Pădurea din sămânţă

Priveşte atent. Mai atent. În aer. O vezi? Uite-o chiar acolo cum se rasuceste în aer. Nici acum nu o vezi? Pune-ţi mâna pod deasupra ochilor, soarele e de vina. Aşa. Acum? Poţi? Da? Hai că e chiar în faţa ta, la un metru de tine! Nu ştii după ce să te uiţi? De aia nu o vezi?

Bine. Îţi spun eu, că altfel trece şi o pierzi.

E o sămânţă mică de tot. O duce vântul şi o ameţeşte cum vrea el prin cerul senin de mai. Ca o stea căzătoare, se avântă spre pământ. Şi cade. Acum, maro pe maro, abia dacă o poţi găsi cu privirea, dar dacă te străduieşti puţin…exact! Uite-o! E acolo, între firicelele alea două de grâu.

Imaginează-ţi că eşti ea, micuţa sămânţă. Ai zburat dintr-o pădure de salcâmi apropiată şi vântul te-a smuls din braţele mamei tale, şi te-a purtat prin aer, fără să poţi face nimic, până aici.

Priveşti în jur şi abia mai răsuflii. Vezi doar cer şi frunze verzi de grâuşor. Frământarea grâului în vânt seamănă cu foşnetul pădurii dar e mult mai mută. O auzi doar tu, pentru că eşti foarte mică şi pentru că orice zgomot ţi se amplifică în minte din cauza fricii. Stai acolo şi nu poţi face nimic. Nu depinde de tine, pentru că eşti doar o sămânţă, nu? Doar o sămânţă? Scuze, sună prea a subestimare… Eşti un pui de copăcel.

Pământul se simte uscat sub tine, dar mai rece decât soarele care s-a oprit asupra ta şi te încinge. Pe deasupra zboară păsări negre care te-ar putea mânca şi apoi s-ar sfârşi totul în întuneric.

Îţi imaginezi că poţi sta aici, aşa, zile în şir? Fără să te clinteşti? Păi chiar aşa şi stai!… Până într-o zi când plouă. Plouă cu tot cu soare şi cer senin, şi o picătură de apă cu gust de nori te loveşte şi te împinge în pământ. Apoi alta, şi alta, şi alta…Apoi un ropot de ploaie te îneacă şi te adânceşte în solul care te primeşte şi te salvează de la potop.

Aici e întuneric. Nu mai vezi nimic în jurul tău. Dar auzi cum se sparg bule de aer şi cum curge apa printre bulgării de pământ.

Şi începi să te simţi ciudat. Din tine ies nişte firicele. Şi corpul ţi se alungeşte. Simţi cum te măreşti şi într-o zi izbuteşti să iţi faci loc prin stratul de pământ şi să îţi scoţi capul afară. Câmpul nu mai e aşa cum îl ştiai. E gol. Grâul a disparut. În schimb, la dreapta e porumb înalt şi gălăgios, iar de la stânga ta vine un parfum dulceag de struguri rotofei.

Din frunte îţi cresc treptat apoi frunzuliţe şi acum ştii sigur că în capătul celălalt ţi se înfig adânc în pământ rădăcini, pentru că mama ta ţi-a povestit cândva despre asta.

Şi când pentru alţii trece un an, pentru tine trec trei. Şi te înalţi şi coroana ţi se contureaza, crudă şi rară. Eşti puţin mai înalt decât grâul într-o zi. Şi poţi vedea că în jurul tău, cale pustie, nu mai e niciun copac asemeni ţie. Aştepţi să mai creşti, poate că de mai sus, se vede mai bine şi ai să poţi zări ceva. O formă care să ţi se pară familiară.

Şi când pentru alţii trec cinci ani, ţie ţi-a trecut copilăria. O copilărie singuratică. Pentru că tu nu ai vorbit cu nimeni niciodată. Cine să te asculte şi să te priceapă? Iarba asta de sub tine? Vântul? Macii din grâu? Buruienile? Ce ar fi înţeles ei? Tu eşti copac. Ei sunt ce sunt.

Şi ai crescut mângâiat de soare, sărutat de ploaie, hrănit de pământul pe care îl iubeşti ca pe un tată care te-a adoptat când mama ta ţi-a dat drumul.

Acum eşti un adevărat copac tânăr. Oricine te poate vedea dacă trece prin câmp. Eşti singurul ca tine într-o întindere de grâu verde pătat cu maci sângerii. Soarele se joacă printre frunzuliţele tale ovale şi îţi scaldă în strălucire floricelele albe, aromate. Ai avut mai multe ghirlande de flori în păr, dar copiii din sat au venit zilele trecute sub umbra ta şi ţi le-au mâncat. Nu ţi-a părut rău, pentru că ei se bucurau de gustul dulce al miezului din flori şi te-ai simţit apreciat. Eşti destul de înalt încât să vezi satul din depărtare şi aştepţi cu nerăbdare să te mai viziteze copiii. Ei se joacă în jurul tău şi te ating şi nu te mai simţi atât de singur şi părăsit.

Dar trec zilele şi copiii nu mai vin. Florile ţi-au plecat răsfirate în vânt şi acum ce le-ai mai putea oferi? Umbra ta firavă, găurită? Nici măcar nu se pot căţăra pe tine pentru că eşti slăbuţ şi mic. Până o să creşti tu ca salcâmii din pădure…

Şi începi să plângi. Îti plângi de milă.

Şi cum plângi tu aşa cu jale şi oftezi, simţi multe gâdilături pe tulpina ta.

Te uiti în jos şi rămâi uimit.

– Cum? Voi?!?

Firicelele de grâu s-au adunat în jurul tău şi te-au îmbrăţisat. Îţi zâmbesc prietenoase.

– Cred că visez…îţi spui scuturându-te cu totul.

– Nu visezi, îţi spun în cor vocile subţirele de jos.

– Vorbiţi!! te miri tu.

– Da, chicotesc grâuşoarele. Vorbim. Mereu am vorbit. Mereu am fost aici. Trebuie să ne fi văzut cum am crescut an de an pe lângă tine. Dar tu nu ai crezut că suntem mai mult decât nişte fire de iarbă mute. Şi prin urmare, asta am şi fost. Tu ai vrut să fii singur. Tu ai crezut că eşti izolat pe un câmp gol de copaci. Dar acest câmp este plin. Plin de suflete verzi ca şi tine. Ştii că şi macii pot vorbi? Ei mai mult cântă şi râd. Dar i-ai auzit vreodată?

– Nu…

– Ştii că şi buruienile au viaţă şi glas?

Tu taci, pentru că nu are rost să mai răspunzi. Tot ce auzi ţi se pare o minune.

– Buruienile zic cele mai bune glume pe care o să le auzi vreodată. De aceea râd macii. Ştii că vântul dă lecţii de dans? El vine în fiecare zi şi ne învaţă pe toţi, mai puţin pe tine care vezi prin el, ci nu pe el. Şi vântul are multe poveşti de spus. Seara, înainte de culcare, el ne linişteşte. Ştii tu, salcâm tânăr, ca mama ta nu te-a parasit? Că ea te-a lăsat în grija vântului şi a soarelui, a ploii si a pământului? În pădurea aceea era prea multă umbră ca tu să mai poţi primi o raza de soare care să te ridice zvelt spre cer. Şi atunci, mama ta ţi-a dat drumul să te duci şi să faci rădăcini acolo unde e soare.

– De unde ştiti voi? Întrebi cu glasul tremurând.

– Nu ştim noi. Ştiu toţi. Povestea ta stă în vânt, e povestea scrisă de natura care are grijă de noi toţi.

– Şi mama ta nu ţi-a dat drumul numai ţie, ci şi fraţilor tăi, care şi ei sunt acum răspândiţi în cele patru zări. Şi rolul vostru este să înfloriţi şi să naşteţi alte păduri de-a lungul anilor. Să faceţi lumea mai frumoasă cu frunzele şi florile voastre, să adăpostiţi trecătorii de arşiţă sau de ploaie, să dăruiţi drept amintire dulceaţa din florile voastre unor copii care într-o zi vă vor uita caci vor creşte. Dar tu nu ştii, pentru că tu tot ce ai simţit au fost singurătate şi tristeţe. Şi viaţa ta s-a limitat la asta. N-ai ştiut să asculţi glasul lumii, pentru că fiecare grăuncior din lumea asta are un glas şi o poveste de spus.

Dar nu mai poţi continua aşa…Noi suntem aici şi de azi te vom învăţa să fii plantă între plante, căci toţi ne tragem viaţa din acelaşi pământ şi toţi creştem sub acelaşi soare. Deşi suntem diferiţi, suntem toţi la un loc. Nu vezi asta?

– Ba da! Acum văd! Văd totul! le spui tu simţindu-te atât de…plin. Atât de viu! Îţi simţi fiecare rămurică, fiecare frunzuliţă, fiecare centimetru de scoarţă, fiecare picătură de sevă din tine. Şi rădăcinile îţi sunt înfipte în acelaşi pământ cu miliarde de alte rădăcini care îţi trimit vibraţiile lor şi care împart aceeaşi apă şi aceeaşi casă cu tine. Nu mai eşti singur. Eşti…ca un bob de nisip pe malul unui râu. Totul în jurul tău e nisip. Şi totul îţi vorbeşte.

– Cum n-am putut întelege până acum? Când am avut urechi de auzit şi ochi de văzut? întrebi cu voce tare.

– Nu ai avut inima deschisă, îţi spune vesel un mac frumos.

Şi zâmbeşti către el.

Într-o zi, vei naşte o pădure.

Anunțuri

Leacul. Ultima parte.

Privirea lui o regasi la cativa metri mai jos, tinandu-se cu disperare de o roca ascutita.

Ochi in ochi, ca si cum ar fi fost atat de aproape ca ii simtea rasuflarea, el vedea groaza ei.

– Tine-te bine! Acum vin!

Si dintr-o miscare isi desfasura coarda elastica prinsa la mijloc, coborandu-i capatul spre ultimul lui vis de speranta.

Singurul gand care ii trecea prin minte, in timp ce respiratia si-o auzea gafaind nebuna, era: „daca ea moare, mor si eu”. Si atunci ii striga:

– Arina, nu te voi pierde si de data asta! Nu iar! Apuca-te de coarda! Poti! Stim amandoi ca e usor! Concentreaza-te pe ea si cand se balanseaza spre tine, apuc-o cu forta! Hai! Nu te teme!

Vantul parea sa se joace nemilos cu soarta lor, caci purta coarda mult prea departe ca sa poata fi prinsa de Arina. Gabriel inchise ochii si se ruga. „Doamne, am uitat de tine si te-am ignorat multa vreme, dar acum recunosc ca nu exista alta forta mai mare si mai buna ca a ta, care sa ne poata ajuta. Fa vantul sa duca coarda la ea…”

Cand deschise ochii, Arina nu mai era acolo!

Greutatea pe care sfoara o tinea il atentiona spre capatul ei, de unde se ridica fata, straduindu-se cu toate fortele ei. Urmarind-o cum inainta, ii parea ca o fantoma se materializa din ceata, ca si cum trecutul se tara spre el, si se simti speriat. Se gandi pentru o miime de secunda sa dea drumul corzii. Dar imediat alunga norul negru din mintea sa.

Intinse bratele si o apuca de maini. O trase cu o forta ireala de acolo si o ajuta sa se aseze langa el. Ea il privi recunoscatoare si izbucni in plans:

– Eu te-am aruncat in prapastie si tu m-ai salvat pe mine din ea…

Plangea tresaltand, cu lacrimile alunecandu-i sir pe obraji, pe barbie…

El, induiosat, o lua de umeri si o aduse la pieptul sau, mangaindu-i stangaci parul. Uitase cum e sa mangaie o fata. Uitase cum e sa se cuibareasca cineva la pieptul sau…Si in momentul acela de infinita tandrete nu gasea decat o liniste a mintii, nu sentimente, nu iubire…

Cu urechea la pieptul lui, Arina ramasese muta. Se ridica, si asa cum se temuse el, il privi intrebatoare. Apoi indrazni:

– De ce nu ti se aude inima?…

-………..

Nu stia cum sa ii spuna.

– Cred ca mi se pare mie, continua ea. Sunt asa de speriata, incat nu-mi mai pot auzi decat propria-mi inima…zise surazand amar in timp ce isi stergea lacrimile cu dosul palmelor.

Dar Gabriel o privea cu durere.

– Ce-i? Intreba ea cu glasul indoit.

Liniste.

Cerul rosu parea ca invaluie intregul univers in sange si acum il invada pe omul care nu isi gasea cuvintele pentru a face o marturisire cutremuratoare.

Si in aceasta oglinda a unei rani redeschise, silueta Arinei era cuprinsa de un contur de lumina galbena, nefireste…Radia, ca un inger…Frumusetea ei il facea sa se simta un monstru al carui spirit fusese desfigurat. Era sigur ca adevarul ar fi parut in mintea ei ca un raget de fiara.

Tacerea se inmuia ca o carpa in balta de sange in care Gabriel zacea mut. Ariana isi impleti degetele printre degetele lui si asta ii dadu curaj. Se auzi, ca o voce venind din alta lume:

– Nu mai am inima.

Arina il cerceta amuzata. Si rase ca de o gluma buna.

El ii stranse degetele tare intre ale lui, facand-o sa isi stinga rasul intr-o grimasa de durere.

– Asculta-ma, te rog. Nu te mint. Nu mai am inima. Am asteptat 9 ani sa te intorci, sperand ca vei rasari de pe aceeasi cale in care te-ai pierdut. Zi de zi. Si apoi, am inteles brusc ca s-a terminat. Si am vrut sa uit tot ce ne-a legat. Sa nu ma mai urmaresti, ca si cum ai trai in mine. Am aruncat tot ce imi amintea de tine, dar nu a fost suficient. Trebuia sa ma vindec complet, altfel as fi luat-o razna. Mintea mea nu mai suporta atata confuzie, inima mea mustea in durere. Si am scos-o. Ti-l amintesti pe Emanuel, doctorul, prietenul meu din copilarie?…Nu l-a lasat constiinta sa o faca el, dar m-a prezentat unui coleg care s-a aratat incantat de latura experimentala a procedurii. Mi-au scos inima si au inlocuit-o cu un aparat pe care l-au montat in mine. Apoi, am reusit sa ma vindec. Simteam cum povestea dintre noi doi fusese in alta viata, cu mii de ani in urma. Tu erai o umbra care nu-mi mai putea trezi sentimente, pentru ca organul producator de emotii nu mai era… Si am inceput un alt drum, schimbat…Mai indiferent, mai puternic, imun la durere.

Dar azi, vazandu-te aici, ca si cum inima mea inca ar mai trai in mine, am simtit cum un vartej ma cuprinde si in mine au revenit toate amintirile. Nu te-am uitat niciodata, doar te-am pastrat ca pe o floare uscata intr-un jurnal…

Se opri, constatand ca Arina inghetase.

Tacerea lui o facu sa vorbeasca:

– Din ziua in care te-am parasit, convinsa ca TU esti prea slab pentru a ma putea urma spre stelele din mintea mea…m-am urat pentru ca am inteles, din ce in ce mai clar, an cu an, ca de fapt, eu m-am simtit prea marunta pentru iubirea ta. Tu vedeai in mine lumea intreaga, eu ma consideram pe mine lumea mea si mai aveam multe de descoperit. Mi-am jurat ca intr-o zi voi fi completa si destul de vie ca sa ma intorc la tine, macar ca sa te mai privesc o data. Si am continuat sa cuceresc varfuri de munti pentru ca sunt mai usor de cucerit decat o inima de iubit… De pe fiecare culme pe care am fost, am simtit ca pot cuprinde intreaga lume in brate, si pe tine, odata cu ea, oriunde ai fi fost. Asta ma aducea mai aproape de tine si asta am facut ani in sir, reconstruindu-ma ca pe un castel de nisip daramat, inaltandu-ma ca un munte din tarana datatoare de viata. Nu am mai iubit pe nimeni in tot acest timp; nu am mai zabovit in bratele nimanui, pentru ca de toti m-as fi simtit straina. Si daca m-ar fi atins, mi-ar fi luat de pe aripi pulberea viselor, ca unui fluture strans in pumn…si nu as mai fi putut zbura pana la tine. M-as fi ratacit in abisurile lumii, departe de cerul cu ape line, departe de drumul spre tine…

Si ca un gest suprem, tu mi-ai salvat astazi viata, asezandu-mi-te in cale cand nu ma asteptam. Cum sa nu ma bucure nespus asta?…

Tacu, apoi intreba sub cerul stins in purpuriu:

– Dar cum sa iubesc un trup fara de inima?…

Si ochii ei lasara lacrimi sa cada… Buzele ei incepura sa tremure si isi retrase mana dintr-a lui.

Gabriel o apuca de brat tocmai cand ea se pregatea sa se intoarca si sa plece si ii spuse disperat:

– Nu pleca! Chiar daca nu mai am inima, te pot iubi cu mintea! In ea te-am pastrat si ea cunoaste amintirea a ceea ce inseamna sa te iubesc! Ma poate invata sa o simt din nou! Mintea mea poate creea din nou tot ce am simtit, si mai mult inca…

– Sa ma iubesti cu mintea? Of, tu si mintea ta! Daca ti-ai fi scos creierul, ai fi fost mai fericit, sa stii…asa, condus de inima. Cu inima se iubeste, Gabriel! Cu mintea poti sa formezi sub cer cel mult o parere sau o amintire a ceea ce inseamna sa iubesti! Poti sa iti aduci gandurile spre mine, cel mult… Dar atingerea ta rece, cum va fi pe pielea mea? Inimii mele calde, pulsand iubire, al cui glas ii va raspunde?

– Te iubesc…

– „Te iubesc”…Cuvintele astea, Gabriel, se spun cu sufletul…nu doar cu mintea. Un suflet incalzit de o inima, nu ingradit de un creier care fabrica inlocuitori pentru sentimente. Tu ai fost las. N-ai suportat durerea…Nu ai rezistat sa ma cauti in lumea asta mare. Nu ai stiut sa ma astepti si sa cresti! Cand te-am parasit, erai un urias prin iubirea ta, acum esti marunt si sters. Ca o fantoma intr-o zare albastra. Eu am crescut prin tine, pentru tine, catre tine…stiind ca iubirea adevarata nu are moarte in timp si ca drumul ma va purta inevitabil catre tine, dar tu?? Tu ai preferat sa te cureti de mine, sa ma arunci odata cu inima ta pe care ai ucis-o cu cruzime! Intr-adevar, era dreptul tau sa alegi…Dar nu veni acum sa-mi spui ca ma iubesti. Vrei sa fii demn de iubirea mea? Nu se mai poate…As muri langa tine…

Si intorcandu-i spatele, se intoarse pe drumul spre lumea in care ultimul ei vis tocmai se stinsese.

El o privi inca o data, incapabil sa planga (pentru ca lacrimile izvorasc din inima), si apoi, cu un salt se arunca in cerul din care rasareau stelele.

Si se trezi.

Lumina verde a unei primaveri insorite invada camera prin perdelele de voal alb. Dupa cum se ridicase soarele deasupra acoperisurilor tuguiate inspre cer, era amiaza…

Se ridica si isi sprijini spatele de perna. Lacrimi ii coborara calde pe obraji, oprindu-i-se intre buze, unde le simti sarate. Un gust atat de real…Un vis atat de real…Si-o amintea cum se pierduse in inserare.

– Puiut, vrei un ceai? Il intreba glasul iubirii rasarind zambitoare in usa camerei…

Intr-o camasa imbracata neglijent, Arina ii zambea, iubindu-l.

Final? Nu. Sa-i spunem…Inceput.