Ce contează?

Suspans…Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresări o femeie.

– Şssst! Aşteaptă să termine! O temperă bărbatul iritat de lângă ea.

………………..

– Aşa da! Aşa, puiul mamii! Sări femeia din nou încântată şi îşi luă în braţe copilaşul, sărutându-l apăsat pe obrăjorii dolofani.

Toată familia jubilează adunată în jurul băieţelului care pare să îşi sărbatorească un an de viaţă.

În faţa lui stă întinsă o tăviţă ovală din porţelan de pe care tocmai a ales o pereche de chei de maşină, o bancnotă şi o păpuşă Barbie.

­- Dulceaţa lu’ mama! Ce deştept e el mă… Ai văzut tati, cum a ales el tot ce e mai bun?? Băieţelul nostru o să aibă tot ce îşi doreşte, o să fie norocos! O să aibă bani, maşini şi femei. Ce să mai poţi dori pentru el? Ce?

Zise tânăra femeie strângându-şi mândră la piept copilul şi primindu-l cu celălalt braţ pe tăticul care se adăugă îmbrăţişării lor.

Porniră muzica şi cu toţii se veseliră până în zori de bucurie că băieţelul lor va fi un om fericit.

***

Este o zi însorită şi tocmai bună pentru o ieşire în parc.

Printre copiii care se aleargă, se avântă pe tobogan, se dau tare în leagăn şi se joacă în nisip, este un copilaş de vreo 3 ani care stă în funduleţ şi se uită în sus.

Frunzele copacilor de deasupra sa se leagănă dezvelind frânturi de soare care-i ating obrăjorii roz şi i se joacă în privire. Pare complet absorbit de ceea ce se petrece pe cer. Uite, norişorii ăia pufoşi care se mişcă şi iau forme de basm… Râde încântat. Uite, păsărelele care se onduiesc sub nori…Uite cum trece un fluturaş pe la năsucul meu…Râde distrat şi vesel.

Pe o bancă, o doamnă îmbrăcată cam strident pentru un parc plin de copii, citeşte fascinată o revistă pe care o ţine cu vârfurile unghiilor. Nu are idee pe unde îi e copilul sau ce face. Are o preocupare prea importantă.

Băieţelul râzând se ridică şi începe să fugă după fluturaşul alb care îl chema. Cu mâna întinsă după cele două aripioare tremurând se străduieşte să îl ajungă din urmă şi ţipă de bucurie. Trecând prin dreptul unui tobogan, un alt băieţel care tocmai cobora în viteză îl loveşte şi îl dărâmă. Băieţelul celălalt începe să plângă cu lacrimi mari, dar curiosul nostru se ridică şi pleacă iar după fluture.

– Ce faceţi doamnă? Se adresează mama celuilalt copil femeii de pe bancă. Nu vedeţi ce face copilul dumneavoastră? Ţineţi-l doamnă, în frâu! Că accidentează alţi copii!

Trezită din lectura ei captivantă, femeia în ciclam se ridică nervoasă de pe bancă şi se repede către locul cu pricina, descurcându-se cu greu cu tocurile prin nisip.

– Haide, doamnă, că nu ţi-o muri odrasla acuma! Îi spune ea celeilalte mame al cărui copil se învineţise de plâns.

Şi trece mai departe, urmărindu-şi băieţelul care fugea. Îl ajunge, şi cu o smucitură îl ridică de mână în sus. Speriat, copilul se opreşte.

­- Ce naiba faci, măi, copile? Ce naiba e cu tine? Nu poţi sta şi tu locului să citesc şi eu nenorocita aia de revistă? Ţi-am dat acolo găletuşa şi lopăţica aia. Joacă-te cu ele!

Şi purtându-l în braţe până la locul de unde plecase, îl trânteşte cu fundul de nisip şi se întoarce la banca ei, deschizându-şi nervoasă revista.

Băieţelul se uită trist după fluturaşul lui care dispăruse şi începu să scormonească absent în nisip cu un beţişor.

***

Este prima zi de şcoală.

Doamne, câtă lume într-o curte de şcoală! Copii micuţi, cât o jumătate de om, veseli şi plini de energie. Părinţi şi bunici cu ei. Învăţătoarele se perindă printre rânduri încercând să îşi găsească învăţăceii rătăciţi şi să formeze clasele. Toată lumea are flori.

Şi eu am. Am buchetul ăsta mare de crini imperiali care aproape că mă dărâmă. E cât mine de înalt.

Nu ştiu unde trebuie să mă duc. Nu ştiu cum arată doamna mea învăţătoare. Ştiu doar că o cheamă Popescu Irina. Cum să mă duc eu la toţi oamenii ăştia de aici şi să o caut?

Dacă mami ar fi fost aici cu mine… S-ar fi dus ea şi nu cred că i-ar fi fost ruşine…

Dar mami are treabă. Trebuie să se ducă la seviciu şi să aducă bani. Aşa mi-a zis: „Cine face banii azi, dacă eu vin cu tine la serbarea aia idioată? Te duci şi tu, îţi găseşti clasa şi apoi stai cuminte în bancă. Ai înţeles??” Ei, mami trebuie să ştie mai bine ce e important în viaţă. Doar e mami.

– Mă scuzaţi, domnule, ştiţi unde este clasa doamnei Popescu Irina?

– Chiar aici, băieţel. Dar tu eşti singur? Unde sunt părinţii tăi?

– Părinţii mei sunt la serviciu, zâmbi micuţul descurcăreţ către domnul care îl mângâia pe creştetul capului.

***

– Mama, te rog, vreau la liceul de arte! De ce nu mă laşi?

– Ce? Eşti nebun? Credeam că vrei să faci ceva cu viaţa asta! Credeam că ai văzut ce greu ne-am descurcat noi cu tine! Nu vezi ce greu e fără bani? Îţi trebuie bani ca să fii fericit în viaţa asta … Ce o să faci tu dacă o să fii artist?? O să mori de foame, aia o să faci! Ce, vrei să te ţin eu în spinare până la 50 de ani? Vezi-ţi de treabă, copile, şi bagă-ţi minţile în cap! Ce crezi tu, că dacă măzgăleşti acolo 3 foi cu tempera, te descurci în jungla asta de lume?

– Dar, mama, e tot ce îmi doresc să fac! Vreau să pictez….Te rog, spuse printre lacrimi băiatul.

Femeia, întoarsă spre chiuvetă, cu spatele la el, respira greu, supărată.

– Te rog, mama, înseamnă mult pentru mine!…

– Nu. Te duci la liceul economic! Am încheiat discuţia.

***

Este ziua absolvirii. Termin facultatea. Am urmat una cu profil economic. Mama a fost de părere dintotdeauna că un economist câştigă bine.

Azi îndeplinesc un vis. Nu este visul meu. Este visul părinţilor mei care m-au crescut sub lozinca : „ Eu te-am făcut, eu te omor. Eu îţi dau de mâncare, faci ce îţi spun eu.”

Nu pot să îi judec. Sunt părinţii mei. Alţii nu am. Şi ei mi-au dat viaţă, un dar minunat. Pentru asta, pentru viaţa asta care mă însufleţeşte, le sunt recunoscător, şi de asta, trebuie să le fiu loial, nu? Să îi ascult. Să fac ce cred ei că e mai bine pentru mine. E datoria oricărui copil faţă de părinte, nu? Aşa-i?

Chiar dacă părinţii mei cred că numai banii îţi pot dărui fericirea si confortul, că pe lume rostul omului e să muncească, că trebuie să mă însor cu o fată bogată şi să am doar un copil – „pentru că un copil cere mai puţini bani decât doi”… Chiar dacă părinţii mei nu cred în Dumnezeu şi în artă, chiar dacă ei nu cred în iubire şi în puterea viselor, eu tot îi iubesc. Atât cât poţi iubi pe cineva fără suflet.

Dar a trebuit să îi mint. A fost necesar. În timp ce am studiat economia la o mare facultate din oraş, am lucrat ca ucenic la un atelier de decoraţiuni şi mi-am plătit cealaltă facultate, pe care am făcut-o în secret. Facultatea de arte. Au fost 4 ani grei şi plini. Nu ştiu câte ore dormite am în acest răstimp, dar important e că am reuşit. Părinţii mei au crezut că eu am muncit atât de mult ca să devin un economist priceput; că îmi pierdeam nopţile în bibliotecă rezolvând probleme cu profit şi costuri. Dar eu de fapt stăteam pe timpul nopţilor în garsoniera unui coleg şi îmi făceam proiectele pentru facultatea de arte. Sunt cel mai bun din grupa mea şi printre cei mai talentaţi din multe generaţii de studenţi. Profesorii mei îmi spun că sunt un geniu. Că picturile mele sunt pline de suflet şi emoţie. Că sunt ca un mesaj de pe altă lume.

Dar părinţii mei nu ştiu cine sunt eu. Ştiu că am devenit şi sunt cine au vrut ei. Un viitor economist de succes. Sunt tare mândri de mine. Aşa şi trebuie să fie, nu? Ce mai contează? Pentru ei…

Le-am spus că am obţinut un post foarte bine plătit în alt oraş, departe de ei. Că voi fi un economist cu salariu de director. Nici nu ştiţi cât i-a bucurat asta. Mama a plâns o zi întreagă. Mi-a spus tata:

– Băiete, bravo…Ai să ajungi om mare. Bine că ţi-a trecut nebunia ta cu arta, că acum s-ar fi ales praful de tine şi de eforturile noastre de a te creşte. Ai văzut? Bine că a ştiut mama ta ce să facă cu tine şi te-a ţinut în frâu când a trebuit.

Ce mă bucur că plec!

Ei cunosc adevărul care le convine, cel pe care îl pot suporta. Ei mă cunosc aşa cum mă pot accepta.

Dar eu ştiu cum sunt şi ce îmi doresc cu adevărat. În 3 zile plec de aici. Acolo voi începe o viaţă nouă. Voi fi pictor. Voi fi împăcat. Voi fi EU, fără a trebui să mă ascund. Şi voi fi liber să pornesc în căutarea iubirii. Să o găsesc pe acea fată cu buzunarele goale, dar cu inima plină, care să se îndragostească de un pictor sărac dar fericit.

Părinţii mei? Vor afla adevărul într-o zi…Cine ştie când? Şi ce dacă? Atunci nu îmi va mai păsa. Voi fi prea sus de lumea lor.

***

………………

Suspans. Toţi aşteaptă.

– Uraaa! Tresare o tânără femeie.

– Şsst! Aşteaptă puţin iubita mea…îi apasă cu un deget buzele el…Ea îi surâde cu ochii sclipind de bucurie.

……………….

– Bravo! O luă strâns în braţe mama pe fetiţa durdulie, cu zulufii negri.

Toate rudele adunate în jurul ei se bucură. Fetiţa sărbătoreşte un anişor.

În faţa ei stă un platou din porţelan de pe care tocmai a ales…un creion, o carte şi o pensulă.

– Tati, ce bucurie! Zise mămica veselă. Uite şi tu, se pare că va fi o pictoriţă talentată ca tăticul ei! He he…

– Da, zise băiatul….aaa, pardon….tăticul. Da, va fi un copil fericit… Îşi sărută fetiţa. Căci va avea susţinerea noastră, iubita mea, orice ar alege. Dar, depinde de ea, numai de ea, ce va simţi să aleagă.

Anunțuri

Minciunele…

Ieri am crezut că mor. Dar nu s-a întâmplat.

Să vă povestesc…

Eram în parcul unde locuiesc. Mergeam. Mă rog…Mă târam prin iarbă…Şi atunci i-am văzut. Cu ochiul stâng, căci celălalt era sucit în altă parte şi ca întotdeauna, nu mă asculta, uitându-se spre lacul care strălucea aşa frumos sub soare…

Erau un băiat şi o fată. El stătea în iarbă sprijinit într-o mână şi cu cealaltă mână o mângâia pe ea pe păr. Ea, culcată cu capul pe picioarele lui, îl privea zâmbitoare. Vorbeau. Şi m-am apropiat. Îmi place să ascult ce işi spun iubiţii, deşi, ştiu, nu e frumos să trag cu urechea. Eh, sunt doar un melc romantic…Oamenii care se iubesc au în jurul lor o aură, un norişor de fericire, şi daca păşeşti în el te molipseşti.

Aşa că m-am dus cât mai aproape şi m-am pitit după o frunză galbenă.

– Ce frumos este părculeţul ăsta, iubitul meu…

“Părculeţ”?!? Mi-am zis eu. Ce părculeţ?? Eu locuiesc aici de cand mi s-au lungit ochii înspre cer şi mi-a crescut cochilia în spinare şi tot nu i-am dat de capăt!

– Uite, lacul…ce frumos străluceşte…Şi norii cum trec peste noi…Şi toate frunzele legănându-se…ba verzi…ba galbene…ba cafenii…

El se uită în jur. În timp ce ea spunea toate astea uitându-se la el cu dragoste. Căci ea nu trebuia să le vadă ca să îi vorbească despre ele…ea le văzuse deja şi le avea în ea, vii. Ştia cum au fost, cum sunt şi cum vor fi.

– Şi vezi, tu, iubitul meu, şi păsările care zboară pe deasupra noastră? Ce fericite trebuie să fie ele că au aripi…

El căscă, acoperindu-şi repede gura cu palma şi apoi făcându-se că se freacă la nas.

Ea continuă visătoare:

– Şi pământul de sub noi, care ne ţine mereu în braţe, care ne primeşte oricum am fi…Ce bun este el…Iubitule?

Când i se adresă, ea il făcu să tresară speriat.

– Ăăă….da?

– Iubitule, ţie iţi place natura?

– Da! Cum să nu?! O ador… Ăăă…Adică, chiar tu ai spus…Lacul… Ăăă…Puii…

Ea râse.

– Care pui iubitule? Sunt raţe!

– Ăăă…Normal, frunzele vroiam să spun…

„ La naiba! Vorbeşte stomacul fără mine…De când tot stăm pe aici, mi s-a făcut şi foame…” gandi el.

– Iubitule?

– Da?

– Nu ţi se pare că cerul e mai albastru când te uiti la el printre frunze?

Ridicându-şi sprâncenele, el privi strâmbând din nas deasupra.

„ Ce să fie mai albastru? Ce prostii spune…Cerul e mereu albastru…Că aşa e cerul. Aşa ne învaţă la şcoală şi pur şi simplu aşa e!” îşi zise băiatul indignat.

– Da…aşa e, draga mea… Ăăă, uite, chiar acolo, între frunzele alea două. Şi arătă cu degetul la întămplare.

„ Mă rog…Trebuie să intru şi eu în jocul ei stupid…” Se plânse el în mintea sa, căscând larg cu faţa întoarsă.

– Pui? Nu te simţi mai liber când stai aşa, cu mine, în iarbă?

– Normal, puiuţul meu drag şi adorat…Cum să nu mă simt eu liber cu tine? Spuse el alintându-se şi pecetluind totul cu un sărut scurt pe fruntea ei.

„ M-aş simţi şi mai liber dacă am pleca naibii de aici să mănânc şi eu ceva…Parcă şi simt cum miroase puiul ăla de la fastfood-ul de peste drum…”

– Iubi?

– Da…

– Ţie îţi plac animăluţele?

– Da, cum să nu? Îmi plac…Nu ai văzut că am şi eu un câine acasă?

– Nu…Animăluţele celelalte…Libere, din pădure, din savană…care sunt frumoase şi sălbatice… Îţi plac?

– Da…

„ Sunt drăguţe acolo, la ele acasă, când mă uit la ele la televizor…”

– Mie îmi plac ariciuţii. Ştiai?

– Da? Draguţ! Zise el rozându-şi o unghie.

– Ai văzut vreodată un arici?

– Ăăă…cred…nu-mi aduc aminte bine…

– Cum să nu îţi aduci aminte? Eu o singură dată am văzut unul mic şi nu am putut să îl uit vreodată. Vrei să îţi spun cum era?

– Da, zi-mi…

„În fine…dacă apoi taci şi plecăm şi noi…”

– Păi era noapte când l-am văzut. Eram la ţară la mine şi ştii tu pădurea aia de sălcâmi din capătul străzii?

– Aham…

– De acolo cred că a ieşit… Mergea pe strada luminată de becul pâlpâind, şi cum stăteam eu aşa în pod la tataia, am crezut că e un şoricel când l-am zărit de sus. Dar am coborât şi m-am apropiat de el…Ce tare m-am bucurat când am văzut că era un ariciuţ de fapt!

„ Da…tu te bucuri şi când plouă afară… de ce oare nu mă mir că ai jubilat când l-ai văzut pe ţeposul ăla?…”

– Şi eu nu mai văzusem unul până atunci! Aşa că m-am apropiat şi mai tare şi m-am culcat în faţa lui pe burtă…şi el s-a făcut tot un ghem de ace, ştii? Vai, ce frumos a fost!

Zise ea strălucind de bucurie, ca şi cum ar fi retrăit momentul.

– Dar eu nu vroiam să se teamă de mine…Mi-era milă de el, micuţul…Aşa că am pus mâna pe el să îl simt. Speram că pot să îl mângâi şi el să ştie că asta fac…

– Ai pus mâna pe arici?? Se miră el speriat.

– Da…

– Păi şi nu a aruncat cu ţepi în tine??

Fata se apucă cu mâinile de burtă râzând cu poftă.

– Cum să arunce cu ţepi?? Ce haios eşti! Aricii doar se fac ghem! Zise ea chicotind.

– Aaa…Sigur…Râse el stânjenit.

– Şi ştii cum se simţea?

– Cum?

– Ca un ghemuţ de crenguţe subţirele…Nu m-a înţepat….Dar s-a strâns şi mai tare…Aşa că l-am lăsat să se desfacă şi să plece, încet, legănat… Şi ştii ce făcea când se depărta?

– Ce?…

– Îşi întorcea căpuşorul cu ochişorii lui ca două mărgeluţe negre şi adulmeca spre mine, mişcând din năsuc ca un iepuraş. Vai, ce scump era!

„ Sunt siiiigur…”

– Iubi?

– Da, draga mea…

– Ţie ce animăluţ îţi place?

El se uită în jur disperat după o idee şi atunci mă văzu pe mine, melcul, care îmi scoteam ochii de după frunză…

– Melcul!

– Melcul?

– Da… Îşi drese el vocea subţiată.

– De ce melcul?

– Că e simpatic…

– Da? Mmm…Vorbeşte-mi despre melc atunci…Vrei? îi zâmbi ea.

” Să îţi vorbesc despre melc??”

– Păi…melcul e drăguţ, aşa…că e mititel…şi…şi…şi are patru ochi, ceea ce înseamnă că vede bine.

„ Văd bine?” am zis eu în sinea mea. Am numai doi ochi şi se răsucesc în ce parte vor ei, sunt nişte nebuni…

El continuă:

– Şi melcul e frumos pentru că…are cochilia aia a lui spiralată şi… e puternic, nu? Că doar îşi poartă casa cu el.

– Şi chiar îţi plac melcii?

– Da!…

– Nu mi-ai mai spus niciodată despre asta…

– Ăăă…Am uitat, rânji el. Mai avem multe de descoperit unul despre celălalt, nu, draga mea?

– Da, asa e…că noi doi, suntem oameni, şi tot ne dezvoltăm, tot învăţăm lucruri noi…Mă bucur că îţi plac melcii, sunt frumoşi…

– Mergem? Îndrăzni el.

– Da… Hai să pornim…Deşi eu aş sta aici toată viaţa…

„Doamne fereşte! Că o cred în stare…”

– Tu nu ai sta, pui?

– Ăăă, ba da… Aş sta oriunde eşti tu micuţa mea, zise el, sărutând-o.

Şi în timp ce el fu în picioare dintr-un salt şi îi întinse mâna să o ajute să se ridice, ea îl intrebă:

– Mergem la munte în weekend, da?

– Sigur, nu aşa am zis?

„ Numai să nu îţi vină vreo idee ca data trecută să mă pui să urc pe jos până la cotă…Că numai de asta am eu chef după o saptămână de muncă…”

Ea se ridică, îl luă în braţe strâns şi apoi, prinzându-se de mâini, păşiră înainte.

Cu groază văzui pantoful lui deasupra mea şi mă simţii strivit de o greutate imensă care îmi făcu cochilia să trosnească…Următorul lucru pe care l-a făcut el, căci şi-a dat seama că tocmai mă strivise, a fost să mă împingă cu talpa din drum. Eu m-am rostogolit în iarbă şi o durere crâncenă m-a învăluit. Înainte să leşin, mi-am văzut căsuţa zdrobită mai încolo de mine…

Dar m-am trezit. Şi trăiesc. Acum va trebui să învăţ să trăiesc fără cochilie…Nu e asa rău…Sunt doar mai expus la pericole şi la vreme rea, dar asta nu o să mă ucidă…

Dar mă gandesc la ea, la fata frumoasă care ţinea de mână un mincinos.

Ea oare nu o sa moară, încet-încet, lângă el, din dragoste pentru el? Mie mi-a strivit cochilia, dar ei o să îi frângă inima…Ea, atât de dulce şi visătoare…şi el, atât de…pământean.

De ce e atât de rău şi nu îi spune adevărul? De ce nu îi spune că, pur şi simplu, nu e ca ea? Nu ar fi mai bine pentru amândoi? El şi-ar mânca sandwich-ul liniştit într-o zi cu soare, în timp ce ea ar sta în braţele ierbii privind lacul, împreună cu dorinţa ei de a găsi iubirea adevărată şi pe cineva egal ei…Ar fi singură, dar măcar nu ar mai trăi o minciună.

Ştiţi? Melcii pot înţelege graiul omenesc şi pot citi gândurile…Dar dacă am putea şi să vorbim, poate am salva vieţi…