Pe drum

Ai plecat singur la drum…N-ai mai asteptat primavara. Toamna e pe duca si iarna se apropie, dar asta nu te sperie. Ar fi fost mai groaznic sa nu pleci. Sa te temi. Sa stai sa astepti o primavara care nu ti-ar fi garantat nimeni ca ar fi fost mai calduroasa sau mai insorita decat toamna tarzie de acum. E adevarat ca primaverii ii urmeaza intotdeauna vara, si ca dupa toamna de acum va veni cu siguranta iarna, dar ar fi fost mult mai greu sa ramai acolo unde ti-era mai confortabil si sa te intrebi cum ar fi fost sa fii unde esti acum, dupa ce ai plecat.

Si-apoi, stii sigur ca zapada va cadea si ca va fi tare frig…dar tu iubesti zapada…si iubirea asta iti face cald in suflet, si gerul nu mai e atat de crunt…

Nici macar nu stii drumul…Nu ai mai fost pe munte pana acum. Ti-ai dorit, ai visat, ti l-ai imaginat in atatea feluri…mereu invaluit in magie si in lumina unui soare datator de viata.

Nu stii ce pericole te asteapta, dar iti poti inchipui…Nu ti-e frica. Asa ti-e felul. Nu prea te sperie nimic…Simti ca poti imblanzi si ursii, ca daca ai cadea,ai cadea in picioare, ca frigul te poate doar amorti, nu si ucide. Nicio panta nu e prea abrupta ca sa ti se para imposibil de urcat, nicio avalansa nu te-ar ingropa – caci focul din inima ta ar face carare prin valurile ei, nicio roca nu e prea greu de supus pasului tau.

Nu ti-ai luat nici echipament, nici haine foarte groase. Pentru ca te-a luat prin surprindere decizia ta de a pleca. Erai intr-o perioada cand nu planuiai sa mai pleci undeva pentru multa vreme. Dar stii doar ca planurile nu se indeplinesc intotdeauna, doar pentru vise e regula asta…Viata are multe intorsaturi si multe surprize, dar tocmai de aceea este perfecta, minunata. Priveai intr-o zi pe fereastra, la lumea care trecea pe sub geamul tau si incercai sa le citesti gandurile…E un obicei de-al tau. Iti place sa citesti oamenii, esti un mic om de stiinta…cercetezi sufletul uman. Si cum priveai asa, ai stranutat si cand ai deschis ochii ai vazut pe cineva care traversa cu un rucsac in spate…Ori venea, ori se ducea inspre munte. Si l-ai strigat, pentru ca parea sa aiba vise comune cu ale tale…Dar nu te-a auzit…Era prea visator…Si atunci in inima ta a rasarit un mugur de dorinta…N-aveai nimic de lasat in urma si nici altceva mai bun de facut…decat sa stai pe geam, cu planurile tale de a nu face nimic…

Prin urmare, ti-ai luat la revedere de la trandafirii de pe pervaz, caci ei erau tot ce lasai in urma, si sperai ca nu vor muri neavand cine sa ii ude si ai parasit brusc fereastra. Ti-ai pus in rucsac doar atat: o patura de speranta sa iti tina cald, o punga cu vise ca sa rontai cand ti-e foame, o sticla de credinta ca sa nu mori de sete, un cort pentru doi si poza muntelui pe care iti doreai sa urci. Mai mult nu ti-ar incapea si nici nu ai nevoie.

Si ai pornit.

Cand inca mai paseai grabit prin oras, te-ai fi putut intoarce, ai fi putut renunta…mai ales ca ai auzit la radio anuntand zapezi. Dar nu ti-a stat vreodata in fire sa renunti usor…Si muntele acum te-asteapta, caci a simtit ca vii. Cum sa-l dezamagesti?

Cu vremea ai lasat in urma si lumea din oras, si trenul te-a purtat cu grija spre destinatie. Pe drum nu ai putut sa dormi, caci trebuia sa uiti ce lasi in urma si sa cuprinzi cu sufletul vremea ce ti-a ramas pana in gara. Si trenul, ingrijorat tot iti soptea: „Nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce”…dar tu zambeai, gandind ca el prostutul, e obisnuit pe calea lui cea sigura, mereu aceeasi…nu are cum sa stie…nu are cum sa vrea mai mult…

Acum sunt multe zile de cand ai coborat din tren, in gara in care nu te astepta nimeni…Cel putin nu ai stiut daca te astepta cineva…si nici acum nu stii…Daca nu ai spus nimanui ca vii?…De unde sa stie?

Si drumul ti s-a pus in fata, invitandu-te sa-l faci poteca. Nu stii traseul…Nu stii pe unde au mai mers altii, si care e calea cea mai sigura…asa ca o iei pe unde simti, pe unde privirea te poarta, incantata de flori albastre, de paduri pictate de toamna gratioasa, de brazi cu parfum de Craciun, de nori din ce in ce mai josi, pufosi…

Si in timp ce sufletul ti se hraneste cu franturi din peisaj, picioarele iti merg fara vointa ta, caci gandurile iti sunt departe…Parca intr-un fel, ceva nevazut te poarta intr-acolo, un sentiment puternic…o credinta launtrica care iti face inima sa bata cum nu ti-a mai batut vreodata.

Genunchii ti se simt slabiti si mainile te dor de ger. Obrajii iti ard si ochii iti lacrimeaza. Si drumu-i tot mai greu, si geru-i tot mai crunt, si ultima franghie a toamnei de care te tineai, se rupe…si pici, urcand, in iarna.

Daca sentimentele tale nu ar fi atat de intense si daca dorinta ta nu ar fi atat de mare, poate ca trupu-ti vlaguit ar fi cedat de mult. Si te-ai fi prabusit pe o cale care-ar fi ramas fara de capat…Zacand, si asteptand sa vina muntele la tine, printr-o minune….sau macar cineva sa te salveze…Dar sufletul tau frige ca un soare intr-un miez de vara, si il simti desprins de trupul care incepe sa devina rece si colorat albastru. E timpul sa innoptezi…Si iti asezi cortul pentru doi care ti se pare imens inauntru, dar simti ca in curand isi va indeplini menirea. Si intri in el, si pui pe tine patura de speranta, si te mai incalzesti. Si rontai cateva vise din zile cu soare si iti amintesti de trandafirii tai de acasa…Si bei o gura de credinta si apoi adormi. Adormi si visezi cum ai ajuns pe varf, iar cand te trezesti, nu-ti mai e nici frig, nici greu, si canti urcand. Caci visul tau din noapte te face sa iti doresti si mai mult, sa crezi cu adevarat ca acolo trebuie sa ajungi. Si te mai uiti o data la poza ce-o ai cu tine. Cu siguranta ai facut un pas corect atunci cand te-ai aventurat pe aceasta cale, caci muntele iti zambeste din fotografie. Si simti ca te asteapta, asa ca grabesti pasul si canti mai cu bucurie.

Si mergi, si urci, si te agati de tot ce ar putea foarte usor sa fie obstacol, insa pentru tine e doar un ajutor…Nu e nimic sa-ti stea in cale. Nu stii daca esti pe un drum corect…Nu stii daca mai ai mult de mers. Nu stii ce vei gasi in varf. Nu stii ce te asteapta pana acolo si inapoi. Tot ce stii e ca muntele exista. Si ca tu il urci chiar acum. E o noua zi din cele multe.

Si nu poti fi sigura de nimic… cel putin nimic exterior tie… adica de…varf.

Anunțuri

Vise gri-albastrui

Cand se trezi in dimineata aceea, in lumina semiobscura taiata de razele soarelui indraznind prin obloane, ochii ei intalnira un cer jos, artificial, alb. Se ridica in capul oaselor si ca prin ceata vazu ca se afla intr-un cub marginit de diferite obiecte. Se intinse la loc, pe perna, si isi dori sa simta cum cubul se sparge ca si cum ar fi din sticla, cum cerul invadeaza in lumea ei si cum ridicandu-se din nou, deschide ochii si e sus. Sus, unde deasupra ei nu e decat cerul ai carui nori se joaca cu gandurile. Sus, de unde totul se vede verde, iar din verde explodeaza vise gri-albastrui. Sus, unde gravitatia e doar pentru corp, si sufletul isi gaseste compania printre pasari. Sus, unde vantul iti curata mintea si trupul, si iti daruieste secretul fericirii. Sus, departe de jos.
Deja simtea adierea proaspata pe chip, aerul cu aroma de libertate invadandu-i plamanii amortiti pana atunci. Cerul ii mangaia spiritul si ea framanta iarba in palme. Simtea ca e gata sa zboare si ca nu ii e teama de nimic. Ca ar putea sa isi ia avant si sa se ridice spre soare, in loc sa cada. Isi lua avant si privind spre visele gri-albastrui, sari.
Pentru o clipa pluti cu bratele intinse, sub care aerul impingea cu forta. Simti o secunda cum e sa zbori, dar apoi incepu sa cada. Si cadea, si cadea, si cadea. Si desi se bucura de mangaierea aerului care urca in timp ce ea se avanta cu viteza spre pamant, se temea sa nu se loveasca prea tare cand va intalni fundul paharului cu vise. Isi intinse bratele spre cer,rugandu-l sa o prinda, dar cerul radea si se bucura. De ce radea cerul? Doar e prietenul ei. Oare nu cadea de-adevaratelea? Era doar un vis ciudat? Apoi se uita in jos si vazu ca se apropie cu incetinitorul de o padure de brazi. Si mai vazu ceva, in mijlocul lor era o creatura. O fata. O cunostea. Era ea. Dar fata aia avea privirea goala, pierduta si culoarea ei pamantie arata ca si-a pierdut speranta. Si tintind-o cu ochii negrii, si cu gura deschisa, o astepta cu bratele sfasiate de tristete.
Pentru prima data de cand incepuse sa cada, se sperie. Se sperie de fata peste care avea sa se prabuseasca. Daca o va inghiti? Ea nu vroia sa fie un trup urat fara stralucirea sufletului! Ea vroia sa ajunga inapoi sus. Si nu-i parea rau ca sarise, pentru ca in cadere intelesese niste adevaruri. Doar ca isi dorea ca acum, inainte sa atinga pamantul si sa fie primita de fiinta aceea ingrozitoare, sa primeasca ajutor. Ii parea rau ca nu si-a luat o parasuta. Dar de ce si-ar fi luat atunci, cand era sigura ca putea zbura? Si, culmea, inca mai credea ca poate zbura si in clipa aceasta. Doar ca…privind in spate, vazu ca are doar o aripa. O aripa alba si tanara, care se zbatea atat de tare sa o ridice, incat incepuse sa doara ca un pumnal infipt in spate. Dar nu ii ceru aripii sa se opreasca, avea nevoie de ea. Trase aer in piept. Mult aer. Gandind ca daca va fi plina cu aer, va fi mai usoara si va cadea mai lent. Insa nu, caderea aceasta nu era naturala.
Atunci intelese! Acum nu mai cadea singura! Acum, cu gura deschisa, o aspira monstrul fara suflet de sub ea! Si incepu sa planga si sa spuna: Doamne, te rog, fa-mi drum inapoi catre cer! Mi-e teama de ea, si o urasc! Da-mi inca o aripa! Si in secunda urmatoare, se opri usor din cadere. Gravita uimita. Privi in jur, la dealurile crude, la apele ce le mangaiau inaintand printre arbori ca degetele iubitei prin parul iubitului ei. Privi si la padurea de sub ea – unde pe fata acelei fantome se citea ingrozirea…si cand privi in sus, un inger cu o aripa venea spre ea.
Si ingerul era stralucitor, incat abia isi putea tine ochii deschisi. Cand se apropie mai bine, ea vazu ca ceea ce stralucea era sufletul lui, iar trupul lui era transparent si clar ca o apa de izvor. Si in ochii lui citi ca e acolo pentru ea, ca o va ridica inapoi unde ii e locul. Intalnindu-se in aer, el se alatura ei si isi lipi aripa de aripa ei. Si cu o viteza ametitoare tasnira spre cer. Dar cand erau aproape sa-l atinga cu degetele, aripile au schimbat directia si au poposit pe un vis gri-albastrui.
Ea il privi. Simtea ca a fost intotdeauna cu ea. Ca el venise din ea sa o ridice. Si in ochii lui citea o bunatate care o umplea de bucurie. In bataia vantului, stateau si se priveau in ochi. O punte se creea intre sufletele lor si cand in sfarsit se materializa, cerul incepu sa se invarta cu nori cu tot, stelele cazura stralucitoare pe pamant, pamantul exploda si se forma un singur univers imens. Gravitatia disparu si acum pur si simplu pluteau fara nici o ancora.
Atunci el intinse mana. Ea isi puse degetele in palma lui si se simti completa. Era senzatia pe care sufletul ei o cunoscuse inainte de a se intrupa pe pamant si pe care acum o regasea. Ajunsese la destinatie. Si in noul univers albastru, erau acum doua suflete libere…sa iubeasca.