Zapada din octombrie

S-a mai sfarsit o saptamana. Aproape o saptamana…Cinci zile in slujba unor idealuri frumoase ce se vor naste intr-o primavara…curand. Incui bine usa. Cobor. Ies in strada. Zumzetul vesnic fara de care nu s-ar mai numi „Bucuresti”. Si-n razele farurilor…minune!

Firava, indrazneata, sclipind…zapada! Ninge. E doar octombrie si ninge…Tocmai ma gandeam acum cateva zile cand ma dezbracam de palton, incinsa, ca odata, cand eram in clasa a sasea, a nins pe 23 octombrie. Si-n ziua aceea, cand ma gandeam la asta, era 20 octombrie si ma bucuram de zi de vara in miezul toamnei. Tin minte clar ziua de acum 10 ani…Fusese cald si ma dusesem la scoala in pantofi decupati in varf, si a trebuit sa ma intorc acasa prin zapada…Noroc ca invatam la cel mult 200 de metri de casa.

Si azi, dupa un deceniu, e 24…octombrie. Mai sunt exact 2 luni pana la magicul Craciun si totusi eu ma simt ca in Ajun dintr-o data. Luminile cladirilor, felinarelor si farurilor ar putea fi foarte bine beculete de pom…Si orasul miroase a brad. Numai fulgutii astia micuti si dragi sunt „de vina”…

Intind palma. O tin asa cateva secunde ca sa pot primi darul cerului…Si ma conving: chiar e zapada. Fulguieste usor, ca intr-o noapte de poveste cand copiii incantati cu povesti viseaza zane…

Nedespartita de muzica, ca intotdeauna, am norocul sa opresc exact pe un post de radio cu muzica simfonica…O, Doamne, cum ma invaluie, cum ma cuprinde, cum face cald in mine…Si zambetul imi renaste inevitabil intre obrajii arzand. Concert de vioara si violoncel…Divin. Inaltator.

Ajung la o intersectie. Trebuie sa traversez inainte. Fara sa ma gandesc deloc ma intorc la 180 de grade si schimb sensul. De ce sa ma duc atat de constiincioasa spre casa? Ce ma asteapta acolo? Ce-mi lipseste de acolo? Nimic mai mult decat caldura unui pat confortabil. Dar eu vreau mai mult. Vreau sa vad ce nu am mai vazut. Vreau sa merg pe jos si sa ma ninga.

Si nu stiu incotro ma indrept. Zona mi-e straina. Dar de la prima cuprindere cu privirea, atat de draga…

Are un iz de „de demult”…Cladiri vechi, cochete, unele parasite, altele ruine, altele locuite si vii. Se astern pe rand, la dreapta si la stanga-mi…Drumul pe care plutesc neauzindu-mi pasii, sub perdeaua fina de zapada, straluceste ireal. Pana si masinile care trec in sens opus au o anume aura datorita fulgilor asternuti pe ele…Cat de magica poate fi lumea cand simti…Si ce frumos e Bucurestiul. Incep sa il cunosc altfel. Singura, la pas, doar eu cu el, sau poposind unde nu obisnuiam sa o fac in alte dati…Mi-e drag…Nu credeam ca o sa ajung s-o spun…Dar in orasul acesta mare, schimbandu-ti calea de pe o strada pe alta poti sa fii in o mie de locuri in aceeasi zi. Sa iti imaginezi ca esti altundeva si sa fii pur si simplu. Orasul acesta iti primeste visele in bratele sale si ti le ridica spre cer…Mi-am dat seama ca daca cerul nu s-ar vedea atat de putin printre cladirile sale inalte, nu l-as mai iubi atat. Nu as mai vrea atat sa ajung acolo unde el e nemarginit…Pentru ca atunci cand ai putin, iti doresti mai mult. Daca ai totul deodata, la ce sa mai visezi?

O alta intersectie…Habar nu am incotro sa ma indrept. La stanga? La dreapta? Tot inainte? Oare care drum e mai surprinzator? O iau inainte si brusc ma rasucesc si mai traversez o data la dreapta. :)) Rad singura. Ce-mi place de mine cand sunt atat de imprevizibila! E palpitant sa merg eu cu mine pe strada. He he!…

Viorile canta cu patima o sonata care parca e facuta sa descrie caderea zigzaguita a fulgilor de nea in lumina farurilor. Violoncelul le acompaniaza grav si apoi ele urca si tipa vesele, tulburator. Cat de frumos…Muzica din Rai…Ma transpune…

E o strada intunecata, cu umbre si lumini pe alocuri…cu frunzis jos si galben, translucid in lumina becurilor. Cladiri mirosind a carti vechi, vechi de tot si ingalbenite de soare si ploi…Casute muscate de gat de timpul pasional…Ferestre stralucind in noapte, risipind parfumul unor vieti straine. Oare cine o fi dincolo de ele? Batranei sorbind din ceai de tei, nestiind ca afara ninge timpuriu? Copii jucandu-se cu bucuria sincera a celor care il asteapta mereu pe Mosul? Iubiti zgribuliti sub paturi rosii? Singuratici pictandu-si noaptea cu amintiri si caldura viselor de iubire?

Mister…Visare…

Ghirlande de iedera sufoca in sarutul lor cateva casute rusinoase si ascunse…Peste garduri si porti impletite, inflorate, rasucite, spiralate, se leagana plete aramii de vita de vie.

In vapaia rece a felinarelor albe continua sa se cearna mai timida acum, zapada toamnei. A nins cu frunze, ninge cu nea. Ninge cu vise.

Uimire. Fericire. Simtire.

Muzica rasuna cristalin si un pian s-a alaturat viorilor, violoncelului…E cantecul inimii tresaltand, e melodia serii in care inaintez.

O pisica neagra imi taie calea, eu ii tai urma…

Pe buze simt sarutul fulgilor si pe gene mi se aseaza si apoi se topesc soapte albe ale unei ierni departe. De le-as putea pastra…Sa se adune, una, alta, si sa ma imbrace in alb…Dar daca in mine e cald…se preling pe obraz topite. Si plang cu lacrimi care nu sunt ale mele…

Oare mai vad si altii ca ninge? Oare simt si altii fiorii? Pentru ca e usor sa treci totul cu vederea cand esti prea grabit si ingandurat si nu-ti mai pasa de maruntele lucruri marete…

Intr-un moment de ratacire ajung intr-o statie de troleibuz. Si drumul m-ar ispiti si as merge asa ani in sir…si zorii m-ar surpinde de mii de ori visand…Dar simt sa scriu…Si ma opresc sa astept troleul spre casa. Stand acolo, cu timpul tinandu-ma prietenos de mana, ma mir si rad cu tot sufletul meu. Luminile masinilor de pe bulevard inghetate in trafic ma inunda. Zapada tot cade, tot canta vioara…E vis? E prea frumos…

Soseste tarziu si totusi prea curand si troleul. Urc. Ma asez. Scot pixul. Deschid agenda. O foaie ma asteapta, imi surade.

Si scriu…Si tu stii.

O viata intr-o zi

Ajungi pe un hol de spital. Nimic grav, regulatele analize care nu iti demonstreaza niciodata nimic despre tine…Cand te simti bolnav, ele te arata sanatos tun…Iar cand simti ca poti zbura, il fac pe medic sa se ingrijoreze…Poate ca exista o schimbare ciudata in compozitia sangelui atunci cand esti fericit, iar doctorii, nefiind obisnuiti cu starea asta rara, o catalogheaza ca pe o boala…Haios… Dar nu asta conteaza…Stand in asteptare, pe culoarul intunecos si gri al spitalului, gasesti foarte bizare lipsa aerului respirabil si lumina proasta a neonului care palpaie bolnav. Parca ar fi o scena dintr-un film care pune multe intrebari. Insa nu regasesti, in acest aer rarefiat care pluteste pe coridor, mirosul atat de familiar vizitelor tale la medic. Mirosul bolii. Mirosul neputintei. Mirosul mortii. A disparut. Poate datorita unui dezodorizant capabil, sau poate pentru ca boala, neputinta, moartea iti par notiuni hilare fata de cum te simti tu acum. Si brusc surazi…Pentru ca stii cum or sa iti iasa analizele…Da, esti fericita…deci pentru medici, bolnava… Si desi ei or sa iti spuna ca esti anemica, ca iti lipseste calciul, fierul, magneziu si alte chimicale…tu stii foarte bine, razand, ca sunt prostuti medicii astia. Tie nu iti lipseste nimic. De fapt ai totul intr-un gand. Un gand drag care te umple de viata si care te face imuna. Si totusi ciocani la usa si intri in cabinet…Un pic de distractie nu strica niciodata.

Te surprinde o clipa in parc, cand pasarile isi trec umbra peste tine si soarele a poposit pe bratele tale. Copacii au ramas cu bratele blocate in timp si o suvita de par iti pare aurie in lumina amiezei. E ca o oaza, parcul. Si totul in jurul lui e forfota si zgomot. Dar el, ca si cum ar fi sub un clopot de cristal, respinge orice i-ar putea tulbura calmul. Asa cum face si inima ta. Iti e familiar… Un vanticel sufla usor, sarutand timid obraji ganditori si clinchetind frunze in copaci. Oameni diferiti, ca varsta, ca gen, ca infatisare, isi odihnesc viata pe banci, ca intr-un univers paralel cu soseaua vuind,uitata in spate ca un fundal, un tablou viu. Doua vieti, doua lumi…Una in jur, una aici, pe banca…pe fiecare banca. Ce fericite trebuie sa fie bancile vara, cand aproape ca nu sunt niciodata singure. Probabil ca pastreaza in ele cuvinte frumoase, forme de trupuri, greutati de suflete si arome de trupuri straine, dar atat de apropiate…Ce bogate sunt bancile… Cat calm. Ce inseamna graba? Ce este timpul? Ce este zgomotul? Iti par straine cand urmaresti dintre gene cum cad frunzele alene…Asa cum frica ii e straina unui copil…Asa cum goliciunea sufletului iti e straina tie acum.

Iti faci drum pe o strada intunecata de umbra unei cladiri vechi. Pasesti lasand in urma ta bucati de ganduri si note dintr-un cantec vesel… In fata ta se asterne un stol de porumbei atras de firimiturile daruite de mana unui batran cu ochii de copil. Si in drumul tau sunt zeci de pasari gri sau albe frematand… Parca nu le-ai tulbura. Si totusi? Pe unde sa treci? Cand te-ai oprit din mers, de spatele tau s-au lovit ingramadite gandurile si notele care iti pluteau in urma. Le-ai simtit ca o furnicatura pe ceafa, si de aceea te scarpini acum distrata. Hm…n-ai vrea sa sperii pasarile si totusi, cand printre ele se face carare, cu pasul usor, incerci sa te strecori tinandu-ti respiratia. Dar in zadar! Caci toate se sperie si parasesc pamantul ridicandu-se, zeci in jurul tau. Ce senzatie! Toate acele aripi se agita in jurul tau si facand curent, parca le simti cum te ating. Ca un vartej, adierea libertatii care vine dintre pene, iti da pentru o secunda sentimentul ca esti intr-un stol in zbor printre nori, si zbori si tu! Sunt atat de aproape de tine si o mie de mangaieri iti infioara pielea. Le simti ca un curent ce te strabate. E aceeasi senzatie pe care ti-o aduce in tine gandul tau drag. Zambesti surprinsa. Ai fost pasare pentru cateva clipe. Ce minunat!

Stai prinsa in traficul zgomotos. Si admiri furnicarul care misuna sub soarele de culoarea apusului de vara. Te uiti la ei, prin ei, gandind ca fiecare are calea lui. Unii merg cu un scop precis, altii doar umbla de colo-colo, in rutina care ii tine captivi si pe care o accepta cu sufletul amortit, sa ii domine… O mare de suflete pe un bulevard, intr-o zi de august, sub acelasi soare. Suflete vii, suflete stinse, dar in lumina aurie a unui apus citadin, cu toatele par frumoase. Iar departe de furnicarul acesta dintr-o intersectie, daca iti porti gandul acela drag peste campii arse de arsita, peste dealuri cuprinse de fiorul toamnei, ajungi acolo unde verdele nu moare, unde doar libertatea rapeste frumusetea cerului. Acolo, poate e, sau poate nu e, El. Dar spiritul lui e sigur. Si parca il vezi atat de clar, ca daca ai intinde mana, l-ai atinge: El, stand si contempland stralucirea vietii, tacut…sau El, raspandind oamenilor in jur dragoste si blandete. El care nu stie ca intr-un iures de vieti aglomerate il asteapta ceea ce El cauta in singuratate. Si Ea, gasise viata in El. Si si-ar fi dat viata pentru El. Si insusi El, era viata ei. Si cu toate astea, Ea e acum plina de viata. Stiind secretul asta, te simti cea mai bogata fiinta din marele furnicar albastru, luminat de acelasi soare. Nimic nu mai conteaza, caci desi nu ai nimic, ai totul. In inima ta…

Iti inclini capul si ti-l odihnesti de geamul prin care privesti.

„De ar avea toti acesti oameni un secret ca al meu…”