Zapada din octombrie

S-a mai sfarsit o saptamana. Aproape o saptamana…Cinci zile in slujba unor idealuri frumoase ce se vor naste intr-o primavara…curand. Incui bine usa. Cobor. Ies in strada. Zumzetul vesnic fara de care nu s-ar mai numi „Bucuresti”. Si-n razele farurilor…minune!

Firava, indrazneata, sclipind…zapada! Ninge. E doar octombrie si ninge…Tocmai ma gandeam acum cateva zile cand ma dezbracam de palton, incinsa, ca odata, cand eram in clasa a sasea, a nins pe 23 octombrie. Si-n ziua aceea, cand ma gandeam la asta, era 20 octombrie si ma bucuram de zi de vara in miezul toamnei. Tin minte clar ziua de acum 10 ani…Fusese cald si ma dusesem la scoala in pantofi decupati in varf, si a trebuit sa ma intorc acasa prin zapada…Noroc ca invatam la cel mult 200 de metri de casa.

Si azi, dupa un deceniu, e 24…octombrie. Mai sunt exact 2 luni pana la magicul Craciun si totusi eu ma simt ca in Ajun dintr-o data. Luminile cladirilor, felinarelor si farurilor ar putea fi foarte bine beculete de pom…Si orasul miroase a brad. Numai fulgutii astia micuti si dragi sunt „de vina”…

Intind palma. O tin asa cateva secunde ca sa pot primi darul cerului…Si ma conving: chiar e zapada. Fulguieste usor, ca intr-o noapte de poveste cand copiii incantati cu povesti viseaza zane…

Nedespartita de muzica, ca intotdeauna, am norocul sa opresc exact pe un post de radio cu muzica simfonica…O, Doamne, cum ma invaluie, cum ma cuprinde, cum face cald in mine…Si zambetul imi renaste inevitabil intre obrajii arzand. Concert de vioara si violoncel…Divin. Inaltator.

Ajung la o intersectie. Trebuie sa traversez inainte. Fara sa ma gandesc deloc ma intorc la 180 de grade si schimb sensul. De ce sa ma duc atat de constiincioasa spre casa? Ce ma asteapta acolo? Ce-mi lipseste de acolo? Nimic mai mult decat caldura unui pat confortabil. Dar eu vreau mai mult. Vreau sa vad ce nu am mai vazut. Vreau sa merg pe jos si sa ma ninga.

Si nu stiu incotro ma indrept. Zona mi-e straina. Dar de la prima cuprindere cu privirea, atat de draga…

Are un iz de „de demult”…Cladiri vechi, cochete, unele parasite, altele ruine, altele locuite si vii. Se astern pe rand, la dreapta si la stanga-mi…Drumul pe care plutesc neauzindu-mi pasii, sub perdeaua fina de zapada, straluceste ireal. Pana si masinile care trec in sens opus au o anume aura datorita fulgilor asternuti pe ele…Cat de magica poate fi lumea cand simti…Si ce frumos e Bucurestiul. Incep sa il cunosc altfel. Singura, la pas, doar eu cu el, sau poposind unde nu obisnuiam sa o fac in alte dati…Mi-e drag…Nu credeam ca o sa ajung s-o spun…Dar in orasul acesta mare, schimbandu-ti calea de pe o strada pe alta poti sa fii in o mie de locuri in aceeasi zi. Sa iti imaginezi ca esti altundeva si sa fii pur si simplu. Orasul acesta iti primeste visele in bratele sale si ti le ridica spre cer…Mi-am dat seama ca daca cerul nu s-ar vedea atat de putin printre cladirile sale inalte, nu l-as mai iubi atat. Nu as mai vrea atat sa ajung acolo unde el e nemarginit…Pentru ca atunci cand ai putin, iti doresti mai mult. Daca ai totul deodata, la ce sa mai visezi?

O alta intersectie…Habar nu am incotro sa ma indrept. La stanga? La dreapta? Tot inainte? Oare care drum e mai surprinzator? O iau inainte si brusc ma rasucesc si mai traversez o data la dreapta. :)) Rad singura. Ce-mi place de mine cand sunt atat de imprevizibila! E palpitant sa merg eu cu mine pe strada. He he!…

Viorile canta cu patima o sonata care parca e facuta sa descrie caderea zigzaguita a fulgilor de nea in lumina farurilor. Violoncelul le acompaniaza grav si apoi ele urca si tipa vesele, tulburator. Cat de frumos…Muzica din Rai…Ma transpune…

E o strada intunecata, cu umbre si lumini pe alocuri…cu frunzis jos si galben, translucid in lumina becurilor. Cladiri mirosind a carti vechi, vechi de tot si ingalbenite de soare si ploi…Casute muscate de gat de timpul pasional…Ferestre stralucind in noapte, risipind parfumul unor vieti straine. Oare cine o fi dincolo de ele? Batranei sorbind din ceai de tei, nestiind ca afara ninge timpuriu? Copii jucandu-se cu bucuria sincera a celor care il asteapta mereu pe Mosul? Iubiti zgribuliti sub paturi rosii? Singuratici pictandu-si noaptea cu amintiri si caldura viselor de iubire?

Mister…Visare…

Ghirlande de iedera sufoca in sarutul lor cateva casute rusinoase si ascunse…Peste garduri si porti impletite, inflorate, rasucite, spiralate, se leagana plete aramii de vita de vie.

In vapaia rece a felinarelor albe continua sa se cearna mai timida acum, zapada toamnei. A nins cu frunze, ninge cu nea. Ninge cu vise.

Uimire. Fericire. Simtire.

Muzica rasuna cristalin si un pian s-a alaturat viorilor, violoncelului…E cantecul inimii tresaltand, e melodia serii in care inaintez.

O pisica neagra imi taie calea, eu ii tai urma…

Pe buze simt sarutul fulgilor si pe gene mi se aseaza si apoi se topesc soapte albe ale unei ierni departe. De le-as putea pastra…Sa se adune, una, alta, si sa ma imbrace in alb…Dar daca in mine e cald…se preling pe obraz topite. Si plang cu lacrimi care nu sunt ale mele…

Oare mai vad si altii ca ninge? Oare simt si altii fiorii? Pentru ca e usor sa treci totul cu vederea cand esti prea grabit si ingandurat si nu-ti mai pasa de maruntele lucruri marete…

Intr-un moment de ratacire ajung intr-o statie de troleibuz. Si drumul m-ar ispiti si as merge asa ani in sir…si zorii m-ar surpinde de mii de ori visand…Dar simt sa scriu…Si ma opresc sa astept troleul spre casa. Stand acolo, cu timpul tinandu-ma prietenos de mana, ma mir si rad cu tot sufletul meu. Luminile masinilor de pe bulevard inghetate in trafic ma inunda. Zapada tot cade, tot canta vioara…E vis? E prea frumos…

Soseste tarziu si totusi prea curand si troleul. Urc. Ma asez. Scot pixul. Deschid agenda. O foaie ma asteapta, imi surade.

Si scriu…Si tu stii.

Anunțuri

Lapte si Cacao

E o toamna lunga, lunga…Cum n-a mai fost de ani. Si frunzele au cazut alene, dansand in soare, pictand orasul gri in rosu si in galben si in brun…Si frunzele soptesc povesti daca le prinzi sub pasul tau, caci ele stiu ce glasuiesc o vara trainicii copaci – sufletul pamantului.

Valsand prin soare, una si una, s-au avantat, dragutele, si s-au facut zapada. Zapada colorata, zapada calda, fosnitoare…Lunecus tocmai bun pentru visele care au scos saniuta cu picioare de acadea bastonas din camara sufletelor. Si visele ar striga „Partieee!”, numai voce de ar avea….Insa nu au, asa ca oamenii nu stiu, nu se feresc si visele cu viteza se ciocnesc de ei si ii patrund. De aceea, unii merg pe strada, peste frunze cazute si deodata ii cuprinde visarea…Uneori, micutele vise se mai si accidenteaza pentru ca unii oameni sunt din piatra si nu le pot primi.

Si seara, spre apus, toti copilasii veseli zamisliti de suflet si de imaginatie, isi duc saniile la pastrare si se aduna in culcusul lor. Culcusul lor e sus, sus, pe pat de munti. Si visele adunate acolo, primesc pe rand sarutul Soarelui –Tata, care le binecuvanteaza, ca sa le implineasca. Atunci, unele mici, mai cresc un pic. Si altele se culca fericite, caci in zori se vor trezi realitate.

Iar in oras, cand visele se intorc in culcus, ramane cerul rosu care infrigurat, isi trage haina pretioasa peste el, cu diamante sclipitoare si brosa de argint.

Sub el, drumurile scaldate in lumina, zgomotoase, forfotesc…Si-n blocuri inalte, invelite in intuneric, se aprind luminile, semn ca acolo este viata.

Intr-o bucatarie, pe-o masa, stau aranjate borcanele, cutiute, o vaza cu flori galbene, o cana, un ibric cu lapte si o punga cu cacao.

Cred ca, plecand pe graba, cineva le-a uitat asa, descoperite, pe masa…

– Uuu! Cine e acolo? Se auzi un glas infundat din ibric. Azi de ce m-au mai scos oare din frigider? La ce m-or mai folosi? Sper ca nu fac orez cu lapte, ca ma consuma pe tot!

– Nuuu te fac! Stai linistit, ii raspunse o voce soptita din punga.

– Tu cine esti?

– Sunt Cacao.

– Cacao? Asta fac? Lapte cu cacao? Se lamuri laptele.

– Nu, Cacao cu lapte!

– Ha ha! Imi pare rau draga mea, dar laptele e cu cacao, nu cacaoa cu lapte! Asa-i de cand e lumea! Rase laptele.

– Nu nu, cacaoa se pune prima si apoi se toarna laptele. Si ea, se raspandeste in el si se topeste, dandu-i culoare si gust cum laptele nu ar avea fara ea!

– Da? Ei, afla ca gustul meu e delicios si fara tine! Oamenii ma folosesc asa ca sa ma bea gol, ca sa ma puna la taitei, la orez, la creme, la prajituri…

– Da, oamenii te folosesc ca pe un ingredient, nu vezi? Nu ai auzit? Orez cu lapte, taitei cu lapte, crema cu lapte, prajitura cu lapte…Tu esti actorul secund in toate astea…Pe cand atunci cand mi te alaturi mie, eu te fac sa devi actor principal alaturi de mine…

– Si actorul secundar? Zise cuprins de gandire laptele.

– Zaharul, bineinteles…

– Aham…Tot nu m-ai convins! Nu se poate cacao cu lapte! Doar lapte cu cacao! Deci e clar! Nici nu stiu de ce mai discutam!

– Hmmm…incapatanat mai esti…Ai auzit de ciocolata cu lapte?

– Da!

– Pai, ciocolata e din cacao…Deci e un fel de cacao cu lapte, doar ca e solida…Asa ca…zambi Cacaoa.

– E, na, acum! Auzi la ea! pufni Laptele. Pai se compara gustul tau sters cu cel al ciocolatei?

– Ciocolata contine foarte multa cacao, dar si mai mult zahar…Numai aroma mea intensa ii da savoarea…laptele doar o imblanzeste.

– Iaaa stai tu…Sa luam asa. Da? Avem toamna, spre exemplu. Ca sa faci toamna, iti trebuie putin frig si niste frunze. Ei, daca ai frig, fara sa presari frunze in el…tot toamna e! Deci nu e nevoie de frunze.

– Ha ha! Da, dragul meu, dar frigul singur ii goneste pe indragostiti din parc…Pe cand frunzele ii ademenesc sa se iubeasca sub ploaia de culori, chiar daca este frig. Si apoi…frig poate fi oricand. Si vara, si primavara, si mai ales iarna. Pe cand frunze pastelate ai doar la timpul lor, toamna. Ele dau culoare si suflet anotimpului. Frigul doar ii face pe oameni sa o constientizeze, daca inca nu au vazut, simtit, frunzele cazand.

„ Ufff! N-am ales bine exemplul…” isi zise in sinea lui Laptele.

– Hmmm…Mai, Cacao, dar si tu esti pusa in biscuiti, prajituri, crema…Si atunci nu se numesc „biscuiti cu cacao”, „prajitura cu cacao”, „crema cu cacao” ? Vezi, asta e ordinea…”Ceva” cu cacao… Deci „Lapte cu cacao” e corect!

– Pur si simplu, nu renunti! Da, asa e…e „ceva” cu cacao…Dar eu nu sunt doar un alt ingredient in toate astea. Eu sunt ingredientul cel mai important in toate astea. Eu fac diferenta.

– Da, dar in ele mai intai se pune lapte. Pentru ca fara lapte nu ai avea in ce sa pui cacao. Cacaoa nu s-ar folosi daca nu as exista eu! Ca si in cazul de fata! Daca fata nu ar fi avut lapte, pe tine nu te-ar fi pus in…..apa!

– Da? Zise enervata Cacaoa. Pai atunci, nici pe tine nu te-ar fi scos din frigider daca nu i-ar fi fost pofta de gust de CACAO!

– He he! Se vede ca e intuneric in dulapul ala unde stai tu! Pe mine ma bea oricum, sunt preferatul ei! Nici apa nu bea asa multa! Rase triumfator Laptele. Tu nu vezi ca pe tine te-a cumparat de cateva luni si inca mai existi? Pe mine ma cumpara zilnic si ma termina pana seara.

– Eu sunt mai pretioasa…Lucrurile pretioase se folosesc rar…

– Daaa…Cu siguranta. Dar lucrurile dragi se folosesc des, asa ca…Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

Se certau strigandu-si de peste drum cei doi, intre ei stand o cana mare si rosie.

Cana, ascultand, radea in sinea ei…Pentru ca ea stia ca ea era de fapt baza. Daca nu ar fi fost cana, in ce ar mai fi pus fata laptele si cacaoa? Unde s-ar mai fi invartit si amestecat ca sa dea fie Lapte cu cacao, fie Cacao cu lapte? Poate credeti ca si cana e naiva…Ca ar fi putut fi folosita orice alta cana din dulap…Dar nu, cana aceea era un dar de la iubitul fetei. Pentru ca ei ii placea sa bea mult lapte si pentru ca ei ii placea rosul…Si pentru ca baiatul i-o lasase ca sa ii incalzeasca mainile atunci cand el nu o va putea tine de mana.

Si fata intra in bucatarie, vorbind la telefon. Puse telefonul pe masa, dadu pe speaker si continua:

– ….Da, iubire, chiar acum imi faceam o CANUTA DE LAPTE CU CACAO. Aham…in canuta de la tine, pui….Si eu te iubesc. Pa paaa!

Apoi, oprind telefonul, cu ochii inchisi si palmele pe rosul caldut, fata bau o gurita din cana cu iubire…

Sarut de toamna

Labirintul strazilor mute, inca nedezmortite din zori, m-a adus pana aici. Pe o insula in mijlocul lumii. In centrul universului. O insula in mijlocul a tot si in miezul a nimic.

Aici ma deconectez eu. Ma scot din priza…Si in timp ce imi amintesc totul si uit orice, ma regasesc totodata in prezent, dar si in trecut si viitor, caci timpul e doar nisip intr-o clepsidra blocata de un graunte nehotarat daca sa treaca sau nu…

Citesc o carte. “Vertij” de Randi Taguchi. Aceasta carte vorbeste despre oameni care traiesc haotic cautandu-se pe sine si despre oameni pentru care societatea are un gust fad sau amar, nicidecum placut…Acesti oameni aleg sa se desprinda de realitatea palpabila si sa se scoata din priza. Pe unii, contactul cu aceasta societate-priza ii umple de energii. Energii pe care ei nu le percep ca daunatoare decat atunci cand se simt vlaguiti si debusolati. Aceste energii se hranesc cu sufletele unora si le fac pierdute in haosul oraselor. Pe altii, energia societatii ii slabeste fiind constienti de asta continuu, ca si cum li s-ar aplica socuri electrice puternice. Mai sensibili si mai emotionali, cei din urma sunt cei care lupta sa se deconecteze de la priza. Sa isi conserve si sa isi cultive propria lor energie…pozitiva, datatoare de viata.

Cum o fac? Pai, se insingureaza mai intai. Apoi se leaga de un loc unde karma le e complice in evadare. Si apoi taie cablul, ca un copil care isi rupe cordonul ombilical, separandu-se de o mama care il otraveste… Si cand se desprind, se contopesc cu universul. Nu cu acel univers despre care invatam la scoala, cu stele, sori, galaxii si nebuloase. Ci cu universul care e pretutindeni si nu are forma sau limite, care e si in noi. Si oamenii care se deconecteaza, se afunda in propriul univers. Acolo unde isi regasesc spiritul liber si lumea nu e nici rotunda, nici luminata de sori. Lumea e peste tot, ca vantul, si lumina vine din bucuria spiritului. Si ei insisi sunt vant.

Va intrebati probabil daca doi oameni deconectati in acelasi timp se pot intalni atunci cand plutesc in infinit…( oricum, „infinit” e un cuvant prea marunt pentru a descrie universul spiritual). Se crede ca nu se pot intalni. Pentru ca fiecare are universul lui, paralel cu al altora, dar coexistent. Specialistii in scoaterea stecherului din priza ar spune ca niciodata doua suflete nu s-au intersectat in aceasta stare. Dar eu cred ca se poate. Dragostea poate face asta. Cu siguranta. Atunci cand iubesti mai mult decat poate cuprinde un singur suflet si o singura viata. Cand tii in mana ta mana iubitului tau si simti ca tremuri. Cand iti unesti buzele cu ale lui, simtindu-i mirosul pielii si respiratia usoara pe buza ta de sus. Cand dispare totul si ii auzi inima batand odata cu a ta. Atunci se intampla. Va deconectati. Impreuna. Prima senzatie e ca si cum ati alerga tinandu-va de mana printr-un camp plin de flori la apus si lumea nu are zari. Apoi sunteti unul singur si universurile voastre se unesc, devenind unul unic, infinit de infinit. Nu cred ca exista transa studiata si indusa, chiar si de cel mai priceput in asta, care sa depaseasca magia si fiorul intalnirii dintre buzele a doi iubiti, care unul pentru altul sunt insasi viata si aerul si lumea…

Hmmm…Acest gand imi gadila un zambet larg pe buze…Cu ochii inchisi, zambesc…

Vantul imi rascoleste parul si ma curata mai bine decat apa…De fiecare data cand inspir, simt cum sufletul meu e viu…Ma las pe spate si imi tiuie urechile. E liniste in mine. Doar bataia inimii mele ma mai tine constienta. Zumzetul orasului, al lumii, se aude slab, pierdut, ca si cum ar fi inchis intr-un cufar pe care stau eu acum…Daca iarba uscata nu m-ar intepa ascutit in piele, as crede ca n-am trup.

Frunzele galbene isi desprind degetele de pe ramuri si prin cerul tacut danseaza valsuri. E ultimul lucru pe care il fac inainte sa moara. Ce minunat…Sa mori dansand, plutind…Si pana la urma, ce e moartea? E doar o transformare. De cand ne nastem, ne transformam o viata intreaga si apoi, intr-o zi suferim o transformare mai mare. Atat. Venim din cer si ne filtram prin pamant ca sa ne intoarcem in cer curati. In fiecare zi poti muri, in fiecare zi te poti intoarce in cer… Ce e dureros sau trist in asta? Nu oare noi visam o viata intreaga sa fim mai aproape de stele?

Sfarsindu-si dansul, frunzele imi cad pe piept si se resimt ca o lovitura scurta de diapazon. Si sufletul meu le soarbe inauntrul meu, colorandu-ma in toamna… Frunzis in jur, frunzis in mine. Vantul se joaca ametitor prin gandurile mele.

E placut sa observi targuiala dintre vara si toamna. S-au inteles cumva sa isi imparta lumea. Cred ca legate la ochi, au tras biletele dintr-un bol albastru. Dar toamna a tras cu ochiul si a trisat, caci s-a ales cu vantul, iarba, frunzele si noaptea…Noapte care cat a fost vara de lunga nu si-a aratat atatea stele fascinant de stralucitoare ca in prima zi de septembrie… Iar vara, naiva si increzatoare, a pastrat cerul si soarele. Soarele care cu palmele lui flamande imi framanta trupul acum.

Hmmm…in alt univers, poate chiar aici, alaturi…mai e un suflet asemanator deconectat…Ce sentiment linistitor…Si intr-o zi – cine poate stii cand?- vom fi amandoi impreuna in universul nostru colorat prin prisma inimilor noastre, nu indigo…

Cu ochii inchisi, zambesc…Si toamna, hoata, ma saruta amarui…