Obstacole

O grădină mare…Cu multă iarbă crudă, cu margarete zâmbitoare şi crini dulci parfumaţi…Cu pomi subţirei legănaţi de vânt…Cu fluturi vibrând în căldura unui mai…şi albinuţe gălbioare. Şi cer deasupra. Mult cer. Albastru cer. Şi trandafiri albi. Şi trandafiri roşii. Şi trandafiri roz şi moi ca obrăjorii unui copilaş. Şi trandafiri înflăcăraţi ca un apus de vară ploioasă. Şi toate strălucind în rouă.

Şi apoi, el. Un trandafir galben, într-un ghiveci, pe un balcon. Ferit de cer, ferit de soare, departe de o zi de mai dintr-o grădiniţă înflorată. Şi umbra de peste el nu este a unui pom verde ci a unui tavan gri care îi dăruieşte zilnic cu zgârcenie doar un petic de cer magic. Tavanul balconului de deasupra, căci crescuse într-un bloc…

Când fusese mic, doar un muguraş, nu putea vedea decât marginea ghiveciului său verde-frunză-de-brad. Dar sperase că va creşte şi că apoi, într-o zi, va putea să se ridice peste zarea aceea de lume strâmtă şi să cuprindă depărtări fermecătoare cu privirea. Îşi imagina că va avea surpriza să descopere dincolo o grădină mare, plină de alte flori parfumate. Sau îndrăznea să viseze că e de fapt un trandafir crescut pe o stâncă, la marginea unei mări cu sirene de smarald. Uneori chiar credea că este într-un turn vrăjit, înconjurat de râuri şerpuinde şi câmpii onduite. Şi el, era regele lor. Rege peste câmpii, peste mări şi râuri, peste flori şi sirene.

Dar a crescut şi, aruncându-şi privirea peste ghiveci, visele i se zdrobiră de blocul cu zece etaje de vizavi. Gri…gri…şi tocuri pământii de ferestre. Ferestrele unor vieţi închise de bună voie în nişte cutii numite „apartamente”. Nici un pic de mister, nici un pic de fantastic…Doar…ziduri…şi ferestre.

Între el şi acele ziduri era lumină. O lumină caldă, blândă, care umplea golul dintre cele două clădiri. Iar la el în balcon pătrundea o singură rază subţirică de soare. Frântura aceea de lumină păşea graţioasă alături de el, dar nu îl atingea. Dacă s-ar fi aplecat câtuşi de puţin, s-ar fi putut învălui în strălucirea ei aurie.

Dar el se temea. Stătuse în umbră dintotdeauna şi se simţea rece. Iar raza care ii surâdea veselă de alături, părea atât de caldă încât era sigur că l-ar fi ofilit. Dacă îl usca de tot? Dacă pătrundea prin el şi îl frigea? Dacă atingerea ei l-ar fi durut? Sau mai rău, dacă s-ar fi obişnuit cu ea şi apoi, ea ar fi plecat, aşa cum făcea de fiecare dată când venea înserarea? Şi atunci?

Atunci aş fi trist. Işi spunea. E mai bine să fiu singur, să nu depind de nimic pentru a fi fericit…Mă rog, mulţumit…Nu sunt eu aşa mai liniştit? Singur…

Raza asta micuţă de soare e foarte frumuşică. Uite, numai cum dansează ea pe pervaz. Şi uite cum străluceşte. E aşa de firavă în rochiţa ei galbenă… Cum îmi atinge ea sfioasă ghiveciul…Cred că mă place. Pentru că vine zilnic. Se aşează cuminte alături şi îmi zâmbeşte frumos. Apoi se preface că gândeşte şi se mai apropie puţin de mine. Uşor, uşor, trece peste marginea mea de lume, în ghiveci. Şi apoi îşi netezeşte rochiţa zâmbind. Îi întinde marginile atât de aproape de tulpina mea… Atât de aproape încât totul frige în jurul meu şi simt cum petalele mi se aprind. Apoi, brusc, se retrage şi se îndepărtează. Căci, în cele din urmă, înserarea o goneşte. Şi ea pleacă răsucindu-se în aerul umed şi trist al balconului meu cufundat în întuneric.

Dar ştiu că o să vină şi maine, pentru că ea mă place…

Uneori, când este atât de aproape de mine, nu doar mă tem. Ci sunt şi curios. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aş înclina şi aş lăsa-o să-mi mângâie chipul? Oare chiar ar fi aşa de rău?

Îmi inspiră încredere totuşi, pentru că o văd că este galbenă, ca mine. Şi aşa de bine s-ar potrivi ea în grădina pe care o visez…Noi doi, galbeni, într-o mare de culori.

Eh, e târziu…Mă culc acum.

***

Sus, pe o stea, o rază de lumină stătea legănându-şi picioruşele în Univers.

Se uita către Pământul unde poposea zilnic atunci când tatăl ei o trimitea să încălzească oameni, flori, iarbă, frunze, ape…să dăruiască grădinilor culoare şi inimilor viaţă.

Dar ea se furişa mereu şi se ducea într-un balcon de pe o străduţă strâmtă. Ea nu vroia să lumineze nici oameni, să încălzească nici iarbă, să coloreze nici flori… Ea îşi dorea să atingă un trandafir galben din acel balcon şi să îl aducă la viaţă, la simţire… Să îl învăluie în strălucire şi căldură, să îl ţină la pieptul ei, să îl sărute şi să îl mângâie uşor, şi să îl facă să zâmbească. Acesta era visul ei. Şi visul ei se născuse într-un balcon, nu într-o grădină. Într-un septembrie, nu într-un mai.

Şi uite aşa, cobora pe pervazul umbros unde stătea floarea ei dragă într-un ghiveci verde-frunză-de-brad şi îl privea zâmbind. El, rece, o privea la rândul lui, cu colţul ochiului. Oare ce gândea? Apoi ea începe de fiecare dată să danseze şi să se joace, vrând să îi atragă atenţia. El o urmăreşte pe furiş. Apoi ea se aşează şi cade pe gânduri.

Hm…Pare atât de rece…De distant…Sunt sigură că de fapt are un suflet cald şi un zâmbet frumos. Dar el, stă acolo, înclinat în partea cealaltă, de parcă s-ar feri, şi tace…şi priveşte hoţeşte. Măcar mă priveşte. Ştie că sunt aici. Şi…poate simte măcar puţin căldura mea.

Ce spini are… Cred că m-aş înţepa în ei. E frumos el, totuşi, cu spini cu tot…Dar ce ascuţiţi sunt! Cred că doare dacă îi ating…Cred că aş sângera…Şi razele de soare pot sângera. Avem sânge auriu şi o inimă transparentă, foarte sensibilă. Atât de tare mi-aş dori să îl mângâi, să îl sărut, să îl strâng în braţe… Însă el îşi ţine ţepii înainte şi mă păstrează departe, temătoare…

Totuşi, o să incerc…

Şi netezindu-şi rochiţa, şi-o întinde peste ghiveci. Apoi păşeşte în pământul rece din vas şi se apropie emoţionată de tulpina lui, de primul spin. Cu degetele întinse, ar vrea să aibă curajul să mângâie acei spini şi să-i înmoaie, să-i topească…chiar de va sângera şi o va durea…

Dacă el o va primi în braţele sale în cele din urmă, toate rănile n-ar mai conta.

În umbra lui e atât de frig…Şi corpul i se înfioară şi tremură cu totul. Oare trupul lui e tot de gheaţă, ca umbra?

„Lina!”

Aşşş…Mă strigă sora mea mai mare! Cred că ne cheamă tata înapoi. Am zăbovit prea mult în nehotărâre…O să încerc şi mâine. Te sărut, iubitul meu…Dacă ai putea să mă auzi…

Şi oftând, plecă spre cer cu genele scăpându-i lacrimi în urmă. Aşa se întâmpla zi de zi.

Acum stătea pe o stea şi se gândea la trandafirul frumos care dormea în altă lume. Oare ce visa el? Oare ce simţea el? S-a gândit, după ce a plecat, măcar o clipă, la ea?

Şi se culcă, hotărâtă că mâine îl va îmbrăţişa în sfârşit. Va face din nou acel drum lung într-o secundă şi se va aşeza alături de el. Apoi, fără să ezite, îl va învălui cu îmbrăţişarea ei, orice s-ar întâmpla, oricât ar durea.

În timp ce jos, la ani-lumină distanţă, trandafirul se trezise din somn, simţindu-se privit… Dar regăsindu-se singur, înconjurat doar de noapte, îşi puse pleoapă peste pleoapă şi se întoarse la visul lui despre o raza de soare mică, galbenă, care îl îmbrăţişa şi nu îl topea.

Ţinându-şi copiii în braţe, Universul îi privea cum dorm şi zâmbea amuzat de teama lor prostuţă de a se iubi…”pentru că el are spini…” „pentru că ea e prea caldă”…

Niciodată nu putem iubi prea mult. Dar ne putem teme prea tare…de detalii care întotdeauna se dovedesc prea puţin fioroase când atingem obrazul celui pentru care am luptat.

]

*melodia este dintr-un film foarte frumos, August Rush, pe care vi-l recomand 🙂

Anunțuri

Vise gri-albastrui

Cand se trezi in dimineata aceea, in lumina semiobscura taiata de razele soarelui indraznind prin obloane, ochii ei intalnira un cer jos, artificial, alb. Se ridica in capul oaselor si ca prin ceata vazu ca se afla intr-un cub marginit de diferite obiecte. Se intinse la loc, pe perna, si isi dori sa simta cum cubul se sparge ca si cum ar fi din sticla, cum cerul invadeaza in lumea ei si cum ridicandu-se din nou, deschide ochii si e sus. Sus, unde deasupra ei nu e decat cerul ai carui nori se joaca cu gandurile. Sus, de unde totul se vede verde, iar din verde explodeaza vise gri-albastrui. Sus, unde gravitatia e doar pentru corp, si sufletul isi gaseste compania printre pasari. Sus, unde vantul iti curata mintea si trupul, si iti daruieste secretul fericirii. Sus, departe de jos.
Deja simtea adierea proaspata pe chip, aerul cu aroma de libertate invadandu-i plamanii amortiti pana atunci. Cerul ii mangaia spiritul si ea framanta iarba in palme. Simtea ca e gata sa zboare si ca nu ii e teama de nimic. Ca ar putea sa isi ia avant si sa se ridice spre soare, in loc sa cada. Isi lua avant si privind spre visele gri-albastrui, sari.
Pentru o clipa pluti cu bratele intinse, sub care aerul impingea cu forta. Simti o secunda cum e sa zbori, dar apoi incepu sa cada. Si cadea, si cadea, si cadea. Si desi se bucura de mangaierea aerului care urca in timp ce ea se avanta cu viteza spre pamant, se temea sa nu se loveasca prea tare cand va intalni fundul paharului cu vise. Isi intinse bratele spre cer,rugandu-l sa o prinda, dar cerul radea si se bucura. De ce radea cerul? Doar e prietenul ei. Oare nu cadea de-adevaratelea? Era doar un vis ciudat? Apoi se uita in jos si vazu ca se apropie cu incetinitorul de o padure de brazi. Si mai vazu ceva, in mijlocul lor era o creatura. O fata. O cunostea. Era ea. Dar fata aia avea privirea goala, pierduta si culoarea ei pamantie arata ca si-a pierdut speranta. Si tintind-o cu ochii negrii, si cu gura deschisa, o astepta cu bratele sfasiate de tristete.
Pentru prima data de cand incepuse sa cada, se sperie. Se sperie de fata peste care avea sa se prabuseasca. Daca o va inghiti? Ea nu vroia sa fie un trup urat fara stralucirea sufletului! Ea vroia sa ajunga inapoi sus. Si nu-i parea rau ca sarise, pentru ca in cadere intelesese niste adevaruri. Doar ca isi dorea ca acum, inainte sa atinga pamantul si sa fie primita de fiinta aceea ingrozitoare, sa primeasca ajutor. Ii parea rau ca nu si-a luat o parasuta. Dar de ce si-ar fi luat atunci, cand era sigura ca putea zbura? Si, culmea, inca mai credea ca poate zbura si in clipa aceasta. Doar ca…privind in spate, vazu ca are doar o aripa. O aripa alba si tanara, care se zbatea atat de tare sa o ridice, incat incepuse sa doara ca un pumnal infipt in spate. Dar nu ii ceru aripii sa se opreasca, avea nevoie de ea. Trase aer in piept. Mult aer. Gandind ca daca va fi plina cu aer, va fi mai usoara si va cadea mai lent. Insa nu, caderea aceasta nu era naturala.
Atunci intelese! Acum nu mai cadea singura! Acum, cu gura deschisa, o aspira monstrul fara suflet de sub ea! Si incepu sa planga si sa spuna: Doamne, te rog, fa-mi drum inapoi catre cer! Mi-e teama de ea, si o urasc! Da-mi inca o aripa! Si in secunda urmatoare, se opri usor din cadere. Gravita uimita. Privi in jur, la dealurile crude, la apele ce le mangaiau inaintand printre arbori ca degetele iubitei prin parul iubitului ei. Privi si la padurea de sub ea – unde pe fata acelei fantome se citea ingrozirea…si cand privi in sus, un inger cu o aripa venea spre ea.
Si ingerul era stralucitor, incat abia isi putea tine ochii deschisi. Cand se apropie mai bine, ea vazu ca ceea ce stralucea era sufletul lui, iar trupul lui era transparent si clar ca o apa de izvor. Si in ochii lui citi ca e acolo pentru ea, ca o va ridica inapoi unde ii e locul. Intalnindu-se in aer, el se alatura ei si isi lipi aripa de aripa ei. Si cu o viteza ametitoare tasnira spre cer. Dar cand erau aproape sa-l atinga cu degetele, aripile au schimbat directia si au poposit pe un vis gri-albastrui.
Ea il privi. Simtea ca a fost intotdeauna cu ea. Ca el venise din ea sa o ridice. Si in ochii lui citea o bunatate care o umplea de bucurie. In bataia vantului, stateau si se priveau in ochi. O punte se creea intre sufletele lor si cand in sfarsit se materializa, cerul incepu sa se invarta cu nori cu tot, stelele cazura stralucitoare pe pamant, pamantul exploda si se forma un singur univers imens. Gravitatia disparu si acum pur si simplu pluteau fara nici o ancora.
Atunci el intinse mana. Ea isi puse degetele in palma lui si se simti completa. Era senzatia pe care sufletul ei o cunoscuse inainte de a se intrupa pe pamant si pe care acum o regasea. Ajunsese la destinatie. Si in noul univers albastru, erau acum doua suflete libere…sa iubeasca.