Libertate

Norii se torc din nimic sub zborul sau. Se rasucesc si se contorsioneaza in cele mai diverse forme, facandu-te sa crezi ca se joaca mima intre ei…

Curentii de aer ii infioara putin trupul. Dar fara ei nu ar fi nimic, caci drumul nu i-ar fi inceput si nici nu ar fi avut directie. Cum ar fi fost sa ramana acolo mereu? Tintuit pamantului in care au crescut cei dinaintea lui… Poate mai simplu, mai confortabil…dar…toata aventura? De unde ar fi luat-o? Nu poti creste intr-un loc toata viata. Trebuie sa ai perspectiva mai larga. Lumea e mare si trebuie vazuta. Fie ca o strabati tu pe ea, fie ca te inunda ea pe tine…nu te poti izola de ea. Faci parte din ea si ea face parte din tine. Se petrece prin tine ca printr-un filtru, iar tu pastrezi din ea doar ce simti ca iti apartine si ca te poate completa. Nu poti capata intelepciunea vietii pana nu cunosti cat mai mult lumea, cu locurile ei, cu oamenii ei…Nu poti invata care sunt greselile pana nu le faci si nu le simti gustul amar…Asa ca orice creatura a naturii cu putina minte stie ( sau o face instinctual) ca a invata sa supravietuiesti presupune sa te avanti in necunoscut uneori. Si – nu-i asa?- necunoscutul poate fi infricosator, dar la fel de incitant…Ca doar Eva e mama noastra si de la ea mostenim curiozitatea.

Si el zbura acum in lume…deasupra ei. Isi cauta un loc. Unde sa creasca asa cum era el, nu cum au fost altii. Ii placea mult sa zboare, desi era mai mult in voia fortelor naturii decat in voia sa. Sa fie deasupra norilor era ca si cum timpul se oprea in loc si viata era infinita…Rasturnat de vant, impins de curenti, ridicat mai aproape de stele, coborat printre nori, putea vedea o minunata panorama care il facea sa se simta stapan peste toate (pentru ca sub el lumea parea marunta), dar in acelasi timp sa se simta mic de tot, cum si era (pentru ca lumea era asa de complicata si de diversificata, in mii de culori si forme…). Stia de acum ca toata greutatea vietii sale ii sta pe umeri. Nu mai era nimeni sa il ocroteasca intre petalele sale. Doar el, si destinul. Fata in fata. Cu destinul, e greu sa alegi strategia. Nu stii cum sa il iei. Ori sa il infrunti si sa iti faci existenta cum vrei, ori sa te aliezi lui si sa accepti tot ce iti vine in cale…Uneori lucrurile sunt asezate multumitor in cale, asa ca de ce ai lupta contra? Asadar, decizia e greu de luat…

El, nu prea putea sa aleaga mult. Doar se nascuse dintr-o floare vrand-nevrand. Statuse intre petalele ei o vreme si apoi, cand se implinise timpul, vantul il zmulsese si il ridicase inspre soare. El nu prea avusese multe de zis sau de facut. Asta era firea, asa era natura…Tot vantul il purtase si pana in clipa asta, si, mai departe, tot natura avea sa aleaga unde se va aseza. Singura putere pe care o avea ca o mica samanta ce era, era sa se roage la Dumnezeu si sa isi doreasca mult sa traiasca, ca sa creasca o floare frumoasa si mandra, de cel mai intens albastru.

Si calatoria i se sfarsi. Cazu usor pe…o treapta de stanca. Se sperie la inceput. „Doamne! Cum o sa prind radacini aici?? De ce ma pui asa la incercare? E imposibil…Roca asta e prea dura…Radacinile mele firave nu pot reusi niciodata sa o strapunga si sa sa se ancoreze in ea…Si apoi? De unde imi voi lua eu apa si hrana?” se lamenta micuta samanta de floare neincrezatoare in coincidenta caderii ei in acel loc. Insa in timp ce ea se ingrijora pentru lucruri pe care oricum nu avea cum sa le controleze, minunea se intampla: ii crescura radacini firave si se prinsera de muschiul de pe roca. Ploi il udara (spun „el” pentru ca era un exemplar masculin din specia lui…cele feminine erau albe…aveau florile albe…el trebuia sa fie albastru.) si cu ajutorul lor reusi sa se hraneasca si sa inceapa incet-incet sa explodeze din coconul sau. Datorita faptului ca era la fel de verde ca muschiul pe care crescuse, pasarile care zburau la acea inaltime nu il putura vedea cat timp fusese doar un boboc, asa ca scapase de pericolul ciocurilor lor…

Si crescuse, zi de zi, inaltandu-se din tulpina si purtandu-si in frunte bobocul cu grija, pana cand ii va fi venit vremea sa se deschida. In ciuda asteptarilor, reusise sa traiasca pe stanca. De aici, peisajul era amutitor. Cand norii se ridicau mai sus de el dezveleau un tablou incredibil. Petece de culori se impleteau pana cand se pierdeau sub paduri dese si verzi care rascolite de vant puteau sa pacaleasca privirea si sa crezi ca e o mare…Dar nu avea cum, caci marea incepea in a doua parte de peisaj…Acolo unde se termina padurea deasa, o campie verde isi legana recolta in soare si apoi iti intindea o limba de pamant arid inspre tarmul nisipos…Si valurile..valurile alea inspumate care maturau malurile si le imbibau cu gust sarat…Aroma de sare si de alge ajungea pana sus…la el. Si se intreba: „ Daca as fi fost o alga? Oare cum e in apa? Cred ca e ca si cum ar ploua foarte, foarte des, si mereu…”

Apoi, la scurt timp, langa el a crescut o buruiana. Nu stia cum a ajuns samanta ei acolo. S-a trezit pur si simplu ca o frunzulita verde, zimtata, creste langa el…Si ea, fiind buruiana, s-a agatat de el. Si s-a folosit de el ca sa se inalte dreapta si trufasa. Avea un farmec aceasta buruiana…Poate pentru ca era singura planta care ii era vecina si care se atasase (de-a dreptul) de el. Descoperind ca poate fi si altfel decat singur cu gandurile lui, bobocul de floare se bucura. Si o indragi pe buruiana care era mereu vesela si vorbea mult. Zimtii ei erau putin cam durerosi, dar el putea sa ii accepte, doar pentru ca ea ii oferise compania ei. Si credea ca pentru asta, merita un mic sacrificiu.

Pentru ca buruiana isi legase radacinile de ale lui si, si asa, apa era putin si hrana la fel, floarea albastra inceta sa se mai inalte. Ramase scunda si firava. Pe cand buruiana se dezvolta in voie. Atat de bine ii era ei, incat crescuse toata in jurul lui si il invaluise. El abia daca mai putea vedea peisajul. Insa isi spunea:”Eh, macar o vad pe ea…Poate asa trebuie sa fie…Cand iti legi viata de cineva, renunti la lume si o vezi doar pe ea…” Nu stia ca se insela…Nu stia ca iubirea insemna sa fii liber si sa vezi lumea impreuna, in toata splendoarea sub care ti se dezvaluie cand iubesti. Iubirea nu te orbeste, ci iti deschide ochii larg.

Si zilele treceau…si el nu mai inflorea…Trecuse absurd de mult timp de cand orice floare normala din specia lui ar fi inflorit. Dar nu avea cum, pentru ca buruiana ii consuma energia…Nu il lasa sa se deschida si sa isi urmeze cursul natural. El insa, nu i-ar fi reprosat nimic niciodata. Cum sa faca asta, cand altfel,fara ea, poate ar fi fost singur si pierdut pe acel nou taram…?Poate…

Si intr-o zi, cand el si buruiana zimtata stateau inlantuiti si vantul ii clatina (la fiecare atingere de-a ei, el incerca sa se fereasca de spini)…curentii adusera la dreapta lui o samanta. Se sperie. Se obisnuise mai intai sa fie singur, apoi sa fie el si buruiana…iar acum? Erau mai multi? Zicea la modul absurd: „ In curand o sa fim padure!” Si buruiana egoista nu se amuza la aceste cuvinte, pentru ca ea il vroia doar pentru ea…Asa fac buruienile…Supravietuiesc in dependenta. Dar, in acelasi timp, floarea albastra se temea pentru micuta samanta. Ii amintea de el cand sosise pe roca…El avusese noroc…Se prinsese de muschi. Insa acolo unde cazuse ea, nu era muschi. Doar roca.

Descoperind ceva nou, el o privea zi de zi cum incepe sa faca radacini si putea sa jure ca vede cum ii ies cu incetinitorul dintr-un capat…Ca si pe el, ploaia o uda, vantul o incalzi, si isi prelungi radacinile catre muschi. Ca si cum ar fi stiut ca viata ei depinde de asta. Apoi crescut. Intai tulpinita firava, apoi frunzulite micute si ovale…Era de un verde incredibil de viu. Vibrant. Si intr-o zi inflori. O floare alba. Cupa florii ei crescu avand chipul inspre el. Si atunci il vazu. Aproape sufocat de o planta cu tepi. Se sperie si exclama: „Vai, saracul de tine! Nu mai poti respira!” Dar strigatul ei o trezi pe buruiana care dormea profund. Aceasta o privi cu ochii scanteind fulgere si ii spuse florii albe: „Dupa ce ca ti-am permis sa cresti aici unde eram noi deja, acum mai esti si bagacioasa…Nu se sufoca, stai linistita. Eu sunt aerul lui…” Si floarea alba ramase uimita…”Aerul lui? Cum asa? Nu vezi ca nici nu se mai vede de tine? Si el e o floare…Unde ii sunt petalele?” Doar ca isi spunea asta in gand…Nu ar fi vrut sa o supere pe buruiana, ca aceasta sa isi scoata spinii si mai tare. Si floricica alba se intrista: nu pricepea cum poate accepta cineva sa traiasca inlantuit si limitat la granitele pe care i le impune o alta fiinta. Ea credea in libertate. In libertatea pe care o poti trai impreuna…Pentru ca libertatea individuala ii parea mai mult singuratate…Si singuratatea provoaca slabiciuni si favorizeaza vicii…

Intr-o noapte…cand stelele straluceau miliarde…Ea ii sopti lui. „Tu vezi stelele?” El raspunse: „Da, le cunosc…” Ea continua: „ Ai observat cum ele traiesc toate la un loc si cu toate astea stralucesc in aceeasi masura? Stii de ce? Pentru ca le lumineaza soarele…Asa trebuie sa fie o convietuire…Ca un soare care face doua stele sa straluceasca la fel de tare… Nu ca o eclipsa de luna…” El intelese. Apoi adormira.

Restul zilelor se scurse placid. Tacerea era singura forma de comunicare dintre cele doua flori. Cand taceau, isi transmiteau emotii prin vibratia sufletelor lor. Si aceste vibratii erau mai cuprinzatoare decat toate cuvintele din lume. Buruiana incepuse sa il ofileasca pe el…Si floarea alba era revoltata pe nepasarea acelei parazite, si trista pentru bunatatea netarmuita a florii albastre…

Si apoi veni vara. Si soarele ardea din ce in ce mai tare, lasandu-si pletele fierbinti sa cada cascada peste stanci. Florii albe ii pria: devenea mai stralucitoare si mai vie. Pe cand cealalta floare avea umbra in continuare. Soarele nu era bun pentru buruiana. Ea avea nevoie de umezeala ca sa se dezvolte. Si atunci incepu sa se usuce. Si sa se micsoreze. Se agata de gatul florii albastre si ii spuse, intr-o clipa de disperare: „Te rog….da-mi apa…da-mi mai multa apa din venele tale…” Ingrozita, floarea albastra, avea sufletul sfasiat…Stia ca daca ii va da mai multa apa, el va muri apoi, secat…Viata ei in schimbul vietii lui…Si ce sa decida? Sa o lase sa se infrupte din el si el sa se sacrifice? Nici nu simtea ca traise pana atunci, asa ca ii raspunse cu inima bucati: „Vreau sa infloresc.” Si isi inalta fruntea spre soare.

Apoi, zi de zi, buruiana se usca si cazu de pe el. Soarele se strecura mai intai usor prin spatiul dezvelit de ea in jurul bobocului tarziu, ca peste o vreme sa il cuprinda de-a dreptul in bratele sale si sa il faca se simta viu si plin de energie. Floarea alba, de langa el, privea totul si radea de bucurie. Asa de fericita era sa vada cum revine la viata si natura face dreptate… Si…din mugurul verde, se ivi o bucatica de culoare. Albastra-albastra. Dintre frunzulitele bulbului incepu sa se scurga culoare si sa iasa petale carnoase si puternice. Soarele facea ca albastrul lui sa straluceasca si cerul era invidios pe frumusetea culorii. Se deschise treptat intr-o floare timida, cu o cupa stramta, ca o gura de trompeta…Apoi, incurajat de floarea alba care ii canta si radea mereu, deveni o floare adevarata, care isi intinse petalele atat de larg si de mandra, incat…atinse petalele florii albe.

Si lumea de sub ei deveni prea mica pentru povestea lor.

2302949179_b07b84b3ec1

Pe umerii lui

Vin de pe camp. Am zabovit prin ierburi inalte si uscate ore in sir. Am cantat pe un drum de praf serpuit, am dansat intre lanurile de porumb auriu care m-au aplaudat plecandu-mi-se, am fotografiat o fantana cu cumpana ei grea, am cautat mure prin vii imbatatoare si m-am culcat pe o patura de trifoi verde. Cand m-am umplut destul de cer, am repornit la drum. Ma asteapta.

In jur e numai camp cat vezi cu ochii. Si cer senin.

Degetele mele raspandesc praful potecii deasupra pamantului… Picioarele imi sunt atat de murdare ca ma simt incaltata si iarba m-a zgariat pe ele cand m-am cuibarit in ea. Observ ca soarele m-a sarutat, facandu-mi pielea sa roseasca. In mana am un buchet de menta uscata cules cu sacrificiul palmelor asprite. Parfumul lui raspandeste dare dulci-proaspete in aerul incins. Sub unghiile pumnului in care tin buchetul am pamant…ce manichiura naturala. Parul asprit de soare si de vant cu praf de tara mi-e strans intr-un coc slab, si suvitele de la ceafa mi se lipesc de gatul pe care mi se preling broboane de sudoare.

De aici drumul se ineaca in lanul cu porumb inalt. Il vad printre stiuletii cu dintii in soare. La fel de verde si intunecos. Cu alaiul lui betiv cu tot. Si iata-ma, pasesc larg sub bolta de porumb care mi se indoaie deasupra ca buchetele de flori tinute de colegi in prima zi de scoala.

Ma inteapa, ma ciupesc. Obraznice mai sunt frunzele astea lungi, uscate. Pamantul brazdat imi intra in papuci si ma impunge. Si intru in umbra lui magica, pasind fermecata de glasul altei lumi. Ma asteapta, framantandu-se in vant. Sub racoarea lui stau ispite rozalii si dolofane, stralucind in soarele care se strecoara printre frunze rotunde crapate, pana la ele. Dar nu ma distrag ele pe mine. Eu pentru el am venit.

Imi intinde un brat si il apuc. Imi sopteste curaj si eu imi urc talpile goale pe gatul sau. Nu am uitat niciodata cum se simte scoarta lui sub talpile mele. Atat de compatibil… Imi incordez bratele si-mi fac vant pe una din crengile sale. Apoi, urcand ca pe o scarita catre cer, ma inalt pana pe cea mai sus creanga. Ce puternic e! Ma simt ca o fetita rumena in obraji pe care o poarta tatal sau in carca.

De aici se vede tot. Camp cat poti cuprinde si-n zare e padurea deasa. Imi fac fotoliu intre doua crengi si ma asez comod. Cateva ramurele ma impung in talie si cand ma uit la ele isi leagana cerceii in vant. „Ce nuci frumoase aveti anul asta”, le zic eu si ele chicotesc. Pe pieptul meu se ingana pete de lumina si umbre de frunze. Vantul ma dezmiarda si ma saruta pe gat impletindu-si degetele lungi in parul desprins din stransoare.

In spate se aude ireal o caruta pe drum. Mi-e sete si inmuindu-mi limba simt aroma mentei pe care am gustat-o. As face o poza, dar cum sa prind toate astea intr-o imagine? Imi aud respiratia lent in timp ce vantul ma gadila pe umerii rumeni si goi. Ma uit la mainile mele. Sunt murdare de pamant si praf si mov de mure. Curand voi pune la un loc si verde crud-galbui de nuci. Un picior mi-a amortit si obrajii ma mananca sub valul gri de colb. Fantome fosnind prin porumb, crampeie de cer albastru…Ma prinde somnul si genele imi tremura.

„Eh, nucule, de ai avea un pat…as adormi la tine in brate, iubitul meu. S-apoi as cauta sa vad stelele dintre pletele tale dese. Oricum, se lasa seara si drumul ma asteapta…” Cobor treptele inapoi si cu un salt sunt jos. Il strang la piept si ii spun “ne vedem curand”.

Si plec iesind in soare, spre rau, ca sa ma scald…

O viata intr-o zi

Ajungi pe un hol de spital. Nimic grav, regulatele analize care nu iti demonstreaza niciodata nimic despre tine…Cand te simti bolnav, ele te arata sanatos tun…Iar cand simti ca poti zbura, il fac pe medic sa se ingrijoreze…Poate ca exista o schimbare ciudata in compozitia sangelui atunci cand esti fericit, iar doctorii, nefiind obisnuiti cu starea asta rara, o catalogheaza ca pe o boala…Haios… Dar nu asta conteaza…Stand in asteptare, pe culoarul intunecos si gri al spitalului, gasesti foarte bizare lipsa aerului respirabil si lumina proasta a neonului care palpaie bolnav. Parca ar fi o scena dintr-un film care pune multe intrebari. Insa nu regasesti, in acest aer rarefiat care pluteste pe coridor, mirosul atat de familiar vizitelor tale la medic. Mirosul bolii. Mirosul neputintei. Mirosul mortii. A disparut. Poate datorita unui dezodorizant capabil, sau poate pentru ca boala, neputinta, moartea iti par notiuni hilare fata de cum te simti tu acum. Si brusc surazi…Pentru ca stii cum or sa iti iasa analizele…Da, esti fericita…deci pentru medici, bolnava… Si desi ei or sa iti spuna ca esti anemica, ca iti lipseste calciul, fierul, magneziu si alte chimicale…tu stii foarte bine, razand, ca sunt prostuti medicii astia. Tie nu iti lipseste nimic. De fapt ai totul intr-un gand. Un gand drag care te umple de viata si care te face imuna. Si totusi ciocani la usa si intri in cabinet…Un pic de distractie nu strica niciodata.

Te surprinde o clipa in parc, cand pasarile isi trec umbra peste tine si soarele a poposit pe bratele tale. Copacii au ramas cu bratele blocate in timp si o suvita de par iti pare aurie in lumina amiezei. E ca o oaza, parcul. Si totul in jurul lui e forfota si zgomot. Dar el, ca si cum ar fi sub un clopot de cristal, respinge orice i-ar putea tulbura calmul. Asa cum face si inima ta. Iti e familiar… Un vanticel sufla usor, sarutand timid obraji ganditori si clinchetind frunze in copaci. Oameni diferiti, ca varsta, ca gen, ca infatisare, isi odihnesc viata pe banci, ca intr-un univers paralel cu soseaua vuind,uitata in spate ca un fundal, un tablou viu. Doua vieti, doua lumi…Una in jur, una aici, pe banca…pe fiecare banca. Ce fericite trebuie sa fie bancile vara, cand aproape ca nu sunt niciodata singure. Probabil ca pastreaza in ele cuvinte frumoase, forme de trupuri, greutati de suflete si arome de trupuri straine, dar atat de apropiate…Ce bogate sunt bancile… Cat calm. Ce inseamna graba? Ce este timpul? Ce este zgomotul? Iti par straine cand urmaresti dintre gene cum cad frunzele alene…Asa cum frica ii e straina unui copil…Asa cum goliciunea sufletului iti e straina tie acum.

Iti faci drum pe o strada intunecata de umbra unei cladiri vechi. Pasesti lasand in urma ta bucati de ganduri si note dintr-un cantec vesel… In fata ta se asterne un stol de porumbei atras de firimiturile daruite de mana unui batran cu ochii de copil. Si in drumul tau sunt zeci de pasari gri sau albe frematand… Parca nu le-ai tulbura. Si totusi? Pe unde sa treci? Cand te-ai oprit din mers, de spatele tau s-au lovit ingramadite gandurile si notele care iti pluteau in urma. Le-ai simtit ca o furnicatura pe ceafa, si de aceea te scarpini acum distrata. Hm…n-ai vrea sa sperii pasarile si totusi, cand printre ele se face carare, cu pasul usor, incerci sa te strecori tinandu-ti respiratia. Dar in zadar! Caci toate se sperie si parasesc pamantul ridicandu-se, zeci in jurul tau. Ce senzatie! Toate acele aripi se agita in jurul tau si facand curent, parca le simti cum te ating. Ca un vartej, adierea libertatii care vine dintre pene, iti da pentru o secunda sentimentul ca esti intr-un stol in zbor printre nori, si zbori si tu! Sunt atat de aproape de tine si o mie de mangaieri iti infioara pielea. Le simti ca un curent ce te strabate. E aceeasi senzatie pe care ti-o aduce in tine gandul tau drag. Zambesti surprinsa. Ai fost pasare pentru cateva clipe. Ce minunat!

Stai prinsa in traficul zgomotos. Si admiri furnicarul care misuna sub soarele de culoarea apusului de vara. Te uiti la ei, prin ei, gandind ca fiecare are calea lui. Unii merg cu un scop precis, altii doar umbla de colo-colo, in rutina care ii tine captivi si pe care o accepta cu sufletul amortit, sa ii domine… O mare de suflete pe un bulevard, intr-o zi de august, sub acelasi soare. Suflete vii, suflete stinse, dar in lumina aurie a unui apus citadin, cu toatele par frumoase. Iar departe de furnicarul acesta dintr-o intersectie, daca iti porti gandul acela drag peste campii arse de arsita, peste dealuri cuprinse de fiorul toamnei, ajungi acolo unde verdele nu moare, unde doar libertatea rapeste frumusetea cerului. Acolo, poate e, sau poate nu e, El. Dar spiritul lui e sigur. Si parca il vezi atat de clar, ca daca ai intinde mana, l-ai atinge: El, stand si contempland stralucirea vietii, tacut…sau El, raspandind oamenilor in jur dragoste si blandete. El care nu stie ca intr-un iures de vieti aglomerate il asteapta ceea ce El cauta in singuratate. Si Ea, gasise viata in El. Si si-ar fi dat viata pentru El. Si insusi El, era viata ei. Si cu toate astea, Ea e acum plina de viata. Stiind secretul asta, te simti cea mai bogata fiinta din marele furnicar albastru, luminat de acelasi soare. Nimic nu mai conteaza, caci desi nu ai nimic, ai totul. In inima ta…

Iti inclini capul si ti-l odihnesti de geamul prin care privesti.

„De ar avea toti acesti oameni un secret ca al meu…”