Saculetul

Era odata o fata care mergea pe un drum. Cu talpile goale. Un drum prafuit, pietros, pe alocuri mocirlos. Talpile ei simteau fiecare impunsatura de personalitate a drumului, pentru ca drumul nu e o dunga serpuita moarta, ci din contra, e plin de viata. El te duce mai departe cand il alegi, nu tu il mergi pe el…Pentru ca drumul se creeaza inaintea ta din visele tale, din asteptarile tale…si ele te conduc in viata nu? Ei, si fata asta avea cu ea un saculet…

In el punea floricelele de pe campurile de o frumusete rapitoare pe care le vazuse, conurile de brad din copacii in care se urcase si uneori cazuse, frunze din copacii care ii soptisera povete, iarba de unde poposise ca sa se odihneasca  si sa se destepte mai inteleapta, stelute de pe cerul care o ajutase sa viseze, dar si pietricele in care se intepase, bucatele de noroi uscat din mlastinile in care se impotmolise si in care ar fi crezut ca va ramane pe veci captiva (dar scapase, pentru ca era mai puternica decat crezuse mereu), spini de la trandafirii pe care se ambitionase sa ii rupa, cioburi de la obiecte pe care le sparsese si pentru care plansese…

Si tinea mereu cu ea acest saculet, dandu-si seama ca in el avea insusi sufletul ei…Era un saculet cu amintiri…Daca ar fi bagat mana in el sa scoata ceva la intamplare, poate ca s-ar fi alintat cu finetea unei petale de floare sau poate ca s-ar fi intepat sau taiat…Dar ar fi meritat chiar si durerea, pentru ca fiecare obiect din acel saculet o intorcea in trecut. Ii amintea ca traise si ca din fiecare zi traita invatase ceva nou, invatase sa fie mai buna si sa adune si rele si bune la un loc ca sa poata lua din unele intamplari invataminte ca sa le foloseasca pentru a face momentele frumoase de-a dreptul minunate…

In saculet era ea. Cu toate cararile pe care fusese si din care adunase suveniruri, cu toate sentimentele pastrate in miezul unui obiect aparent banal, cu temerile si bucuriile momentelor trecute…Daca i-ar fi lipsit oricare din aceste experiente…si deci, oricare din acele obiecte, nu ar mai fi fost Ea, asa cum se putea simti si vedea acum. Asa ca era recunoscatoare si spinilor si cioburilor si noroaielor si pietricelelor ascutite…Daca nu le-ar fi intalnit candva in calea ei nu ar fi putut acum sa le recunoasca si sa le ocoleasca. Si nu ar fi putut sa pretuiasca praful de sub calcaie gasindu-l matasos, in comparatie cu mocirla prin care trecuse (candva ii se parea dezgustator sa mearga desculta prin atata praf…).

Asa ca tinea strans la piept saculetul cu amintiri. Se tinea strans la piept pe Ea. Si aduna in continuare amintirile unor zile in care poate a facut lucruri care nu ar fi caracterizat-o pe moment, dar care au facut-o mai unica cu fiecare pas.

Si nu ar fi dat saculetul pentru nimic in lume. Mai ales pentru bani. Mai ales ca pentru ea ura banii…Cum sa dai ceva ce iubesti pe ceva ce urasti?

Doar, candva, va scoate pe rand din saculet cate o lectie pe care sa o dea copiilor ei, ca si ei sa invete cat de important e sa ai saculetul tau.

(ca raspuns pentru leapsa primita de la makavelliro.wordpress.com )