Avem o misiune

Flori de lumina pe un cer care straluceste bland. O luna rotunda intr-un colt, ca intr-o poza.

Prin aer se tes viziuni ale unui cer roz pe care se rostogolesc cu viteza luminii nori albi, nori galbeni, nori dintr-o vara mult indepartata dar pretutindeni. Mirosul ei poate fi regasit cu usurinta impregnat in moleculele de oxigen.

„ In mine se simte noiembrie. Si e noapte. Multa noapte.” Isi zise confuza. Si se facu brusc noapte, ca si cum sufletul i s-ar fi oglindit in jur.

Limbi de foc aprind noaptea iesind din pamant si pierzandu-se in aer, inainte de a atinge luna. Si luna ramane rece, argintie.

Si focul, lumina, culorile, stralucirea…se sting in izvoare de apa care fac bolta deasupra ei, intorcandu-se inapoi in pamant si lasand in urma o ploaie fina care o facu sa se infioare cand ii cazu pe piele.

Vantul aduce parca din alta lume notele unui cantec familiar urechilor ei. Si chemata de o voce calda se indeparteaza de cerul artificial si jos si se lasa atrasa de cantecul care se aude din ce in ce mai clar. Un cantec de iubire. O dragoste apasatoare e in aer, omniprezenta ca si aerul. O face sa se simta marunta si goala, caci in interiorul sau aceasta stare nu poate patrunde. Asa cum ploaia cade pe o umbrela si se prelinge mai departe fara sa se infiltreze in tesatura.

Si chiar daca ar fi patruns, s-ar fi risipit repede din ea, caci in noaptea din pieptul ei nimic bun nu se mai putea cuibari.

„Iubire…Ce sentiment strain de mine. Ma simt ciudat.Tot ce pot simti e…frig.

Ce e cu locul asta? Imi pare ireal, dar totusi pielea mea simte iarba sub talpi, ploaia pe piele, vantul pe obraz…E straniu. Nu inteleg unde sunt. Trebuie sa ies de aici…Am nevoie de o poteca, de o usa, de un semn…Dar prin iarba asta rece nu gasesc nicio carare…si in jur, ochii mei nu pot cuprinde zari sau orice altceva ce mi-ar putea opri privirea.

Uite, o silueta mai incolo…Parca. Nu pot spune cu siguranta daca exista sau e o naluca, prin bezna asta.”

Si incepu, cu privirea concentrata asupra obiectului din noapte care incepu sa capete contur, sa se apropie.

Roua din iarba o uda si o infrigureaza si mai tare. Vantul, neobisnuit de fierbinte, ii frige fruntea si margelute de sudoare i se preling pe obraz in timp ce picioarele ii sunt vinete de frig.

Iata-l, in sfarsit. E clar. E un copac inalt, cu trunchiul gros si coroana generoasa. Are un fel de stralucire si o aura de ceata, dar nu e de mirare. Totul e bizar aici. Si frunzele lui soptesc un vis si o chemare.

Se apuca cu bratele de trunchi si se catara, creanga cu creanga, creanga mai sus, creanga mai inalta, pana in varful copacului care se dovedi nefireste de inalt pentru un trunchi atat de scurt. Poate ca e un plop? Dar nu tinea minte sa te poti urca asa usor in plopi pana in varf…Dar cine statea acum sa se gandeasca? Si asa e totul prea confuz…

Din varful copacului nu se vedea noaptea ce ar trebui sa fie in jur…ci lumina calda de dimineata de vara. In jos e intuneric, dar dar de aici de sus, totul e scaldat in raze de soare.

„Daca voi cobori la loc, ma voi intoarce in intuneric? Ciudata situatie…De parca lumea ar fi luminata de soare doar sus printre nori si nu si jos, prin iarba. Si e naucitor de observat cum norii, in lumea asta, sunt galbeni si albi, si josi, rostogolindu-se prin iarba; pe cand aici sus, sunt rosii, trecand prin mine, ca si cum n-as fi.

Sunt doua solutii: cobor la loc in bezna aia care desi nu ma poate patrunde, ma face sa ma simt moarta…sau sar de aici, in lumina, si poate am sa mor…sau poate nu.

Si sari. Cazand prin aer, gravitatia parea sa nu existe, caci pamantul nu o atragea catusi de putin. Si intradevar, aici gasi o alta lume cand se opri din plutire. Lumina si caldura pretutindeni. In jur camp uscat de iarba aurie si plutind in vant, petale purpurii de flori cu miros de vanilie… Pasari taiand cerul albastre si cerul…alb, cu nori gri, ca un desen in carbune.

Un fluture verde trecu pe la urechea ei soptindu-i o cale pe care o zari sub picioarele ei, asteptand-o s-o astearna. Calcaiele ei se afundau goale intr-un praf gros, fin, caldut.

Si fiind singurul drum dintr-o poza nemiscata, il desena cu umbra ei si il urma in acelasi timp tacuta.

In ea, acelasi gol. De parca din pantece i-ar fi smuls ceva, de parca fusese victima unei operatii de amputare, sau a unei autopsii pe viu…din care scapase cu viata, dar fara organe. Si tot ce mai avea in ea era un creier care pulsa dureros lanturi de ganduri neincepute, nesfarsite, si amintiri negre care ucideau orice speranta sau bucurie.

Mergand pe drum, acesta parea sa se miste sub ea ca o banda rulanta independenta, in timp ce peisajul din jur nu se schimba deloc. Pana si fluturele verde ramasese inghetat in aer. Exact ca intr-o poza. O poza cu miros gretos de prea multa vanilie.

„Cat mai am de mers?

Doamne, unde sunt?

E vis? E adevarat?”

Ar fi plans de deznadejde dar secase, si desertul din ea nu mai putea naste decat maracini.

„Uite, un alt copac se ridica in zare…Poate e o alta poarta! Isi zise grabind pasul prin praful fin.

Un nuc. Un nuc cu frunze de smarald si fructe inchise in coji de piatra violet. Si se catara in el. Dintre ramurile lui serpuind spre cerul alb nu se vedea decat acelasi camp neschimbat, infinit…

Si mai incolo, aproape ireal, un drumet pe calea de unde se abatuse ea.

Sari din nuc si fugi intr-un suflet sa il prinda din urma.

Un om cu haina rupta, cu pantalonii zdrentuiti, cu palarie veche si picioarele goale.

Ii puse mana pe umar si cand el se intoarse imperturbabil de calm, il intreba direct:

– Unde sunt?

El o privi cu ochii lui verzi si zise, fara chef:

– Oriunde, dar nu in Iad…

– Poftim? Ce inseamna asta?

– Exact ceea ce auzi. Suntem oriunde, dar nu in Iad.

– Adica unde?

– Pretutindeni…si nicaieri.

Si mana ei ramase plutind in aer, caci omul se facu vant si se invarti in jurul ei ca un vartej iute, spunandu-i inainte sa dispara:

– Cauta muntele.

Poate ca acum ar fi plans. Dar nu putea. Totul devenise un cosmar si frumusetea magica a lumii in care se afla era grea, sufocanta, in loc sa fie incantatoare.

Porni din nou pe acelasi drum.

Si ajunse, dupa o vreme lunga, ce ii paru o viata, o viata de Univers, in fata unei paduri dese, intunecoase, din care rasarea un munte albastru, cu pisc inzapezit.

Se bucura de racoarea si de umbra padurii caci soarele incepuse sa o usuce si lumina sa o orbeasca de cand mergea pe camp. Intre brazi mirosea a menta si a fragi si a scoarta de copac si a apa verde.

Si desi se afla intr-o padure numai de brazi, se facea ca pe jos calca pe frunze zgomotoase de strejar.

Fosnetul multicolor al peticelor uscate dadea glas talpilor ei, dar si altor pasi mai grei….

Se intoarse cu grija si vazu un urs calcand agale inspre ea. Se intinse pe frunze si isi tinu respiratia. Stia ca trebuie sa faci pe mortul cand vezi un urs. Animalul o adulmeca, caci ii auzea respiratia suierand pe la urechile ei.

– Poti sa incetezi sa faci asta…stii? Nu e nevoie sa te faci de ras, sa minti, sa te prefaci…

Deschise ochii larg si dadu cu ei de un cer verde. I se paru ireal ca ursul sa ii fi vorbit. Dar auzi in continuare:

– Voi, oamenii, aveti impresia ca ne pacaliti facand pe „mortul”. Dar noi, chiar daca suntem „doar animale”, stim care e diferenta dintre un cadavru si un om viu, pentru ca avem simturi ascutite. Iar tu nu pari deloc moarta, chiar daca ai pe acolo pe undeva si un usor miros de cadavru.

– Cum adica? De ce as mirosi a cadavru?

– Nu stiu…Poate ca ai dormit pe undeva unde mirosea asa…

– Dormit? Nu am mai dormit de ani de zile…Asa imi pare.

– Atunci poate de asta. Esti sigura ca mai esti vie? Poate ma inseala pe mine mirosul…

– Normal ca sunt, doar iti vorbesc si te vad…

– Ha ha ha! Astea sunt argumentele tale? Pai sa stii si tu ca oamenii de obicei nu inteleg ce le spun daca vorbesc cu ei, si tu ai cam raspuns…Nu prea e in regula sa ma auzi…Dar de ce nu poti dormi? Ai ceva pe constiinta?

– Nu stiu, nu imi aduc aminte clar…Dar lasa asta! Spune-mi unde suntem acum?

– Intr-o padure, nu e clar?

– Bine, bine, dar padurea asta…in ce tara e? In ce loc?

– Tara? Nu stiu…Dar pot sa iti spun ca aici nu suntem in Iad. Oriunde dar nu in Iad.

– Si tu imi spui asta? Offf…E prea de tot.

– Stii ceva? Eu mai mult nu stiu si nici nu vreau sa aflu, dar daca pe tine te preocupa sa stii in loc sa te impaci cu ideea, trebuie sa urci pe muntele asta, si sus…vei gasi un intelept. El le stie pe toate. Eu nu mai am timp sa zabovesc aici cu tine, asa ca…mult noroc!

Si ursul isi lua zborul! Cat de incredibil ar fi fost, tot nu se putea mira…lumea asta era cu totul pe dos!

Ce alternativa avea? Trebuia sa urce pe varf ca sa afle o data si o data adevarul… Asa ca incepu sa urce.

Fu un drum anevoios, cu multe pietre lunecoase si acutite, cu ceata si frig… Dar ajunse sus in cele din urma.

Pe varf, zapada. Si picioarele ei goale, in mod neobisnuit, se simteau fierbinti. In jur, gol. Mult gol. Mai jos nu se vedea nimic din cauza norilor inghesuiti in jurul piscului. Dar mai sus, cerul bleu intens, apasator. Cer dureros de lin. Si vant. Vant care suiera pe la urechi si se joaca in par…

Statu acolo lunga vreme, gandindu-se ca inteleptul de care ii spusese ursul urma sa apara. Parca il si vedea: batran, cu barba alba lunga, cu haina alba….ca orice intelept. Dar nimeni cum isi imagina ea nu se zarea…

Doar vant…

„Vantul!”se gandi dintr-o data. „El e batran, dintotdeauna pe Pamant si Omniprezent… el a trecut prin tot Universul si le cunoaste pe toate…Doar el e aici, acum…” zise ea, capatand un pic de credinta in ceva.

Si intreba cu glas tare apoi:

– Vantule, tu esti inteleptul muntelui?

Si brusc, suieratul vantului se facu glas de om si spuse:

– In sfarsit, ai priceput…Ti-a luat ceva timp…

– Pai, da, e cam greu, caci, vezi tu…nu prea esti palpabil…esti cam transparent…

– Transparent? Asa crezi tu? Nu vezi cate culori sunt in mine? Dar lasa asta…intreaba-ma ce vroiai.

– Unde sunt aici, in lumea asta ciudata?

– Oriunde dar nu in Iad…

– Nu se poate! Si tu imi spui asta!!??!

– Pai asta e adevarul. Asta e ce ti-ai dorit tu si asta ai…

– Ce sa-mi doresc?

– Sa fii oriunde, dar nu in Iad?

– Am dorit eu asta? Cand?

– Pai nu iti amintesti?

– Nu…deloc…

– Ai avut o zi..grea. Si ti-ai dorit sa fii oriunde, dar nu in iadul care credeai ca devenise viata ta…Si cand iti doresti ceva foarte tare se indeplineste, nu stii?

– Dar, ce se intamplase? Ca nu imi aduc aminte nimic…

– Mai mult nu pot sa iti spun.

– Bine, dar cat mai stau aici?

– Pana ti se hotaraste soarta.

– Cine sa hotarasca?

– Marele Intelept…

– Tu?

– Nu…ha ha ha…eu sunt doar Inteleptul Muntelui…Sunt ajutorul lui.

– Vreau sa plec de aici!

– Nu vrei sa ramai??

– Nu, normal! Cum as putea trai in ciudatenia asta de lume pustie??

– De ce spui asta? Doar lumea asta e copia fidela a imaginatiei si dorintelor tale…Nu le recunosti? Luna, artificiile, muzica, copacii, campul cu flori, fluturele, muntele, cerul…Ai totul, tot ce iti placea tie… Si nici ceea ce crestea in tine si nu iti doreai sa existe a disparut. Nu asta ai vrut tu? Si in plus, a disparut toata lumea din jur, asa cum ti-ai dorit…

– Nu e adevarat…in visele mele nu e era totul atat de rece…

– Pai asta e din vina ta. Pentru ca ai renuntat la sufletul tau atunci cand ai decis sa faci gestul ala necugetat…Tu esti rece, nu lumea din jur.

– Vina mea? Ce gest?

– O sa afli.

– Vreau sa stiu acum!

– Toate la timpul lor.

– Dar, ai zis ca a disparut toata lumea…Eu am intalnit un drumet aici…

– Era doar constiinta ta.

– Nu mai inteleg nimic. Te rog, ajuta-ma sa scap de aici…Vreau sa ma intorc in realitate. Spune-mi, te rog, ca e posibil…

– Este. Vezi tu celalalt varf care se ridica printre nori?

– Da…

Acolo e realitatea. Acolo trebuie sa ajungi.

– Acolo? Dar cum? Ar insemna sa cobor atata drum, si apoi sa merg pana la muntele ala si sa il urc…

– Nu. Pentru ca de aici nu mai poti cobori. Norii de sub tine nu te vor lasa. E doar o cale sa ajungi acolo.

– Care?

– Tine-ti palmele sa iti dau ceva.

Ea isi puse mainile cos si astepta tremurand.

– Ai petalele astea de trandafir si….un creion. Fiecare petala poate fi folosita doar o data. Si creionul se termina curand, scurtandu-se cu fiecare urma pe care o va lasa, disparand apoi cu totul.

Vantule, tu esti un intelept…cum poti sa imi pui astea in palme si sa imi pretinzi sa ma ajut de ele?

– Nu ti le-am dat degeaba. Te vor ajuta.

– Cum??

– Fa un pod.

– Pod?? Cu o mana de petale si un creion?

– Da, rase vantul. Vroiai sa fie simplu? Hai, ca se poate. Te las acum, gandeste-te bine. Raspunsul e in ceea ce stii sa faci mai bine.

– Stai…

Dar vantul pleca lasand in zari o liniste profunda.

„Ce sa fac eu acum? Care o fi trucul? O fi vreo formula magica? Vreun desen sau instructiuni ascunse undeva pe aici?

Poate ca daca le arunc in vant, se asterne un pod…”

Si le risipi in cer, dar petalele se intoarsera inapoi in mana ei, ca un bumerang.

„Hm…nu asta e solutia…Dar la ce foloseste creionul? Ce pot face cu un creion? Hm…Sa desenez…Sa scriu…Dar pe ce sa scriu?”

Si raspunsul o fulgera ca o lumina care o umplu.

„Pe petale! Da!”

Si luand o petala incerca sa deseneze un pod pe ea…dar petala se prefacu in praf de stele si cazu pe norii de dedesubt…

„Nu e asta…”

Si luand o alta petala incepu sa scrie pe ea…Se hotari sa descrie podul…Si pe masura ce cuvintele se asterneau si creionul se scurta, intelese ca trebuia sa aleaga numai cuvintele potrivite:

„ Din varful degetelor mele incepe sa se astearna, piatra cu piatra, un pod de smarald…Si lipite cu speranta si credinta, bucatile de piatra se aduna si se arcuiesc peste norii albi ca vata de zahar pe cerul senin. Arcul sau, precum un sold rotund de fata, se coboara spre muntele invaluit in stralucire, numit „realitate”. Si, piatra de smarald cu piatra de smarald, podul meu atinge un pisc albastru si se ancoreaza acolo. E gata. Ma asteapta.”

Si cand ridica privirea, caci creionul i se pierduse intre degete si ultima petala fuse acoperita cu bucle gri, ca o minune, podul chiar pornea de la varful degetelor ei si se arcuia sub soare pana pe celalalt varf.

Fara sa zaboveasca, facu primul pas cu grija, temandu-se ca podul s-ar putea prabusi…Dar nu, era real, rigid. Asa ca, nerabdatoare, fugi pana pe partea cealalta. Si cand puse ambele talpi pe roca albastra, disparu.

Deschise ochii.

Deasupra ei,cer albastru, pe care se plimbau norisori de lapte…Zgomot. Forfota in jur, dar undeva in departare. Un claxon. Masini?

„Sunt intr-un oras!”

Cu o mana pipai in jur. Iarba. Freamatul frunzelor trada prezenta unor copaci in spate.

„ Un parc…” isi zise.

Si apoi, privi catre picioarele ei, pentru a se asigura ca nu le va regasi tot pe un varf de munte. Dar nu le putu zari!

Intre ochii ei si varful degetelor sale se ridicase bombata o burtica…Parea sa aiba o mingiuta sub rochia alba.

Realiza ca degetele sale de la mana stanga erau impletite in jurul altor degete, si cand se intoarse, ochii ei intalnira stralucirea privirii pline de dragoste a iubitului sau.

– Ai adormit, micuta mea…Zise el mangaind-o pe frunte.

„Am adormit… isi zise ea fericita in gand. Am visat…Doamne, nu a fost adevarat…”constata usurata.

Intr-o seara, isi dorise sa se termine totul. Sa dispara si ea si toti din jur care o raneau. Isi dorise sa fie oriunde, dar nu in iadul din viata ei. Pentru ca tocmai aflase ca e insarcinata si ii spusese si lui, iubitului ei. Si el, speriat, pentru ca se gandise ca abia aveau cu ce supravietui ei doi si nu ar avea ce oferi unui copil, ii spusese ca nu e pregatit. Si ea, nu ar fi putut sa renunte la copil orice ar fi fost. Ar fi renuntat la orice dar nu la copil. Cum sa il ucida fara mila? Cum sa isi permita ea sa decida daca va trai sau nu? Cum sa distruga ceva ce isi dorea atat de mult? Dar cum sa ramana singura? Fara iubirea lui? Crezuse ca o iubea cu adevarat, si ca asta insemna sa fie impreuna orice ar fi! Orice ar fi! Mai ales intr-o situatie atat de fericita pentru doi oameni care se iubeau nemarginit: sa aiba un copil al lor…Parca atunci lumea se sfarsise pentru ea. Nu isi mai gasea rost si era speriata. Ganduri negre o sufocau. Si printre lacrimi si suspine, simtind ca i se frange inima, lua decizia gresita. Sa puna capat suferintei tuturor si sa se stinga pur si simplu lumina, pierzandu-se in nestiire. Si isi dusese la gura o mana de calmante si le inghitise. Insa imediat, el se intoarse acasa sa ii spuna cat de mult isi dorea de fapt acel copil si sa fie cu ea pentru totdeauna si o dusese la timp la spital. Un caz fericit.

De atunci ea avea acelasi cosmar mereu…Ca sa nu uite ce s-ar fi intamplat daca el nu ar fi venit atunci atat de repede. Cu timpul se va vindeca…Vor fi cu totii fericiti. In cele din urma…Dar daca ar fi inteles de la inceput ca un copil e o binecuvantare indiferent de situatie si ca el trebuie pastrat, nascut, crescut cu iubire mai presus de orice dar material, acea poveste fericita nu ar fi avut un inceput trist, ca o pata care cu greu va iesi din memoria unor oameni care au ales intai sa greseasca, pentru ca apoi sa invete o lectie importanta.

E adevarat ca e nevoie mai intai de o mare dragoste intre el si ea. Dar, asta e normalitatea, sau altfel zis, ideal. Daca se intampla fara sa fie chiar asa?

Copiii nu se „intampla” din greseala, ci pentru ca sunt trimisi de Sus. Nu exista moment nepotrivit pentru aparitia lor. Si intotdeauna se gaseste o solutie ca sa le faci si lor loc in viata ta. Intotdeauna. Sa nu il vrei, inseamna sa ii semnezi sentinta la moarte. Macar da-i viata si da-l cuiva care si-l doreste chiar daca nu e al lui. Lasa-i sansa sa se nasca si sa creasca, sansa pe care nu ai dreptul sa i-o iei tu, pentru ca nu tu i-ai dat-o.

Daruieste viata si vei primi viata. E simplu. E indiscutabil. Punct.

Anunțuri

Pe drum

Ai plecat singur la drum…N-ai mai asteptat primavara. Toamna e pe duca si iarna se apropie, dar asta nu te sperie. Ar fi fost mai groaznic sa nu pleci. Sa te temi. Sa stai sa astepti o primavara care nu ti-ar fi garantat nimeni ca ar fi fost mai calduroasa sau mai insorita decat toamna tarzie de acum. E adevarat ca primaverii ii urmeaza intotdeauna vara, si ca dupa toamna de acum va veni cu siguranta iarna, dar ar fi fost mult mai greu sa ramai acolo unde ti-era mai confortabil si sa te intrebi cum ar fi fost sa fii unde esti acum, dupa ce ai plecat.

Si-apoi, stii sigur ca zapada va cadea si ca va fi tare frig…dar tu iubesti zapada…si iubirea asta iti face cald in suflet, si gerul nu mai e atat de crunt…

Nici macar nu stii drumul…Nu ai mai fost pe munte pana acum. Ti-ai dorit, ai visat, ti l-ai imaginat in atatea feluri…mereu invaluit in magie si in lumina unui soare datator de viata.

Nu stii ce pericole te asteapta, dar iti poti inchipui…Nu ti-e frica. Asa ti-e felul. Nu prea te sperie nimic…Simti ca poti imblanzi si ursii, ca daca ai cadea,ai cadea in picioare, ca frigul te poate doar amorti, nu si ucide. Nicio panta nu e prea abrupta ca sa ti se para imposibil de urcat, nicio avalansa nu te-ar ingropa – caci focul din inima ta ar face carare prin valurile ei, nicio roca nu e prea greu de supus pasului tau.

Nu ti-ai luat nici echipament, nici haine foarte groase. Pentru ca te-a luat prin surprindere decizia ta de a pleca. Erai intr-o perioada cand nu planuiai sa mai pleci undeva pentru multa vreme. Dar stii doar ca planurile nu se indeplinesc intotdeauna, doar pentru vise e regula asta…Viata are multe intorsaturi si multe surprize, dar tocmai de aceea este perfecta, minunata. Priveai intr-o zi pe fereastra, la lumea care trecea pe sub geamul tau si incercai sa le citesti gandurile…E un obicei de-al tau. Iti place sa citesti oamenii, esti un mic om de stiinta…cercetezi sufletul uman. Si cum priveai asa, ai stranutat si cand ai deschis ochii ai vazut pe cineva care traversa cu un rucsac in spate…Ori venea, ori se ducea inspre munte. Si l-ai strigat, pentru ca parea sa aiba vise comune cu ale tale…Dar nu te-a auzit…Era prea visator…Si atunci in inima ta a rasarit un mugur de dorinta…N-aveai nimic de lasat in urma si nici altceva mai bun de facut…decat sa stai pe geam, cu planurile tale de a nu face nimic…

Prin urmare, ti-ai luat la revedere de la trandafirii de pe pervaz, caci ei erau tot ce lasai in urma, si sperai ca nu vor muri neavand cine sa ii ude si ai parasit brusc fereastra. Ti-ai pus in rucsac doar atat: o patura de speranta sa iti tina cald, o punga cu vise ca sa rontai cand ti-e foame, o sticla de credinta ca sa nu mori de sete, un cort pentru doi si poza muntelui pe care iti doreai sa urci. Mai mult nu ti-ar incapea si nici nu ai nevoie.

Si ai pornit.

Cand inca mai paseai grabit prin oras, te-ai fi putut intoarce, ai fi putut renunta…mai ales ca ai auzit la radio anuntand zapezi. Dar nu ti-a stat vreodata in fire sa renunti usor…Si muntele acum te-asteapta, caci a simtit ca vii. Cum sa-l dezamagesti?

Cu vremea ai lasat in urma si lumea din oras, si trenul te-a purtat cu grija spre destinatie. Pe drum nu ai putut sa dormi, caci trebuia sa uiti ce lasi in urma si sa cuprinzi cu sufletul vremea ce ti-a ramas pana in gara. Si trenul, ingrijorat tot iti soptea: „Nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce, nu-te-duce”…dar tu zambeai, gandind ca el prostutul, e obisnuit pe calea lui cea sigura, mereu aceeasi…nu are cum sa stie…nu are cum sa vrea mai mult…

Acum sunt multe zile de cand ai coborat din tren, in gara in care nu te astepta nimeni…Cel putin nu ai stiut daca te astepta cineva…si nici acum nu stii…Daca nu ai spus nimanui ca vii?…De unde sa stie?

Si drumul ti s-a pus in fata, invitandu-te sa-l faci poteca. Nu stii traseul…Nu stii pe unde au mai mers altii, si care e calea cea mai sigura…asa ca o iei pe unde simti, pe unde privirea te poarta, incantata de flori albastre, de paduri pictate de toamna gratioasa, de brazi cu parfum de Craciun, de nori din ce in ce mai josi, pufosi…

Si in timp ce sufletul ti se hraneste cu franturi din peisaj, picioarele iti merg fara vointa ta, caci gandurile iti sunt departe…Parca intr-un fel, ceva nevazut te poarta intr-acolo, un sentiment puternic…o credinta launtrica care iti face inima sa bata cum nu ti-a mai batut vreodata.

Genunchii ti se simt slabiti si mainile te dor de ger. Obrajii iti ard si ochii iti lacrimeaza. Si drumu-i tot mai greu, si geru-i tot mai crunt, si ultima franghie a toamnei de care te tineai, se rupe…si pici, urcand, in iarna.

Daca sentimentele tale nu ar fi atat de intense si daca dorinta ta nu ar fi atat de mare, poate ca trupu-ti vlaguit ar fi cedat de mult. Si te-ai fi prabusit pe o cale care-ar fi ramas fara de capat…Zacand, si asteptand sa vina muntele la tine, printr-o minune….sau macar cineva sa te salveze…Dar sufletul tau frige ca un soare intr-un miez de vara, si il simti desprins de trupul care incepe sa devina rece si colorat albastru. E timpul sa innoptezi…Si iti asezi cortul pentru doi care ti se pare imens inauntru, dar simti ca in curand isi va indeplini menirea. Si intri in el, si pui pe tine patura de speranta, si te mai incalzesti. Si rontai cateva vise din zile cu soare si iti amintesti de trandafirii tai de acasa…Si bei o gura de credinta si apoi adormi. Adormi si visezi cum ai ajuns pe varf, iar cand te trezesti, nu-ti mai e nici frig, nici greu, si canti urcand. Caci visul tau din noapte te face sa iti doresti si mai mult, sa crezi cu adevarat ca acolo trebuie sa ajungi. Si te mai uiti o data la poza ce-o ai cu tine. Cu siguranta ai facut un pas corect atunci cand te-ai aventurat pe aceasta cale, caci muntele iti zambeste din fotografie. Si simti ca te asteapta, asa ca grabesti pasul si canti mai cu bucurie.

Si mergi, si urci, si te agati de tot ce ar putea foarte usor sa fie obstacol, insa pentru tine e doar un ajutor…Nu e nimic sa-ti stea in cale. Nu stii daca esti pe un drum corect…Nu stii daca mai ai mult de mers. Nu stii ce vei gasi in varf. Nu stii ce te asteapta pana acolo si inapoi. Tot ce stii e ca muntele exista. Si ca tu il urci chiar acum. E o noua zi din cele multe.

Si nu poti fi sigura de nimic… cel putin nimic exterior tie… adica de…varf.

Zapada din octombrie

S-a mai sfarsit o saptamana. Aproape o saptamana…Cinci zile in slujba unor idealuri frumoase ce se vor naste intr-o primavara…curand. Incui bine usa. Cobor. Ies in strada. Zumzetul vesnic fara de care nu s-ar mai numi „Bucuresti”. Si-n razele farurilor…minune!

Firava, indrazneata, sclipind…zapada! Ninge. E doar octombrie si ninge…Tocmai ma gandeam acum cateva zile cand ma dezbracam de palton, incinsa, ca odata, cand eram in clasa a sasea, a nins pe 23 octombrie. Si-n ziua aceea, cand ma gandeam la asta, era 20 octombrie si ma bucuram de zi de vara in miezul toamnei. Tin minte clar ziua de acum 10 ani…Fusese cald si ma dusesem la scoala in pantofi decupati in varf, si a trebuit sa ma intorc acasa prin zapada…Noroc ca invatam la cel mult 200 de metri de casa.

Si azi, dupa un deceniu, e 24…octombrie. Mai sunt exact 2 luni pana la magicul Craciun si totusi eu ma simt ca in Ajun dintr-o data. Luminile cladirilor, felinarelor si farurilor ar putea fi foarte bine beculete de pom…Si orasul miroase a brad. Numai fulgutii astia micuti si dragi sunt „de vina”…

Intind palma. O tin asa cateva secunde ca sa pot primi darul cerului…Si ma conving: chiar e zapada. Fulguieste usor, ca intr-o noapte de poveste cand copiii incantati cu povesti viseaza zane…

Nedespartita de muzica, ca intotdeauna, am norocul sa opresc exact pe un post de radio cu muzica simfonica…O, Doamne, cum ma invaluie, cum ma cuprinde, cum face cald in mine…Si zambetul imi renaste inevitabil intre obrajii arzand. Concert de vioara si violoncel…Divin. Inaltator.

Ajung la o intersectie. Trebuie sa traversez inainte. Fara sa ma gandesc deloc ma intorc la 180 de grade si schimb sensul. De ce sa ma duc atat de constiincioasa spre casa? Ce ma asteapta acolo? Ce-mi lipseste de acolo? Nimic mai mult decat caldura unui pat confortabil. Dar eu vreau mai mult. Vreau sa vad ce nu am mai vazut. Vreau sa merg pe jos si sa ma ninga.

Si nu stiu incotro ma indrept. Zona mi-e straina. Dar de la prima cuprindere cu privirea, atat de draga…

Are un iz de „de demult”…Cladiri vechi, cochete, unele parasite, altele ruine, altele locuite si vii. Se astern pe rand, la dreapta si la stanga-mi…Drumul pe care plutesc neauzindu-mi pasii, sub perdeaua fina de zapada, straluceste ireal. Pana si masinile care trec in sens opus au o anume aura datorita fulgilor asternuti pe ele…Cat de magica poate fi lumea cand simti…Si ce frumos e Bucurestiul. Incep sa il cunosc altfel. Singura, la pas, doar eu cu el, sau poposind unde nu obisnuiam sa o fac in alte dati…Mi-e drag…Nu credeam ca o sa ajung s-o spun…Dar in orasul acesta mare, schimbandu-ti calea de pe o strada pe alta poti sa fii in o mie de locuri in aceeasi zi. Sa iti imaginezi ca esti altundeva si sa fii pur si simplu. Orasul acesta iti primeste visele in bratele sale si ti le ridica spre cer…Mi-am dat seama ca daca cerul nu s-ar vedea atat de putin printre cladirile sale inalte, nu l-as mai iubi atat. Nu as mai vrea atat sa ajung acolo unde el e nemarginit…Pentru ca atunci cand ai putin, iti doresti mai mult. Daca ai totul deodata, la ce sa mai visezi?

O alta intersectie…Habar nu am incotro sa ma indrept. La stanga? La dreapta? Tot inainte? Oare care drum e mai surprinzator? O iau inainte si brusc ma rasucesc si mai traversez o data la dreapta. :)) Rad singura. Ce-mi place de mine cand sunt atat de imprevizibila! E palpitant sa merg eu cu mine pe strada. He he!…

Viorile canta cu patima o sonata care parca e facuta sa descrie caderea zigzaguita a fulgilor de nea in lumina farurilor. Violoncelul le acompaniaza grav si apoi ele urca si tipa vesele, tulburator. Cat de frumos…Muzica din Rai…Ma transpune…

E o strada intunecata, cu umbre si lumini pe alocuri…cu frunzis jos si galben, translucid in lumina becurilor. Cladiri mirosind a carti vechi, vechi de tot si ingalbenite de soare si ploi…Casute muscate de gat de timpul pasional…Ferestre stralucind in noapte, risipind parfumul unor vieti straine. Oare cine o fi dincolo de ele? Batranei sorbind din ceai de tei, nestiind ca afara ninge timpuriu? Copii jucandu-se cu bucuria sincera a celor care il asteapta mereu pe Mosul? Iubiti zgribuliti sub paturi rosii? Singuratici pictandu-si noaptea cu amintiri si caldura viselor de iubire?

Mister…Visare…

Ghirlande de iedera sufoca in sarutul lor cateva casute rusinoase si ascunse…Peste garduri si porti impletite, inflorate, rasucite, spiralate, se leagana plete aramii de vita de vie.

In vapaia rece a felinarelor albe continua sa se cearna mai timida acum, zapada toamnei. A nins cu frunze, ninge cu nea. Ninge cu vise.

Uimire. Fericire. Simtire.

Muzica rasuna cristalin si un pian s-a alaturat viorilor, violoncelului…E cantecul inimii tresaltand, e melodia serii in care inaintez.

O pisica neagra imi taie calea, eu ii tai urma…

Pe buze simt sarutul fulgilor si pe gene mi se aseaza si apoi se topesc soapte albe ale unei ierni departe. De le-as putea pastra…Sa se adune, una, alta, si sa ma imbrace in alb…Dar daca in mine e cald…se preling pe obraz topite. Si plang cu lacrimi care nu sunt ale mele…

Oare mai vad si altii ca ninge? Oare simt si altii fiorii? Pentru ca e usor sa treci totul cu vederea cand esti prea grabit si ingandurat si nu-ti mai pasa de maruntele lucruri marete…

Intr-un moment de ratacire ajung intr-o statie de troleibuz. Si drumul m-ar ispiti si as merge asa ani in sir…si zorii m-ar surpinde de mii de ori visand…Dar simt sa scriu…Si ma opresc sa astept troleul spre casa. Stand acolo, cu timpul tinandu-ma prietenos de mana, ma mir si rad cu tot sufletul meu. Luminile masinilor de pe bulevard inghetate in trafic ma inunda. Zapada tot cade, tot canta vioara…E vis? E prea frumos…

Soseste tarziu si totusi prea curand si troleul. Urc. Ma asez. Scot pixul. Deschid agenda. O foaie ma asteapta, imi surade.

Si scriu…Si tu stii.

More than meets the eye

il vezi?

A fost odata (dar nu chiar odata…mai recent,asa, in zilele noastre) ca niciodata ( dar nu chiar niciodata, caci nu se stie daca mai sunt si altii asa ca el…asa ca nu pot spune “ca niciodata” cu mana pe inima)…un omulet transparent.

Hm…cum sa va descriu eu un omulet care nu se vede?

As spune pentru inceput ca este foarte frumos. Pentru ca prin el si in el poti vedea lumea in culorile sale cele mai intense. Caci lumea, filtrata printr-un suflet pur, e de o mie de ori mai minunata. Si frumusetea lui vine din stralucirea sufletului. Un suflet care nu are granite in acel trup de sticla. Si daca stii ca el, omuletul, e acolo,in fata ta, cand astepti la un semafor sa traversezi, poti sa vezi in aer niste particule stralucind in lumina calda a soarelui din zori. El e. Straluceste magic undeva in multime cand tu te indrepti grabit catre o destinatie. Si daca l-ai vazut…fara sa stii…zambesti si in jurul inimii simti cald.

Acest omulet nu a fost dintotdeauna asa. Transparent. El a ales sa fie. Pentru ca astfel, oricine il va intalni, chiar daca nu va stii ca e acolo, si ca e om, sa poata privi altfel lumea, viata, iubirea. A ales sa isi schimbe infatisarea de dragul oamenilor pe care ii iubea enorm, chiar si cu riscul ca atunci cand o va gasi, fata visurilor sale sa treaca pe langa el, pentru ca nu il va vedea…Dar e un risc mic…Caci el isi spunea ca fata aceea va stii sa vada. „Ma va vedea chiar si fara trup, pentru ca ea va fi suflet, si tot sufletul meu o va atrage….” Cine stie cat va avea el de asteptat pana cand ochii sufletului ei il vor zari?

Si cum spuneam, el alesese sa fie asa. Caci nu vroia ca oamenii sa se limiteze in a-l cunoaste pe el fizic…asa poate ca mai repede l-ar fi ocolit si ignorat. Si el nu ar fi putut sa ii atinga inauntru, caci oamenii evita sa se uite unii la altii pe strada. Si se uita in gol. Unde, in gol e de fapt el. Si privind asa, „in gol”, cine stie, un baiat trist sau o fata plictisita isi vor spune intr-o zi: „ Hei, parca ieri nu era asa de frumos pe strada asta…Ia uite, ce floricele vesele o marginesc…” „Ia uite frunzele de pe jos ce minunate sunt…” „Ia uite ce aroma de trecut are cladirea asta parasita…” sau „Hmm…ce aura luminoasa are baiatul de pe partea cealalta a drumului…” sau „Ce frumoasa este fata aceea incruntata”…Prin trupul lui, ceilalti ar fi descoperit o frumusete magica a lumii, a oamenilor, pe care au uitat sa o citeasca si sa o aprecieze…sau despre care au incetat sa mai creada ca exista.

Si redeschizandu-le ochii si sufletele, omuletul transparent le va starni pofta de viata si acestia vor continua sa vada si restul minunilor din drumul lor…

Un singur lucru isi dorise el sa pastreze vizibil. Pantofii. Pantofii lui maro. Cand Marele Vrajitor acceptase sa il preschimbe din baiat cu piele de culoarea frunzelor de plop uscate, ochi caprui si parul brun, in om ca sticla, a avut dreptul sa pastreze un singur lucru vizibil.

Ai ales? Il intrebase Marele Vrajitor.

Da…Nu sunt asa sigur daca e o idee buna, dar…Am ales.

Ce pastrezi?

Pantofii.

Pantofii? De ce? Argumenteaza. Ii zise cu suierat de vant Vrajitorul.

Da. Pantofii. Pentru ca vreau ca si oamenii care merg cu fruntea plecata sa ma vada si sa isi ridice capul ca sa cerceteze cine merge in ei. Si atunci sa vada prin mine. Cred ca asta e o solutie foarte buna ca sa le atrag privirea acolo unde conteaza. As fi pastrat inima mea vizibila, ca fata care ma va iubi sa mi-o poata vedea candva…Dar…ar fi fost de groaza sa merg pe strazi si oamenii sa vada o inima pulsand plutind in aer…

Asadar, pantofii…Esti sigur?

Da.

Si atunci, Marele Vrajitor sufla vant peste el si il facu…om transparent…cu pantofi. Si desi era transparent, il puteai atinge si simti, caci trup inca avea, forma si caldura…

Omuletul transparent umbla si zi si noapte pe strazi ca sa intalneasca cat mai multi oameni si sa le deschida ochii. Si tare se mai bucura cand chipul cuiva se preschimba privind in directia lui. Si plictiseala, raceala, apatia, incruntarea, tristetea, deveneau mirare, zambet, minunare, visare, sclipire in ochi, bucurie…

Isi amintea de fiecare om in parte pentru care existenta lui provocase un zambet. Erau sute de mii, dar el nu se oprea aici. Vroia sa fie miliarde. Si asa calatorea prin toate orasele, toate tarile, toata lumea. Daca ar fi aflat ca este viata si pe alte planete s-ar fi dus si acolo.

Ziua mergea, caci tare ii placea sa colinde lumea…si noaptea se mai oprea sa se odihneasca si dormea in copaci, pentru ca oamenii sa observe, plimbandu-se, luna, stelele, maretia universului…Insa nu dormea mult, ci doar cat sa aiba acel vis. Visul lui de iubire. Cu fata aceea care va sti sa priveasca si sa simta. Ii era de ajuns sa viseze asta o secunda, ca se umplea de speranta cat pentru o viata.

Si tot mergea, si tot cutreiera…Si lumea il vedea, desi el era invizibil. De fapt, intelegeti voi, nu pe el in vedea, ci prin el privea…ceea ce altfel nu ar fi zarit.

Si unii se ciocneau de el, sau ii vedeau pantofii mergand singuri si incepeau sa se gandeasca daca nu exista oare si o alta fata nevazuta a lumii asteia…Si uite asa, incepeau sa mediteze asupra unor lucruri mai presus de existenta comuna, vizibila, de rutina a oamenilor…Astfel, ajungeau sa redescopere in ei adevaruri mari si sa isi dea seama ca alte valori sunt mai importante decat cele dupa care se ghidasera in societate pana atunci. Si schimbarea in bine devenea iminenta, si se producea apoi treptat.

Omuletul transparent putea doar sa banuiasca aceste schimbari care se produceau in oamenii care il intalneau… Pentru ca pe multi dintre ei nu-i mai vedea niciodata. Si asa visa uneori ca peste ani, cand munca lui va fi aproape de desavarsire, lumea va fi o biluta albastra plina de oameni fericiti, vii, iubitori, intelepti…cu ochii deschisi.

Intr-o zi, statea pe malul unui lac. Si privind doua lebede care formau o inimioara cu gaturile lor arcuite armonios, se gandea ce minunat e ca ele sunt suflete pereche pe viata.

Se asezase acolo ca sa atraga atentia celor care se plimbau prin parc asupra fapturilor albe de basm. Si putea sa stea foarte aproape de cele doua lebede caci ele nu il vedeau.

Pot sa ma asez si eu langa tine? Se auzi un glas.

Se uita deasupra lui si in lumina soarelui se ivise o fata cu parul castaniu si zambet ca o raza rupta din soare.

Privi in jurul lui mirat, daca nu cumva era o alta persoana careia i se adresase fata. Dar dupa ce isi roti privirea, se uita din nou la ea si ea ii zambea, asteptand un raspuns.

El isi intinse mainile, le privi: era inca transparent. Si ii raspunse:

Da…te rog…ia loc alaturi.

Fata se puse langa el si ii zambi in continuare. El, uimit, nu mai avea cuvinte. Asa ca o privea cum nu mai privise pe nimeni vreodata…ca pe o creatura magica. Apoi o intreba:

Ma vezi?

Ea rase.

Da…te vad.

Pai…cum? Ca eu sunt….aa…

Transparent?

Da.

Tocmai de aia de vad. Ca esti transparent.

Cum asa?

Te vad pe TINE. Daca nu erai transparent, as fi vazut un baiat oarecare stand aici si nu m-as fi apropiat.

M-ai zarit usor? Poate ca imi pierd harul…

Nu…eu de obicei privesc natura foarte atenta, o admir, o savurez, o imortalizez in sufletul meu…Si locul acesta, unde stai tu, mi-a atras atentia prin stralucirea din aer mai intai. M-am concentrat apoi si imediat am vazut ca tu straluceai.

Ooo…asta nu mi s-a mai intamplat de cand sunt transparent…Sa se uite cineva la mine si sa stie ca sunt aici…

Ea ii zambi.

Si tu, cine esti?

Eu sunt o fata transparenta.

Tu? Pai te vad!

Aham…Asa cum te vad si eu pe tine…pentru ca te simt.

Tu chiar esti transparenta? Intreba el mirat.

Da…uite…zise ea si se apropie de lebede usor. O mangaie pe una din ele si aceasta nu tresari pana nu simti greutatea palmei pe capul ei.

…Chiar esti…Si cum ai ajuns asa?

Pai…Marele Vrajitor m-a transformat, cum altfel se putea?

Il cunosti?

Da…l-am gasit intr-o zi cand stateam singura in salcia unde ma urc de obicei.

Si eu tot intr-un copac l-am cunoscut. Si ce ti-ai dorit?

Sa fiu transparenta ca oamenii sa nu mai vada doar frumusetea mea exterioara si sa se opreasca la ea. Ci sa vada sufletul din mine. Privind prin mine, sa descopere adevaruri.

He he…cam asa ceva am vrut si eu…Tu ce ai pastrat?

A fost greu…dar am pastrat stralucirea din ochii mei. Oricine ma vede, vede de fapt doua scantei plutind. Si scanteile astea, se oglindesc in ochii celor care le vad si ii lumineaza. Le redau lumina din privire astfel. Dar ei nu stiu…Cred ca sunt licurici. Licurici care ii fac brusc sa creada in basme si sa fie veseli…iar cand esti vesel si crezi in basme, iubirea si speranta se strecoara in sufletul tau si se cuibaresc acolo…

Hm…ce frumos…asa e…

Si mi-am mai dorit ceva, zise ea si ochii ii sclipira mai tare.

Puteai sa iti mai pui o dorinta?

Da…

Eu n-am stiut…

Poate pentru ca nu ti-ai dorit destul de mult o alta dorinta, ii zise ea…

Si ce ti-ai dorit?

Pai…am vrut ca atunci cand il voi gasi pe El, El sa ma vada si sa nu treaca pe langa mine si eu sa il vad pe El.

Hm…buna dorinta. Si crezi ca functioneaza?

Ea rase.

Pai nu stiu…sa vedem, zise ea apropiindu-se de el si sarutandu-l usor, ireal…

El se facu deodata rosu cu totul si nu mai fu transparent. Iar ea, deveni la randul ei la fel de rosie.

Ce-i asta? Zise el cu glasul tremurand de emotie.

E efectul dorintei mele. Nu-ti face griji, trece la urmatorul sarut.

Si il saruta din nou. Si iar si iar si iar si iar si iar…

Iar oamenii care se plimbau in jur si se uitau spre lac vedeau cum o lumina rosie palpaia inaintea celor doua lebede. Si se gandeau ca e doar lumina soarelui ce apunea, filtrata prin frunzisul ruginiu.

De fapt…era iubire.

Lapte si Cacao

E o toamna lunga, lunga…Cum n-a mai fost de ani. Si frunzele au cazut alene, dansand in soare, pictand orasul gri in rosu si in galben si in brun…Si frunzele soptesc povesti daca le prinzi sub pasul tau, caci ele stiu ce glasuiesc o vara trainicii copaci – sufletul pamantului.

Valsand prin soare, una si una, s-au avantat, dragutele, si s-au facut zapada. Zapada colorata, zapada calda, fosnitoare…Lunecus tocmai bun pentru visele care au scos saniuta cu picioare de acadea bastonas din camara sufletelor. Si visele ar striga „Partieee!”, numai voce de ar avea….Insa nu au, asa ca oamenii nu stiu, nu se feresc si visele cu viteza se ciocnesc de ei si ii patrund. De aceea, unii merg pe strada, peste frunze cazute si deodata ii cuprinde visarea…Uneori, micutele vise se mai si accidenteaza pentru ca unii oameni sunt din piatra si nu le pot primi.

Si seara, spre apus, toti copilasii veseli zamisliti de suflet si de imaginatie, isi duc saniile la pastrare si se aduna in culcusul lor. Culcusul lor e sus, sus, pe pat de munti. Si visele adunate acolo, primesc pe rand sarutul Soarelui –Tata, care le binecuvanteaza, ca sa le implineasca. Atunci, unele mici, mai cresc un pic. Si altele se culca fericite, caci in zori se vor trezi realitate.

Iar in oras, cand visele se intorc in culcus, ramane cerul rosu care infrigurat, isi trage haina pretioasa peste el, cu diamante sclipitoare si brosa de argint.

Sub el, drumurile scaldate in lumina, zgomotoase, forfotesc…Si-n blocuri inalte, invelite in intuneric, se aprind luminile, semn ca acolo este viata.

Intr-o bucatarie, pe-o masa, stau aranjate borcanele, cutiute, o vaza cu flori galbene, o cana, un ibric cu lapte si o punga cu cacao.

Cred ca, plecand pe graba, cineva le-a uitat asa, descoperite, pe masa…

– Uuu! Cine e acolo? Se auzi un glas infundat din ibric. Azi de ce m-au mai scos oare din frigider? La ce m-or mai folosi? Sper ca nu fac orez cu lapte, ca ma consuma pe tot!

– Nuuu te fac! Stai linistit, ii raspunse o voce soptita din punga.

– Tu cine esti?

– Sunt Cacao.

– Cacao? Asta fac? Lapte cu cacao? Se lamuri laptele.

– Nu, Cacao cu lapte!

– Ha ha! Imi pare rau draga mea, dar laptele e cu cacao, nu cacaoa cu lapte! Asa-i de cand e lumea! Rase laptele.

– Nu nu, cacaoa se pune prima si apoi se toarna laptele. Si ea, se raspandeste in el si se topeste, dandu-i culoare si gust cum laptele nu ar avea fara ea!

– Da? Ei, afla ca gustul meu e delicios si fara tine! Oamenii ma folosesc asa ca sa ma bea gol, ca sa ma puna la taitei, la orez, la creme, la prajituri…

– Da, oamenii te folosesc ca pe un ingredient, nu vezi? Nu ai auzit? Orez cu lapte, taitei cu lapte, crema cu lapte, prajitura cu lapte…Tu esti actorul secund in toate astea…Pe cand atunci cand mi te alaturi mie, eu te fac sa devi actor principal alaturi de mine…

– Si actorul secundar? Zise cuprins de gandire laptele.

– Zaharul, bineinteles…

– Aham…Tot nu m-ai convins! Nu se poate cacao cu lapte! Doar lapte cu cacao! Deci e clar! Nici nu stiu de ce mai discutam!

– Hmmm…incapatanat mai esti…Ai auzit de ciocolata cu lapte?

– Da!

– Pai, ciocolata e din cacao…Deci e un fel de cacao cu lapte, doar ca e solida…Asa ca…zambi Cacaoa.

– E, na, acum! Auzi la ea! pufni Laptele. Pai se compara gustul tau sters cu cel al ciocolatei?

– Ciocolata contine foarte multa cacao, dar si mai mult zahar…Numai aroma mea intensa ii da savoarea…laptele doar o imblanzeste.

– Iaaa stai tu…Sa luam asa. Da? Avem toamna, spre exemplu. Ca sa faci toamna, iti trebuie putin frig si niste frunze. Ei, daca ai frig, fara sa presari frunze in el…tot toamna e! Deci nu e nevoie de frunze.

– Ha ha! Da, dragul meu, dar frigul singur ii goneste pe indragostiti din parc…Pe cand frunzele ii ademenesc sa se iubeasca sub ploaia de culori, chiar daca este frig. Si apoi…frig poate fi oricand. Si vara, si primavara, si mai ales iarna. Pe cand frunze pastelate ai doar la timpul lor, toamna. Ele dau culoare si suflet anotimpului. Frigul doar ii face pe oameni sa o constientizeze, daca inca nu au vazut, simtit, frunzele cazand.

„ Ufff! N-am ales bine exemplul…” isi zise in sinea lui Laptele.

– Hmmm…Mai, Cacao, dar si tu esti pusa in biscuiti, prajituri, crema…Si atunci nu se numesc „biscuiti cu cacao”, „prajitura cu cacao”, „crema cu cacao” ? Vezi, asta e ordinea…”Ceva” cu cacao… Deci „Lapte cu cacao” e corect!

– Pur si simplu, nu renunti! Da, asa e…e „ceva” cu cacao…Dar eu nu sunt doar un alt ingredient in toate astea. Eu sunt ingredientul cel mai important in toate astea. Eu fac diferenta.

– Da, dar in ele mai intai se pune lapte. Pentru ca fara lapte nu ai avea in ce sa pui cacao. Cacaoa nu s-ar folosi daca nu as exista eu! Ca si in cazul de fata! Daca fata nu ar fi avut lapte, pe tine nu te-ar fi pus in…..apa!

– Da? Zise enervata Cacaoa. Pai atunci, nici pe tine nu te-ar fi scos din frigider daca nu i-ar fi fost pofta de gust de CACAO!

– He he! Se vede ca e intuneric in dulapul ala unde stai tu! Pe mine ma bea oricum, sunt preferatul ei! Nici apa nu bea asa multa! Rase triumfator Laptele. Tu nu vezi ca pe tine te-a cumparat de cateva luni si inca mai existi? Pe mine ma cumpara zilnic si ma termina pana seara.

– Eu sunt mai pretioasa…Lucrurile pretioase se folosesc rar…

– Daaa…Cu siguranta. Dar lucrurile dragi se folosesc des, asa ca…Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

– Cacao cu lapte!

– Lapte cu cacao!

Se certau strigandu-si de peste drum cei doi, intre ei stand o cana mare si rosie.

Cana, ascultand, radea in sinea ei…Pentru ca ea stia ca ea era de fapt baza. Daca nu ar fi fost cana, in ce ar mai fi pus fata laptele si cacaoa? Unde s-ar mai fi invartit si amestecat ca sa dea fie Lapte cu cacao, fie Cacao cu lapte? Poate credeti ca si cana e naiva…Ca ar fi putut fi folosita orice alta cana din dulap…Dar nu, cana aceea era un dar de la iubitul fetei. Pentru ca ei ii placea sa bea mult lapte si pentru ca ei ii placea rosul…Si pentru ca baiatul i-o lasase ca sa ii incalzeasca mainile atunci cand el nu o va putea tine de mana.

Si fata intra in bucatarie, vorbind la telefon. Puse telefonul pe masa, dadu pe speaker si continua:

– ….Da, iubire, chiar acum imi faceam o CANUTA DE LAPTE CU CACAO. Aham…in canuta de la tine, pui….Si eu te iubesc. Pa paaa!

Apoi, oprind telefonul, cu ochii inchisi si palmele pe rosul caldut, fata bau o gurita din cana cu iubire…

Papusa din carpa

Lumina artificiala, produsa de neoanele de pe tavan. Rafturi inalte si lungi, culoare la fel… Lumea se plimba ca in tara tuturor minunilor impingand carucioare mai goale sau mai pline. Fac provizii, isi alimenteaza poftele si nevoile…fizice… Isi asigura supravietuirea in marele oras. Hrana, haine, obiecte diverse – multe in plus, multe luate din lacomie, multe care vor fi suport pentru praf sau se vor strica in frigidere…in dulapuri…

Societate de consum. Consum de hrana. Nu consum de valori. Mereu avida. De un mai mult de care nu are nevoie neaparat. Sloganul ei? „ Las’ sa fie acolo…” Si uite asa, rafturile se umplu, si se golesc intr-un ciclu repetativ si nesfarsit. Pentru ca ce se vinde, se cumpara. Tot. Intotdeauna. De asta exista si supravietuiesc hipermarketuri ca acesta in care ne aflam acum…

Si printre rafturi cu dulciuri pe care copiii le golesc primii mereu, printre culoare pline de felurite conserve si borcane, mai departe de raionul cu lactate si inghetata (unde e frig mereu), putin mai incolo de fructe si legume, undeva pe langa rafturile cu rechizite…este raionul cu jucarii.

Jucarii complicate, care imita prea bine realitatea. Papusi Barbie cu trup lung si perfect, cu par matasos, cu zambet prietenos si ochi albastri. Pentru fetite. Fiecare dintre ele vine cu o garderoba anume, incat nici nu le mai trebuie hainute decupate si cusute stangaci de fetite cu imaginatie bogata. Fiecare are in cutie o casa sau o masina sau mobilier sau catel sau copil. Care micuta sa mai rascoleasca tot cosul cu jucarii si toata camera ca sa ii construiasca papusii o casuta din cartile din biblioteca, mobila din obiecte alese strategic ca sa fie masa sau scaun sau pat, desi ele sunt lucruri de decor sau vase din bucatarie? Care sa ii mai fure mamei tava de placinta din bucatarie ca sa faca din ea piscina pentru papusa, cand Barbie se poate cumpara cu jacuzzi? Care copilita sa puna papusile in cutia de pantofi si sa le impinga pe covor, cand papusa are acuma o decapotabila in miniatura? Care fetita cu codite sa mai faca rochite din batiste pe care sa le prinda la mijloc cu un elastec de par?

Nici nu le mai trebuie imaginatie. Decorul se poate cumpara. Scenariul vine in pachet.

Papusi sofisticate, scumpe pe masura…

Ursuleti din plus moi si rotofei. Calculatoare de jucarie. Trompete care canta singure. Masinute in miniatura, exact ca cele de pe strada. Batmani, Spidermani, Supermani, si tot felul de monstruleti care nu sunt deloc mai atragatori si mai simpatici decat papusile din stiuleti de porumb pe care le culegeam copil fiind. Si cele din carpe innodate si desenate cu pixul. Si cele din plastilina. Sau papusile din cartofi care aveau maini si picioare din crengute si mancau cu pofta din mancarica pe care le-o faceam din noroi si frunze de corcodus.

Ah, si ce frumoase si vesele erau papusile cusute caraghios din etamina si umplute cu alte carpe! Si aveau nasturel drept nasuc…si ochisori din bolduri colorate…si gurita cusuta cu rosu…Si par din ata de ghem de lana…Si nu costau bani, doar suflet si imaginatie si multa dragoste pentru joc.

Insa pe acest culoar din magazin, papusile zambind frumos de pe raft se tot duc acasa la copii rasfatati si ajung curand parasite in lada cu jucarii. Poate ca daca copiii ar fi mai atasati cu sufletul de ele, nu le-ar mai uita. Nu le-ar mai arunca. Dar cum sa te legi sufleteste de un lucru obtinut atat de usor, care nu te mai provoaca la joc dupa ce ti-a trecut incantarea?

Si totusi, papusile vin si se duc de pe rafturi…zi de zi.

Copiii care le cumpara sunt diferiti. Unii, prea micuti ca sa poata cere sau alege, le primesc de la parinti intamplator. Altii se aseaza in fata lor si le privesc lung si e de ajuns ca jucaria dorita sa ajunga in cosul de cumparaturi. Unii le iau pur si simplu de pe raft si le arunca in cos fara sa isi mai intrebe parintii. Altii se arunca in fund si urla cat pot ei de tare si plang pana se invinetesc si apoi, parintii, bunicii, doica… cedeaza si il multumesc pe tancul care mai avea putin si se sufoca de plans.

Mai sunt si copii cuminti care cu ochii curati si mari o roaga pe mami frumos-frumos sa le cumpere papusica sau masinuta aceea si promit ca or sa fie cuminti. Acestia nu le obtin de fiecare data, dar stiu sa mearga mai departe tacuti, chiar daca ofteaza uitandu-se in urma.

Papusile ii stiu pe toti. Pe unii ii vad zilnic. Pe altii de sarbatori sau rar. Cel mai tare se bucura cand vine un copil cuminte sa le cumpere. Pentru ca cei prea mici sau cei obraznici si prost-crescuti sunt periculosi. Din cauza acestora, papusile stiu prea bine ca vor sfarsi mutilate, rupte, abandonate, aruncate la gunoi… Din pacate, aceasta categorie de copii obtine intotdeauna ceea ce isi doreste. Ci nu pentru ca merita, de multe ori, ci pentru a fi redusi la tacere. Ce urat… Sa ti se dea ceea ce doresti, nu pentru ca il meriti, ci pentru ca mama ta isi doreste sa taci odata si sa incetezi cu circul. Urat…Rusinos…

– Uof! Inca unul din asta?!?zise Spiderman.

– Sper ca nu ma ia pe mine!se vaita Rambo.

– O, nu! Parca la mine se uita! Zise Soldatelul din Irak.

– Sper ca la tine! Spuse si Batman.

„ Mami, mami, vreau un Robocop!”

– He he! Am scapat! Se bucura Superman, papusa.

– Vaiii, nuuuu! Fura ultimele cuvinte ale lui Robocop.

Cat de curajos ar fi fost el, tot nu ar fi facut fata unui baietel de 6 ani care ii va smulge mainile intr-o zi.

Si celelalte papusi pentru baieti se bucurara ca fusesera norocoase de data asta.

Pe raftul de deasupra erau papusile pentru fetite.

Ele intalneau mai rar fetite care sa le lase fara maini sau fara picioare. Cel mai adesea fetitele le tundeau, le schimbau pieptanatura, le machiau cu carioci…sau le aruncau pur si simplu intr-un colt cand se plictiseau de ele si vroiau alta noua.

Se zvonea printre ele ca cea mai batrana dintre papusile care supravietuisera avea 2 ani si era a unei fetite de 7 ani care o iubea mult.

Si Barbie, si Little Mermaid, si Cinderella, si Jasmine si Cindy vroiau sa ajunga intr-o zi ca papusa cea veche, Oana. Papusa asta era una clasica, disproportionata, cu gene din plastic, nu desenate, si era facuta in Romania. Ce o fi avut ea special de nu sfarsise ca toate celelalte, care fusesera papusi straine, de rasa nobila? Poate pentru ca ea era mai robusta…

– Mamica mea?

– Da, puiut.

– Mamica mea, ma lasi sa ma duc pana acolo sa ma uit la papusele?

– Da, sigur, puiut. Numai sa nu te pierzi. Sa vii dupa mine. Sunt la raionul de papetarie, da?

– Bine, mami. Promit ca vin.

Si un baietel frumusel cu ochii mari si galesi si cu gurita ca o bomboana de fragute se apropie fuga-fuga de raftul papusilor. Se aseza in fata lor si le privi fix, pe rand, ducandu-si degetelul la gurita, ca si cum s-ar gandi…

Papusile incepura sa forfoteasca:

– Iar a venit asta mic.

– Da, ce-o vrea de fapt?

– Ce e cu el? Zise o papusa noua.

– Pai, el vine cam de doua ori pe saptamana si se uita fix la noi. Niciodata nu ne cumpara, dar nici nu ii cere mamei lui. E ciudat…

– Atunci, ce vrea?

– Eu cred ca parintii lui nu au bani sa ii cumpere si saracutul isi doreste mult.

– Mi-e si mila de el…

Langa baietel veni un domn.

– Ce faci, micutule? Vrei o papusa si nu ajungi la ea? Pe care o vrei? Ca te ajut eu…

Baietelul isi intoarse privirea zambind catre domnul amabil

– Nu vreau o papusa, dar multumesc.

– Dar atunci? Ti-o alegi pe cea despre care o sa-i scrii Mosului?

– He he, nici asta. Mosul o sa-mi aduca deja ce mi-am dorit…

– Pai ce ti-ai dorit de stii asa de sigur ca o sa primesti?

– O surioara, zambi plin de bucurie copilasul.

– Da? Foarte frumos. Si eu am o fetita. Pai si atunci? Ce faci aici privind papusile? Imi spui?

– Da…Eu ma uit cum sunt facute aceste papusi. Parul, ochii lor, gura…corpul…

– Vrei sa le desenezi?

– Nuuuu….

– Dar?…

– Ii fac surioarei mele o papusica, care sa fie mai frumoasa decat toate acestea la un loc.

– Vai, ce frumos din partea ta! Si spune-mi…din ce o faci tu?

– Dintr-un cearsaf pe care mi l-a dat mamica mea…Si il cos…Si ii pun ochi…Si ii desenez gura…Si ii pun par din ata…si hainute!

– Stii tu sa faci toate astea?

– Da! Zise sigur pe el micutul.

– Cine te-a invatat?

– Mamica mea m-a invatat sa cos si sa decupez…Mai departe, ma descurc…singur…

– Da? Esti un baiat descurcaret atunci. Cati ani ai?

– 5 ani si 2 luni.

– Sa cresti mare! Mamica ta e norocoasa ca te are!

– Si eu sunt norocos ca o am pe ea. Si pe tati meu!

– Mihaita! Hai, mami, sa mergem! Aparu in capatul culoarului o tanara cu ochii la fel ca baietelul si cu o burtica rotunjoara.

– Acum, mamico! Viiin! La revedere! Ii spuse el domnului.

– La revedere…Mihaita!

Ramanand singur la raion, barbatul privi papusile si stramband din nas se intoarse si pleca fara sa aleaga una.

Papusile, ascultand discutia ramasesera mute de uimire.

– Ce-as fi vrut sa fiu si eu zamislita cu atata dragoste si apoi daruita din inima…zise Barbie pe schiuri.

– Si eu…si sa fiu unica, facuta altfel de mainile creatoare…Nu in serii de mii de papusi identice mie…Cred ca as fi prins viata ca Pinocchio…zise Ariel.

– Ce frumos trebuie sa fie…isi imagina Cindy.

– Ia uite, le intrerupse Cinderella. Vine o fetita.

– Nu, nu, nuuuuuuuuuu…NUUUUUUUU! O vreau pe Barbie din castel!! ACUUUUUUUUUUMMM! Ia-mi-o! Ia-mi-o!

– Cristina, ridica-te de pe jos! Mai, copile, te murdaresti! Termina ca nu iti iau nicio papusa! Ai o groaza acasa! Nici nu mai stii de ele!

– Nuuuuuuuuu! Vreau Barbie din castel! Acuummm! Tipa de se cutremura intreg magazinul si apoi incepu sa planga sughitand si inrosindu-se.

Mama ei, disperata, incerca sa o calmeze amenintand-o ca nu ii va mai lua dulciuri o saptamana. Dar nu avu nici cel mai mic efect. Asa ca se apropie de raftul cu papusi si o lua pe Barbie din castel si o puse in cos. Ca printr-o minune, fetita se ridica si rase ca si cum nici nu ar fi plans pana atunci. Doar i se facuse moftul…

Si va creste crezand ca daca te pui in fund si bati din picioare, totul se obtine simplu, ca asa vrea ea.

Pe cand baietelul frumos, Mihaita, stie deja de pe acum ca daca vrei sa obtii ceva pretios, trebuie sa pui suflet si sa muncesti pentru acel ceva. Si ca sa te bucuri de el si mai tare, cheia e sa il imparti cu cineva drag sau chiar sa il daruiesti.

Daca toti copiii ar creste asa frumos, oare lumea asta nu ar fi mai plina de oameni buni, cu suflet?

Darul

Suna telefonul.

–  Da?

–  Ce faci fata?

– Bine fata, uite, ma pregatesc sa plec. Uofff…rimelul asta e pe duca…

– Te faci frumoasa?

– Eeee, ce-ai ma? Sunt deja! Doar ma machiez si eu ca e o zi mai speciala.

– Ma scutesti? Tu mereu te machiezi! Dormi machiata!

– Ha ha…Da. Taci tu, ca asa trebuie. Cine stie, poate vine sfarsitul lumii si trebuie sa fug afara noaptea! Cum sa ies nemachiata? Nici nu vreau sa imi imaginez. Bleah!

– Si cu ce te imbraci?

– Stai, ca-mi scapa telu’. Ca doar n-am 10 maini!

Poc!

– Hai fata, ca mi-a si scapat. Saracutul, s-a ciobit…si deh, cine sa-mi ia altul? Poate ca viitorul meu iubit. Hi hi!

Rad amandoua.

– Zi, cu ce te imbraci?

– Pai cu rochia aia a mea de seara aurie. Si cu pantofii aia noi, desi or sa ma rupa tocurile alea…

– Dar unde mergeti draga?

– La un restaurant, banuiesc… Nu asa se procedeaza?

– Fataaa, poate te duce ala in padure sau altundeva si o patesti! Nici nu il cunosti!

– Taci, ma, ca e stilat. Mi-a vorbit frumos pe net. Nici nu am inteles ce vroia sa zica uneori, asa de frumos vorbea… E respectuos tipul.

– Da?

– Eh, e dragutel foc el asa, si bine facut…Ca altfel nu ma intalneam eu cu el, zise tuguindu-si buzele in oglinda ca sa si le rujeze.

– E apetisant fata?

– Ha ha! Da, fata..Are niste ochi…si buze…si muschi…

– E ca Fane? Cheliosul ala cu care ai fost tu?

– Nuuu…Nu e asa halterofil…E mai slabut.

– Aoleu, bine…Ca daca se enerveaza si asta ca ala, ai fi stat iar cu mana in gips si ochelari de soare…

– Lasa, fata, ca tin geanta mai bine pe mana aia in gips. Si tocmai mi-am luat niste ochelari pe care am dat o avere. Macar de i-as purta! Ha ha ha!

Rasera amandoua iar.

– Si unde va vedeti?

– Pe la Herastrau. Iau un taxi.

– Pe la Herastrau?

– Da, sunt 2-3 restaurante misto pe acolo. Abia astept, sunt curioasa la care!

– Suna promitator.

– Fata, eu inchid ca tre’ sa ma imbrac.

– Bine, fata. Sa fie cu noroc! Poate gasesti si tu unul care sa se poarte frumos si sa aiba bani de data asta!

– Sper fata, ca m-am saturat de RATB…

Si inchizand telefonul, continua sa se aranjeze cat poate ea de bine…si de exagerat, pentru ca pana la urma se ducea la un „blind date”, nu la un „blinding date” pentru partener.

Lua un taxi si tot drumul isi facu in cap scenarii despre cum il va lasa ea mut pe baiatul la 4 ace care va plati o masa de lux.

Coborand cu greu din taxi datorita rochiei vaporoase, lungi, ridica privirea si tot entuziasmul i se risipi in vant. Dadu cu ochii de un baiat dragut, imbracat in tricou, bermude si tenesi. Cu o mana in buzunar si cu alta tinand ceva care ea spera sa nu fie pentru ea. Baiatul de pe net trebuia sa fie…pentru ca altcineva nu era pe tot trotuarul ala, si in plus, semana cu cel din poze.

Se indrepta spre el cu pasi apasati.

Cu zambetul pe buze, il intreba:

– Or sa te primeasca asa inauntru?

– Buna, eu sunt Stefan, veni raspunsul.

– Da, eu sunt Olimpia.

– La ce te referi?…intreba el stanjenit.

– La restaurant! Bineinteles…

– Care restaurant?

– Asta de aici, zise ea aratand spre restaurantul de alaturi.

– Nu…Aaa…Scuza-ma, cred ca ai inteles gresit. Rase el amuzat.

– Poftim?

– Pai eu am zis sa ne vedem la Herastrau…

– Da, si?

– Pai…ce restaurant? Ideea mea era sa mergem prin parc sa ne plimbam. Stiu cateva locusoare dragute acum toamna.

– Proasta idee! Zise ea direct.

El ramase inmarmurit, dar totusi gasi glas sa ii spuna, intinzandu-i o floare si o portocala:

– Uite, sunt pentru tine! Ca dar de prima intalnire…

Ea isi incrucisa bratele la piept si il privi furioasa.

– Prima si ultima intalnire, sper ca stii asta! Ce sa fac eu cu portocala ta?!? N-am mancat toata ziua ca sa arat bine in rochia asta si acum nici nu o sa mai mananc! Si ce amarata de floare! De unde ai luat-o? Din vreo gradina?

– Da, de fapt…din gradina mea…zise el trist.

– Mie imi plac trandafirii rosii dragul meu…Si ma asteptam sa apari si tu mai frumos imbracat, avand in vedere ca te intalneai cu o fata. Tu te uiti cum sunt imbracata eu? Ma vezi pe mine plimbandu-ma pe nenorocitele alea de alei? Vezi ca am pantofi noi? Cum sa ii stric acolo? Esti nebun!

– Da, sunt nebun! Nebun ca am venit pana aici ca sa cunosc pe cineva ca tine! Trebuia sa-mi fi dat seama, dar asa sunt eu: cred ca toti oamenii sunt buni din start.

Ca mine?? Ce vrei sa spui?!?

– Da! Uita-te si tu! Falsa, impopotonata peste masura, egoista, increzuta, prostuta si nesuferita! Ce incerci sa ascunzi sub machiajul si rochia aia stralucitoare si cu atitudinea asta? Tu crezi ca asa te pui in valoare? Asa te ascunzi de fapt! Si hainele astea si masca asta de pe chipul tau, iti intra in suflet si devi o actrita proasta care capata numai roluri marunte in viata ei si in vietile altora! Crezi ca merita sa te chinuiesti pe tocurile alea? Ca esti mai inalta? Mai gratioasa? Visele tale, daca ai avea, te-ar face si mai inalta si mai gratioasa, caci ti-ar da aripi ca unei pasari! Tu crezi ca felul in care sunt imbracat eu spune cum sunt? Intr-adevar, sunt modest, dar nu sunt simplu si nici sarac…si ma refer la sufletul meu. Pe cand tu, desi rochia ta straluceste in mii de scantei, nu ai sclipire nici in privire, nici in suflet.

Crezi ca banii sunt totul? Ca definesc oamenii si vietile lor? Crezi ca aspectul exterior al cuiva te poate face sa te indragostesti cu adevarat si sa te simti fericita? Crezi ca e de ajuns sa ai un corp frumos ca sa ai un un suflet plin? Cum poti trai asa? De fapt, traiesti? Tu, in adancul tau, adormi linistita cand nu te poti odihni in bratele cuiva care sa te iubeasca mai presus de orice? Nu e un gol in tine? In pat? In viata ta?

Floarea mea e adusa din suflet. Am ales-o pe cea mai frumoasa…I-am luat viata ca sa ti-o daruiesc tie si nu vreau sa cred ca a fost in zadar!

Si portocala asta e cel mai pur cadou pe care am stiut sa ti-l aduc. E perfecta. Rotunda. Colorata viu si cald. Aromata. Parfumata. Dulce… Zi-mi un lucru care ar putea fi asa!

Si tu vii aici si ma judeci doar pentru ca nu sunt imbracat cum ai vrea tu si pentru ca nu te duc sa mananci ceva scump intr-un loc cu alti snobi! Dumnezeule…cum poti trai cu tine?!?

Termina el, ramanand la fel de calm cum vorbise tot timpul.

Fata, care il privise muta si aproape fara suflare in tot acest timp, ceda si incepu sa planga si sa suspine. Isi lasa capul in jos si isi ascunse chipul in palme.

El, uimit, se apropie si o imbratisa.

Ea incepu sa planga si mai tare. El o mangaie pe par si ii sopti la ureche:

– De ce plangi?

– Nu…nu vreau sa fiu asa….dar…asa sunt toti in jurul meu…prietenii…rudele…familia…zise ea printre hohote de plans. Stiu ca sunt un monstru…mi-e sila de mine in momentul asta. Dar, asa am fost crescuta…asa m-am dezvoltat….alta viata nu am cunoscut…Si n-am avut ochi sa vad si alti oameni…pe cei diferiti…ca tine. Spuse ea ridicandu-si chipul si privindu-l in ochi.

– Vorbele tale m-au ranit tare. Mi-am dat seama cum sunt vazuta din afara…E groaznic. Doare…

– Hei, linisteste-te…se pare ca ai un sufletel inca viu acolo, ii spuse el zambind, in timp ce ii stergea o lacrima de pe obraz.

Ea se indeparta din imbratisarea lui. Isi ridica pe rand talpile si ramase in picioarele goale pe asfalt. Cu rimelul scurs pe obraji, cu talpile goale, parea neajutorata stand asa acolo…

Apoi ii spuse lui:

– Hai in parc…Da-o incolo de rochie…Vreau sa stam pe marginea lacului. Nu am mai fost aici din copilarie…zambi ea plangand.

El rase:

– Chiar acolo vroiam sa te duc!

Se prinsera de mana si ea lua floarea si portocala de la el. Rupse codita florii si si-o puse apoi la ureche.

El o privi uimit si ea ii zambi emotionata. Lua portocala si mirosind-o cu ochii inchisi, adauga:

– Portocala asta se asorteaza cu rochia mea!

Si rasera amandoi.

Si in seara aceea, asezati pe malul lacului, cei doi au privit rasaritul.

***

– Ai schimbat apa la crizanteme?

– Da, dragul meu…Cum sa uit eu asta? zise batranica cuibarindu-se la pieptul lui.

– Mai stii tu, iubita mea, ca atunci cand ti-am adus-o pe prima nu ti-a placut mai intai?

– Da, ce prostuta eram…Dar stii ca apoi mi-am prins-o in par…

– Nu as putea uita niciodata cum iti statea cu ea…zise el sarutand-o pe frunte.

– Nici eu nu as putea uita vreodata seara aceea…

– Si cand te gandesti ca venisesi hotarata sa ma amutesti cu rochia ta….si te-am lasat eu fara cuvinte cu tricoul si bermudele mele.

Rasera amandoi.

– Eh, dragul meu…Asa a inceput o mare iubire…Ciudat, dar frumos…Si daca ar fi sa ma intorc in timp, nu as schimba nimic.

– Nici eu.

– Mergem pe afara cu bicicleta?

– Da, hai!

***

Ehe…De s-ar fisura toate scuturile atat de usor…

Previous Older Entries