More than meets the eye

il vezi?

A fost odata (dar nu chiar odata…mai recent,asa, in zilele noastre) ca niciodata ( dar nu chiar niciodata, caci nu se stie daca mai sunt si altii asa ca el…asa ca nu pot spune “ca niciodata” cu mana pe inima)…un omulet transparent.

Hm…cum sa va descriu eu un omulet care nu se vede?

As spune pentru inceput ca este foarte frumos. Pentru ca prin el si in el poti vedea lumea in culorile sale cele mai intense. Caci lumea, filtrata printr-un suflet pur, e de o mie de ori mai minunata. Si frumusetea lui vine din stralucirea sufletului. Un suflet care nu are granite in acel trup de sticla. Si daca stii ca el, omuletul, e acolo,in fata ta, cand astepti la un semafor sa traversezi, poti sa vezi in aer niste particule stralucind in lumina calda a soarelui din zori. El e. Straluceste magic undeva in multime cand tu te indrepti grabit catre o destinatie. Si daca l-ai vazut…fara sa stii…zambesti si in jurul inimii simti cald.

Acest omulet nu a fost dintotdeauna asa. Transparent. El a ales sa fie. Pentru ca astfel, oricine il va intalni, chiar daca nu va stii ca e acolo, si ca e om, sa poata privi altfel lumea, viata, iubirea. A ales sa isi schimbe infatisarea de dragul oamenilor pe care ii iubea enorm, chiar si cu riscul ca atunci cand o va gasi, fata visurilor sale sa treaca pe langa el, pentru ca nu il va vedea…Dar e un risc mic…Caci el isi spunea ca fata aceea va stii sa vada. „Ma va vedea chiar si fara trup, pentru ca ea va fi suflet, si tot sufletul meu o va atrage….” Cine stie cat va avea el de asteptat pana cand ochii sufletului ei il vor zari?

Si cum spuneam, el alesese sa fie asa. Caci nu vroia ca oamenii sa se limiteze in a-l cunoaste pe el fizic…asa poate ca mai repede l-ar fi ocolit si ignorat. Si el nu ar fi putut sa ii atinga inauntru, caci oamenii evita sa se uite unii la altii pe strada. Si se uita in gol. Unde, in gol e de fapt el. Si privind asa, „in gol”, cine stie, un baiat trist sau o fata plictisita isi vor spune intr-o zi: „ Hei, parca ieri nu era asa de frumos pe strada asta…Ia uite, ce floricele vesele o marginesc…” „Ia uite frunzele de pe jos ce minunate sunt…” „Ia uite ce aroma de trecut are cladirea asta parasita…” sau „Hmm…ce aura luminoasa are baiatul de pe partea cealalta a drumului…” sau „Ce frumoasa este fata aceea incruntata”…Prin trupul lui, ceilalti ar fi descoperit o frumusete magica a lumii, a oamenilor, pe care au uitat sa o citeasca si sa o aprecieze…sau despre care au incetat sa mai creada ca exista.

Si redeschizandu-le ochii si sufletele, omuletul transparent le va starni pofta de viata si acestia vor continua sa vada si restul minunilor din drumul lor…

Un singur lucru isi dorise el sa pastreze vizibil. Pantofii. Pantofii lui maro. Cand Marele Vrajitor acceptase sa il preschimbe din baiat cu piele de culoarea frunzelor de plop uscate, ochi caprui si parul brun, in om ca sticla, a avut dreptul sa pastreze un singur lucru vizibil.

Ai ales? Il intrebase Marele Vrajitor.

Da…Nu sunt asa sigur daca e o idee buna, dar…Am ales.

Ce pastrezi?

Pantofii.

Pantofii? De ce? Argumenteaza. Ii zise cu suierat de vant Vrajitorul.

Da. Pantofii. Pentru ca vreau ca si oamenii care merg cu fruntea plecata sa ma vada si sa isi ridice capul ca sa cerceteze cine merge in ei. Si atunci sa vada prin mine. Cred ca asta e o solutie foarte buna ca sa le atrag privirea acolo unde conteaza. As fi pastrat inima mea vizibila, ca fata care ma va iubi sa mi-o poata vedea candva…Dar…ar fi fost de groaza sa merg pe strazi si oamenii sa vada o inima pulsand plutind in aer…

Asadar, pantofii…Esti sigur?

Da.

Si atunci, Marele Vrajitor sufla vant peste el si il facu…om transparent…cu pantofi. Si desi era transparent, il puteai atinge si simti, caci trup inca avea, forma si caldura…

Omuletul transparent umbla si zi si noapte pe strazi ca sa intalneasca cat mai multi oameni si sa le deschida ochii. Si tare se mai bucura cand chipul cuiva se preschimba privind in directia lui. Si plictiseala, raceala, apatia, incruntarea, tristetea, deveneau mirare, zambet, minunare, visare, sclipire in ochi, bucurie…

Isi amintea de fiecare om in parte pentru care existenta lui provocase un zambet. Erau sute de mii, dar el nu se oprea aici. Vroia sa fie miliarde. Si asa calatorea prin toate orasele, toate tarile, toata lumea. Daca ar fi aflat ca este viata si pe alte planete s-ar fi dus si acolo.

Ziua mergea, caci tare ii placea sa colinde lumea…si noaptea se mai oprea sa se odihneasca si dormea in copaci, pentru ca oamenii sa observe, plimbandu-se, luna, stelele, maretia universului…Insa nu dormea mult, ci doar cat sa aiba acel vis. Visul lui de iubire. Cu fata aceea care va sti sa priveasca si sa simta. Ii era de ajuns sa viseze asta o secunda, ca se umplea de speranta cat pentru o viata.

Si tot mergea, si tot cutreiera…Si lumea il vedea, desi el era invizibil. De fapt, intelegeti voi, nu pe el in vedea, ci prin el privea…ceea ce altfel nu ar fi zarit.

Si unii se ciocneau de el, sau ii vedeau pantofii mergand singuri si incepeau sa se gandeasca daca nu exista oare si o alta fata nevazuta a lumii asteia…Si uite asa, incepeau sa mediteze asupra unor lucruri mai presus de existenta comuna, vizibila, de rutina a oamenilor…Astfel, ajungeau sa redescopere in ei adevaruri mari si sa isi dea seama ca alte valori sunt mai importante decat cele dupa care se ghidasera in societate pana atunci. Si schimbarea in bine devenea iminenta, si se producea apoi treptat.

Omuletul transparent putea doar sa banuiasca aceste schimbari care se produceau in oamenii care il intalneau… Pentru ca pe multi dintre ei nu-i mai vedea niciodata. Si asa visa uneori ca peste ani, cand munca lui va fi aproape de desavarsire, lumea va fi o biluta albastra plina de oameni fericiti, vii, iubitori, intelepti…cu ochii deschisi.

Intr-o zi, statea pe malul unui lac. Si privind doua lebede care formau o inimioara cu gaturile lor arcuite armonios, se gandea ce minunat e ca ele sunt suflete pereche pe viata.

Se asezase acolo ca sa atraga atentia celor care se plimbau prin parc asupra fapturilor albe de basm. Si putea sa stea foarte aproape de cele doua lebede caci ele nu il vedeau.

Pot sa ma asez si eu langa tine? Se auzi un glas.

Se uita deasupra lui si in lumina soarelui se ivise o fata cu parul castaniu si zambet ca o raza rupta din soare.

Privi in jurul lui mirat, daca nu cumva era o alta persoana careia i se adresase fata. Dar dupa ce isi roti privirea, se uita din nou la ea si ea ii zambea, asteptand un raspuns.

El isi intinse mainile, le privi: era inca transparent. Si ii raspunse:

Da…te rog…ia loc alaturi.

Fata se puse langa el si ii zambi in continuare. El, uimit, nu mai avea cuvinte. Asa ca o privea cum nu mai privise pe nimeni vreodata…ca pe o creatura magica. Apoi o intreba:

Ma vezi?

Ea rase.

Da…te vad.

Pai…cum? Ca eu sunt….aa…

Transparent?

Da.

Tocmai de aia de vad. Ca esti transparent.

Cum asa?

Te vad pe TINE. Daca nu erai transparent, as fi vazut un baiat oarecare stand aici si nu m-as fi apropiat.

M-ai zarit usor? Poate ca imi pierd harul…

Nu…eu de obicei privesc natura foarte atenta, o admir, o savurez, o imortalizez in sufletul meu…Si locul acesta, unde stai tu, mi-a atras atentia prin stralucirea din aer mai intai. M-am concentrat apoi si imediat am vazut ca tu straluceai.

Ooo…asta nu mi s-a mai intamplat de cand sunt transparent…Sa se uite cineva la mine si sa stie ca sunt aici…

Ea ii zambi.

Si tu, cine esti?

Eu sunt o fata transparenta.

Tu? Pai te vad!

Aham…Asa cum te vad si eu pe tine…pentru ca te simt.

Tu chiar esti transparenta? Intreba el mirat.

Da…uite…zise ea si se apropie de lebede usor. O mangaie pe una din ele si aceasta nu tresari pana nu simti greutatea palmei pe capul ei.

…Chiar esti…Si cum ai ajuns asa?

Pai…Marele Vrajitor m-a transformat, cum altfel se putea?

Il cunosti?

Da…l-am gasit intr-o zi cand stateam singura in salcia unde ma urc de obicei.

Si eu tot intr-un copac l-am cunoscut. Si ce ti-ai dorit?

Sa fiu transparenta ca oamenii sa nu mai vada doar frumusetea mea exterioara si sa se opreasca la ea. Ci sa vada sufletul din mine. Privind prin mine, sa descopere adevaruri.

He he…cam asa ceva am vrut si eu…Tu ce ai pastrat?

A fost greu…dar am pastrat stralucirea din ochii mei. Oricine ma vede, vede de fapt doua scantei plutind. Si scanteile astea, se oglindesc in ochii celor care le vad si ii lumineaza. Le redau lumina din privire astfel. Dar ei nu stiu…Cred ca sunt licurici. Licurici care ii fac brusc sa creada in basme si sa fie veseli…iar cand esti vesel si crezi in basme, iubirea si speranta se strecoara in sufletul tau si se cuibaresc acolo…

Hm…ce frumos…asa e…

Si mi-am mai dorit ceva, zise ea si ochii ii sclipira mai tare.

Puteai sa iti mai pui o dorinta?

Da…

Eu n-am stiut…

Poate pentru ca nu ti-ai dorit destul de mult o alta dorinta, ii zise ea…

Si ce ti-ai dorit?

Pai…am vrut ca atunci cand il voi gasi pe El, El sa ma vada si sa nu treaca pe langa mine si eu sa il vad pe El.

Hm…buna dorinta. Si crezi ca functioneaza?

Ea rase.

Pai nu stiu…sa vedem, zise ea apropiindu-se de el si sarutandu-l usor, ireal…

El se facu deodata rosu cu totul si nu mai fu transparent. Iar ea, deveni la randul ei la fel de rosie.

Ce-i asta? Zise el cu glasul tremurand de emotie.

E efectul dorintei mele. Nu-ti face griji, trece la urmatorul sarut.

Si il saruta din nou. Si iar si iar si iar si iar si iar…

Iar oamenii care se plimbau in jur si se uitau spre lac vedeau cum o lumina rosie palpaia inaintea celor doua lebede. Si se gandeau ca e doar lumina soarelui ce apunea, filtrata prin frunzisul ruginiu.

De fapt…era iubire.

Urmeaza norii, asculta stelele

A fost odata o fata care uitase. Uitase totul. Nu mai stia nici de unde vine, nici a cui e, nici unde se duce, nici daca are o casa, nici daca are prieteni…
Se trezise intr-o dimineata intr-o casa. Un pat curat, moale, cu asternuturi inflorate si parfum de vara. O camera ordonata, imbracata in tapet crem, cu ferestre mari care incadrau o gradina. Buimacita din vartejul somnului, crezuse ca este „acasa”. Se ridicase din patul inalt si mergand pe varful degetelor se asezase in fata usii camerei. Lumina care intra aurie printre perdelele silfide se oprea asupra usii brune, dandu-i un aer misterios. Adevarul e ca de dincolo de usa aceea nu se auzea niciun zgomot. Se gandise ca ceilalti dorm, asa ca apasase foarte usor clanta usii…Scosese mai intai capul in afara camerei si masurase holul in care dadea usa. Un coridor lung si umbros, cu miros familiar. Pustiu pana aici. Sfioasa pasise dincolo de prag si se oprise stand dreapta. Imediat, usa camerei se izbise cu putere de toc. Tresarind, fata se gandise ca era doar curentul…insa cand apasase clanta si impinsese in usa, aceasta parea sa fie de nepatruns. Inaltandu-se pe varfuri si aplecandu-se intr-o parte, incercase sa prevada aparitia unei persoane din camera alaturata. Insa, desi a cautat peste tot in ziua aceea, nu a gasit in casa decat mobilier si liniste. Nici mancare nu era, nici lucruri personale, nici haine, ca si cum casa fusese parasita. Asa ca a fost nevoita sa paseasca in afara casei, pentru a cauta o urma de viata. In clipa in care si cel de-al doilea picior a parasit adapostul in care zabovise mirata, pietre s-au auzit lovindu-se. Fata s-a intors cu fata spre casa care in mod bizar parea sa aiba o mie de etaje desi in ea gasise doar 5 camere si un hol. Fiecare particica din cladire se transformase intr-un zid de caramida care intr-o suflare se prabusi apoi sub privirea ei inghetata, cazand la pamant intr-un morman de nisip. Speriata si confuza, fata se uita in locul gol din fata ei. Atunci intelesese pentru prima data ca a uitat. Si tot atunci a inteles ca trebuie sa caute. Si sa gaseasca. Dar ce?
In ziua aceea plecase fara sa stie unde se duce. Era ciudata senzatia de a nu stii nimic despre tine. Ca si cum nici nu ar fi existat…Insa simtea cum pasii ei apasa in lutul drumului si uitandu-se in spate, isi vazu urmele. Auzea cum aerul ii suiera pe nari si vedea cum lasa in urma, unul cate unul, copacii. Deci era vie si era o persoana. Se hotari sa lase norii sa o calauzeasca. In altceva nu avea incredere. Isi spunea ca va urma calea norilor pana la caderea intunericului. Iar apoi, daca nu va simti nevoia sa se odihneasca, va merge cu fata catre cea mai stralucitoare dintre stele. Drumul acesta trebuia sa o duca undeva unde va gasi viata. In jurul ei totul era pustiu. Si fosnetul naturii era atat de omniprezent incat i se intiparise in minte ca un cantec. Uneori isi cufunda gandurile atat de adanc in inima padurii incat simtea ca daca ar fi incercat sa vorbeasca atunci, cuvintele ei ar fi fost un fosnet de frunze. Zile la rand mergea…sau poate ore, sau poate luni, sau poate ani…Cine mai stia ce inseamna timpul? Isi masura viata in copaci pe langa care trecuse. Nici nu putea spune cu siguranta cat mai are de mers, pentru ca norii curgeau pe albastrul cerului fara incetare, iar steaua cea frumoasa era mereu tot acolo. Numai peisajul se schimba, in fundal. Drumul acum incepuse sa fie mai anevoios, caci potecile se inclinau sub cer. Insa copacii ramaneau. Ba se si indeseau, spre usurarea fetei pe care altfel ar fi topit-o soarele.
O parte din drum incercase sa se gandeasca mai bine cine este. De unde vine…Ce cautase in dimineata aceea in casa frumoasa care se daramase? Dar apoi incetase sa se mai gandeasca la asta, pentru ca nu gasea raspuns. Se simtea de parca ar fi mers pe drum doi straini. Ea, de care era constienta, si inca o persoana tacuta si misterioasa despre care nu stia nimic. Nici macar propriul ei nume nu si-l amintea. Asa ca se hotarase sa se prezinte „Nora Stela” celor pe care ii va intalni, luand numele norilor si al stelei dupa care se ghidase tot drumul. Inca mai spera ca va gasi viata curand. Ca intr-o zi se va opri din drum, si zambind va spune: „Eu sunt Nora Stela, dumneavoastra cine sunteti?”. Si avand acest gand suradea si mergea mai departe.
Intr-o zi, strecurandu-se printre copaci, ii paru ca vede un musuroi mare in departare. Masurase ca ar fi 72 de copaci pana acolo, insa apropiindu-se lasase in urma doar 22 si musuroiul parea sa nu fie ceea ce crezuse. Ce furnici ar fi putut construi o asemenea aratare? Cu pasii mari si inima mica mai numara inca 10 copaci cand in fata ii aparu clar ca lumina zilei care izbucni printre copaci, o casuta din lemn. Nu mai vazuse o casuta, de cand ultima se ghemuise la picioarele ei, nisip. Ca un ceas, se blocase privind la minunea care rasarise dintr-un luminis crud. Inima i se auzea infundat, iar in urechi ii zumzaia un licar de bucurie. Cand limbile ceasului din sufletul ei se pornira sa se invarta cu viteza luminii si cu scantei, isi lua avant si fugi cat putu de repede spre visul materializat. Iarba parea sa o tina de glezne si tot cadea si se ridica luptandu-se cu distanta care i se parea un univers de strabatut pana la usa casei. Cand isi auzi pasii pe scarile care duceau spre intrare, i se paru ireal, caci ii percepea ca pe un ecou rasfrant in mii de zari. Rasufland cu greu, batu la usa sfios. Nimic. Isi indrepta postura, isi pregati degetele stranse la un loc si batu inca o data. In afara de ciocanitul ei, niciun sunet. Cioc-cioc. A treia oara. Tremurand, apasa clanta usii si cu un scartait lung, usa se deschise larg, primitoare. Inauntru, intunericul pastrat cu supunere de draperii, incepuse sa se stinga in cateva raze de soare care izbutisera sa roada carpele vechi de la ferestre. Lumina isi facuse poteca pana la o masa batrana pe care se aflau niste coli ingalbenite de vreme. Din usa se putea vedea cum praful danseaza in auriul razelor de parca gravitatia ocolise casa. Mirosul de lemn amar o chema pe fata sa paseasca pe podeaua care se vaita sub ea. Abia cand ajunse langa masa pe care poposeau scrisori, putu sa observe ca la o fereastra din capatul indepartat al casei, statea un baiat. Isi tinea coatele infipte in pervaz si barbia lui isi adancea forma in palmele cu degete lungi. Privea absent, pare-se ca spre cer.
Incercand sa isi aminteasca cum se vorbea, fata zise cu glasul stins:
– Sss…unt…Nora…Stela…Tu cine esti?
Insa baiatul nu dadu niciun semn ca ar fi auzit-o. Poate era aievea, o fantoma… Isi drese glasul si spuse inca o data, tare si hotarat, dar prietenoasa:
– Sunt Nora Stela, Tu cine esti?
Tresarind odata cu fata care se speriase, baiatul se ridica din coate si fara a se intoarce intreba neincrezator:
– E cineva acolo??
– Sunt Nora Stela.
Atunci el se intoarse usor, lasand sa se vada in lumina soarelui privirea sa incredibil de uimita in care se juca o licarire de fericire. Se sprijini cu palmele de fereastra, ca si cum picioarele nu il mai puteau ajuta. Nora Stela crezu ca e de cuviinta sa vorbeasca atunci, pentru ca vedea cum el impietrise.
– Vin de departe. Am mers zile sau poate ani. M-am trezit intr-o dimineata si in jurul meu am gasit pustiu. Nu am casa si nu am radacini. Sunt pe drum de 29.899.218 copaci. Si tot ce am avut cu mine a fost visul meu de a gasi viata pe care o cautam si de a afla cine sunt si unde apartin. Am venit pe drumul norilor si al stelei frumoase care se arata noaptea. De cand caut, aproape ca am uitat cum sa mai vorbesc, caci in drumul meu, aceasta e prima casa pe care o intalnesc…si…
Se oprise, caci baiatul se apropia cu pasi marunti de ea, iesind din intuneric si calcand in lumina calda. Cand ajunse in fata ei, atat de aproape ca ii putea auzi inima zvacnind cu putere, el ii cuprinse chipul in palme si rosti:
– Am mers o viata masurata in fire verzi de iarba pana cand am ajuns aici, intr-o zi. Am fugit ca un nebun spre aceasta casa cand am gasit-o in drumul meu. Am gasit-o goala. Si rece. Dar pe masa erau scrisori patate de vreme care spuneau asa: ” Iubirea mea, intarzii. Sunt pe urmele tale si norii ma calauzesc pe zi, lasand aceasta sarcina pe timp de noapte unei stele frumoase. Asteapta-ma si nu te intrista, caci sufletul meu e acolo cu tine. Stii ca norii se mai joaca uneori, stii ca stelele se mai ascund in noapte, stii ca drumul e lung si greu, dar eu nu ma voi opri, asa ca nu inceta sa speri. Sosesc.” Din ziua aceea, masurand in gand cuvintele cele mai dragi mie, mi-am spus de mii de ori „Rabdare…” si nu am mai parasit fereastra. De acolo am vazut norii care vin spre mine si steaua care nu inceta sa straluceasca. Inchideam ochii si te vedeam ca intr-un vis cum inaintezi. Si acum, iata, esti aici…

Si din ochii lor au izvorat lacrimi albastre care s-au intalnit si s-au stins in regasirea celor doua drumuri unite de acum pentru totdeauna.