se mai aducea inca pe cineva alaturi uneori si apoi apareau alti indivizi si alte gratii. Dar viata nu se schimba cu nimic. Uneori dispareau dintre ei si nu mai reveneau niciodata.

De cand se nascuse, dinainte sa deschida ochii, auzise de zeci de ori pe zi acelasi zgomot repetandu-se. Un clopotel si o usa trantindu-se. Dar de unde statea nu vedea nimic pana acolo. Unii povesteau ca atunci cand se aude clopotelul inseamna ca mai dispare cineva dintre ei. Si adesea, asa era…dar nu intotdeauna. Oare de acolo vine sfarsitul? Nu prea pricepea ce inseamna „sfarsit”, pentru ca nu intelesese nici acum de unde i se tragea inceputul. Auzise de la altii mai in varsta cuvantul „moarte”. Si toti se cutremurau cand cineva il rostea. Auzise si cuvantul „libertate”. Cuvantul asta i se parea cunoscut, desi nu il putea defini. Intr-o zi il intrebase pe un vecin cum arata el, pentru ca tot ce isi putea vedea cand incerca sa se uite la el insusi erau aripile albastre. Si vecinul spuse pitigaiat ca este urat si spalacit, apoi razand. Si se intrista, si isi strangea aripile mai mult, si se inghesuia intr-un colt.

Intr-o zi, clopotelul se auzi si usa se tranti. Pasi se plimbau undeva intr-un loc pe care el nu-l putea zari si o voce calda si subtire, vesela, vorbea cu cea pe care o stia dintotdeauna. Cea a gigantului care avea grija de ei, dar care ii purta si pe cei care dispareau in camera cealalta, luandu-i pentru totdeauna. In acea zi, locul in care statea se cutremura, si apoi se misca plutind prin incaperea semiobscura. Ametise si parca lumea se invartea cu el. Vedea cum se apropia de lumina. De lumina celeilalte incaperi. Si cand intra in stralucirea ei, ochii il durura. Lumina invada totul in jurul lui si vazu ceea ce nu vazuse niciodata pana atunci. Obiecte felurite si ciudate, alti giganti…toate in aceleasi dungi. Si apoi isi opri ochii asupra gigantului nou care isi impreunase palmele si isi arata gura pana la urechi. Radea si topaia,dar parea inofensiv. Spre deosebire de gigantul urat, cu par scurt si gri si cu cercuri inaintea ochilor, pe care il vazuse intotdeauna, acest exemplar avea par lung si negru, ochii fara cercuri de sticla, mari si verzi, cu gene lungi si ii inspira incredere. Dar tot avea dungi. „Sa il stapanesti fericita, fata draga”, zise gigantul cunoscut. „Fata”…fata se numeste aceasta creatura, isi zise el…Indata, fata il purta cu tot cu locul in care era pe un drum incredibil. Nu stia ce e. Erau foarte multi giganti, mult zgomot, multe lucruri verzi, si parea ca doar el avea gratii. Cum or putea ceilalti sa stea asa, fara gratii? se intreba.

La un momentdat, acea miscare care il facea sa ameteasca si sa se tina bine, se opri. Si intra cu fata intr-o incapere colorata, care ii aduse aminte de vecinii lui care ii lipseau deja. Dar in incaperea asta nu mai era nimeni ca el. Si nimeni ca fata. Ii era putin teama, era o noutate pentru el. Era liniste si nimeni nu isi mai vantura aripile. Ii lipseau semiintunericul, compania celorlalti ca el, vocile lor, chiar si mirosul lor…Aici era singur… si desi „fata” vorbea zilnic cu el si il privea cu ochii ei mari, pe el nu il incalzea. Intr-o zi, fata il privi ingrijorata, pentru ca incetase sa se mai legene, sa isi mai curete aripile, sa mai manance. Statea intr-un colt cu capul plecat. Ingandurata, ea disparu cateva minute,si se auzira niste busituri groaznice…care il speriara. „Gata, asta trebuie sa fie moartea.” zise el. Si se inghesui si mai tare in colt cand fata veni hotarata si il lua. Dar il duse in alta incapere si il agata cu tot cu locul lui undeva de unde ceea ce vazu fu verde si bleu si multi giganti.

Uitandu-se la orice misca, uimit si curios, se relaxa si se indeparta de coltul in care statea… Ce freamat putea sa auda, ce lucruri putea sa vada! Unele ii erau cunoscute de cand fusese adus acolo de fata. Dar altele….altele erau…surprinzatoare. Brusc, auzi glasul celor ca el. ” Sunt aici! Au venit la mine! Hei, hei! Aici sunt!” striga vesel. Dar cand se apropiara nu erau cei ca el. Erau…altfel, desi asemanatori. Ei erau gri sau maro…si nu aveau dungi in jurul lor si aveau aripile foarte intinse si le miscau mult si repede! Ce ciudatenie!! Si pluteau! Pluteau onduindu-se prin aer si schimband directia brusc. Poposeau pe lucrurile acelea inalte, verzi si glasul lor era vesel si plin de viata. Se invarteau spre cer si apoi se aruncau in jos, se jucau intre ei… Ce minunat! Dar nu e dureros? Sa iti chinui asa aripile? Si vru sa isi miste si el aripile. Insa gratiile il impiedicara. Nu avea cum sa o faca…

Intr-o zi, se opri dincolo de barele lui o creatura din acelea pe care le vedea zilnic.
– Ce frumos esti…ii spuse ea plecandu-si capul intr-o parte.
– Aa….scuza-ma, ai spus „frumos”?
– Da, asta am spus, zise sigura creatura gri, privindu-l si mai insistent.
– Nu,nu. Te inseli. Eu nu sunt frumos.Eu sunt urat si spalacit, o contrazise.
– Ha, ha! Ce tot spui? Te-ai vazut vreodata??
– Nu, ca nu am cum…dar Fata ma vede cu siguranta. Si ea m-a pus aici, sa stau singur. Sa nu o mai sperii. Mie imi convine, ca asa am o ocupatie si va vad pe voi, cum va miscati ciudat aripile…si ce lucruri stranii faceti cu ele.
– Ha,ha…esti un prostut!!!
– Aaaa…deci asta sunt eu? un „prostut? Nu stiam cum ma numesc! He,he! Prostut deci…se bucura el ca isi gasise felul. Cum Fata era „fata”, asa trebuia sa fie el un „prostut”,isi zise.
– Nu e asa!! rase si mai tare creatura de pe cealalta parte.
– Aaa…in fine, ce-o insemna prostut atunci nu stiu…e de bine?
– Nu, prostutule!! Ha,ha,ha… radea creatura.
– Te rog sa incetezi, nu mai inteleg nimic!
Calmandu-se din chicotit, creatura gri spuse:
– Vaiii ce amuzant poti fi…N-am mai ras asa de mult…In fine, tu nu esti „un prostut”. Prostut vrea sa spuna ca nu stii nimic….sau ca stii, dar nu e cum stii tu. Tu esti o PASARE.
– O ce???
– O pasare.
– De unde stiu eu ca nu razi si acum de mine? Nu am mai auzit cuvantul asta…
– Uite, nu vezi ca ai aripi? Cu ele zbori!
– Ce e aia „zbori”? Cum adica?
– Tu nu stii sa zbori? se ingrozi creatura.
– Ce inseamna asta??? Spune-mi.
– Pai sa zbori…e ceea ce spui tu ca facem noi bizar cu aripile. Aia inseamna sa zbori.
– Asa deci…pai si ce e anormal daca nu am zburat pana acum?
– Toate pasarile zboara! De aia suntem pasari. Si nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai cand iti intinzi aripile. Si te inalti, si simti aerul cum te mangaie…Si cerul e al tau.

Imaginandu-si ce ii spunea creatura, el isi intinse aripile si saltand, se lovi de susul locului unde statea.
– Stai! Nu incerca…Nu ai cum sa zbori cat vei mai fi inchis in colivia ta.
– Colivie? Ce colivie? Eu nu sunt inchis nicaieri. Asa m-am nascut.
– A, da? Si atunci cu barele astea ce e ?
– Nu stiu…asa le stiu dintotdeauna.
– Esti inchis! Tu nu ai libertate!!
Cand auzi cuvantul libertate, tresari.
– Stai, libertate…ce inseamna asta?
– Sa zbori, asta inseamna.
– Sa zbori, isi repeta in soapta…”Mai bine o intreb si ce inseamna celelalte lucruri si cum am aparut…pana nu pleaca”, isi zise. Dar…ce inseamna „moarte”?
– Ceea ce faci tu acum. Stand acolo, mori in fiecare zi. Cred ca e groaznic, nu?
– Mmmda…Dar hey, eu m-am obisnuit…
– Nu, cu asta nu trebuie sa te obisnuiesti. Doar n-o sa stai acolo si sa iti astepti sfarsitul??
– Sfarsitul? Nici nu stiu ce inseamna asta, si chiar de ar veni, nu as stii sa il recunosc…Eu nu stiu nici care mi-a fost inceputul!
– La asta nu ma asteptam…Esti cu adevarat prostut…Mi-e mila de tine. Pai, tu..ai iesit dintr-un ou.
– Ou? Ce e ala?
– E o coaja rotunda in care tu la inceput erai galben si nu aveai forma. Apoi ai capatat forma, ti-au crescut picioare, aripi, cioc, ti-au aparut ochi…si in cele din urma, ai fost prea mare ca sa mai incapi in ou si l-ai spart. Ai iesit din el…si de acolo stii ce s-a intamplat.
– Ce minunat suna…De ce oare nu am ramas pe veci in ou?
– Pentru ca menirea ta e sa cresti si sa zbori…bine, in cele din urma…
– Si cum sa zbor? Eu nu stiu si mereu ma lovesc de barele astea!
– Pai, pentru inceput trebuie sa scapi de bare.
– Se poate asta??
– Ha,ha…Normal! Uite, te ajut eu. Si cu ciocul ei, pasarea gri ii deschise o portita pe care nu stia sa o fi avut. Acolo barele se intrerupeau…
Micuta pasare ezita. Era un sentiment straniu.
– Hai, fa-ti loc pe acolo! il incuraja cealalta.
– Mi-e teama…daca mi se intampla ceva rau? Eu nu stiu sa traiesc altfel.
– Nu ai ce sa patesti! Hai!

Si atunci isi lua avant cu ochii inchisi, si deodata simti cum aripile i se desprind sigure de trup, se intind lungi si incep sa se miste repede. Deschise ochii si le vazu, in stanga, in dreapta, cum se miscau. Inca nu putea sa se dezmeticeasca din uimire. In fata lui statea pasarea gri si radea bucuroasa.
– Vezi? Stii!
– Da! Stiu!
– Si acum fa asa! Ia-te dupa mine!

Si astfel, tot restul zilei, invata sa se rasuceasca spre cer, sa se avante spre pamant, sa prinda viteza spre ape si sa le atinga cu varful picioarelor, sa poposeasca pe copaci si sa fie liber. Nu se simtise niciodata asa. Deodata isi dadu seama pentru intaia oara, ca lumea nu mai avea dungi si zise cu voce tare:
– Unde sunt dungile??
– Care dungi?? se mira vrabiuta.
– Dungile pe care le avea intreaga lume!! Nu mai sunt!
– Nici nu au fost…Acelea erau dungile pe care le vedeai tu…barele coliviei tale triste si inguste.

Pasarea cu aripi albastre amutise. Totul se schimbase. Si cat de frumoasa era lumea fara dungile acelea!
– Si sa stii si tu…ca „Fata”…care te ingrijea, era un om. Oamenii ne tin in colivii si ne cresc ca sa ne protejeze si le tinem companie. Ei ne iubesc, in felul lor, dar nu stiu ca de fapt ne ucid cu egoismul lor. Nici noi nu stim ca ne ucid, pentru ca nu stim ce inseamna libertatea cand am trait inchisi o viata intreaga. Vezi, tu…ea te iubea si de aceea te-a agatat in afara geamului ei. Ca sa fii mai fericit un pic… Insa nu a fost suficient. Iubirea nu e inaltatoare daca iti tine aripile la pamant.
– Inteleg…
– Acum, ce o sa faci? O sa te intorci la fata?
– Da, dar doar ca sa o mai vad o data. Vreau sa ii multumesc ca m-a luat de acolo si ca m-a adus cu un pas mai aproape de ceea ce am realizat azi. Chiar daca ea nu o sa ma inteleaga…
– Bine. Atunci du-te si ne intalnim tot aici mai tarziu.

Si el isi lua zborul de pe creanga, zburand jos, pe drumul lung ce avea sa il duca pentru ultima oara acolo unde era fata. Plutind cu viteza prin aer se rostogolea si se juca, fericit, gandindu-se la tot ceea ce invatase intr-o singura zi.

„Dar nu mi-a zis ce fel de pasare sunt!” isi aminti el, cand auzi imediat un scartait oribil si un strigat : „Tati, opreste!! Papagalul!!” Pentru o clipa scurta se vazu oglindindu-se. Era bleu, avea aripi albastre, corp mic si rotund, picioruse mici, si ochii ii straluceau ca doua margelute. Fu ultimul lucru pe care il vazu, inainte sa se izbeasca de parbrizul masinii. Apoi se facu intuneric. Si iar lumina…