Sa traiesti, sa inveti, sa renasti

Soarele se opri asupra ei intr-o zi de primavara. Era o floricica mica si firava care rasarise cu mult chin dintr-o pata de buruieni. Isi deschisese sfioasa cupa si stralucea delicat in toata frumusetea galbenului ei.

Obisnuita cu greul, umezeala, umbra, ploaia…nu simti vreo diferenta in existenta ei cand soarele incepu sa o incalzeasca mai intens. Era amortita si uitase sa simta. Dar apoi se gasi invaluita intr-o caldura protectoare care o facea sa straluceasca intens din toata fiinta ei. El nu pleca de deasupra ei decat atunci cand ea punea geana peste geana ca sa adoarma cu bucurie in suflet. Ii spunea: “Hai, dormi, frumoasa mea…ai nevoie sa fii pregatita pentru fericirea ce va urma”…Si ea pasea in lumea viselor cu sufletul plin de speranta si de vise. In fiecare seara…

El o facea sa se simta speciala si dorita si viitorul capatase o alta aura de cand ii intelesese puterea pe care o avea asupra ei.

Soarele ii spunea ca pentru ea isi trimite atata cale razele in fiecare zi, ca pentru ea merita sa strabata galaxia si sa stea toata ziua pe cer privind la o lume inferioara lui, o lume de muritori care nu stiau nimic mai mult decat adevarul vietilor lor atat…atat de infime.

Ea il trezise din amorteala in care il aruncase lumea lui ideala. Perfectiunea pe care el o cautase acolo unde se urcase singur si trist, condamnandu-se la tacere, devenea o umbra in comparatie cu perfectiunea pe care, spunea el, o vedea in ea.

Ii spunea ca este oglinda sufletului lui. Ca ea are acel galben frumos la care te poti uita cu ochii deschisi fara sa iti ranesti privirea pentru ca ea este varianta lui perfecta. Ea a ajuns in stadiul in care nu mai avea nevoie de stralucirea-scut ca sa se fereasca de orice i-ar fi putut zdruncina echilibrul vital. Ea era delicata si solemna ca o floare din rai. Ii vorbea adesea despre rai…pentru  ca el il vazuse. De la inaltimea singuratatii el vazuse acel loc la care muritorii visau cu ignoranta o prapadita de viata pamanteasca…Daca ar fi stiut ca raiul e doar o replica mai buna a Pamantului…ar fi facut Pamantul un Rai… Si el, stapan al focului, greu de privit, imposibil de atins, condamnat la perfectiune si superioritate, dar si la un zbucium sufletesc etern, gasise frantura lui de rai pe Pamant. Iadul lui interior se racori cand prima lui raza atinse si cunoscuse finetea petalelor unei simple floricele galbene.

Ea avea idealul ei. Vroia sa se deschida si sa fie admirata. Vroia sa faca lumea mai frumoasa prin simpla ei existenta si sa spele sufletul oricui i-ar fi inteles esenta. Nu si-ar fi imaginat niciodata ca ar fi putut ajunge la soare. Si cu atat mai mult, nu a crezut ca e adevarat atunci cand soarele a ajuns la ea. Se speriase la inceput. Soarele parea atat de amenintator incat era sigura ca o va arde sau topi. Niciodata nu se oprise asupra ei pana atunci. Ii cunoscuse doar lumina, ca o scrisoare de dragoste trimise cu secole inainte de un iubit, iubitei lui din viitor. Lumina lui era blanda si din ea izvora viata.

Sub atingerea lui directa a descoperit apoi ca doar invelisul lui e infricosator, pentru ca in interiorul sau, in orice raza, se gasea doar o caldura placuta care cuprinzandu-i intreaga fiinta, se aduna in ea si ii curgea prin trup. Ce senzatie placuta…

Si cu timpul, soarele deveni drogul ei. Si hrana ei. Si adapostul ei. Si viata ei. Si incepu sa vada totul prin prisma lui. Il simtea in ea si ea era o parte din el.

Ce mai ura norii…Ei i-l rapeau si timpul lor devenea mai scurt. Ce mai ura noaptea cand amandoi trebuiau sa inchida ochii ca sa existe a doua zi. Si ales, cat ar fi vrut sa dispara distanta ca sa fie una cu el, sa il simta in toata intensitatea lui…

Desi, el ii spunea ca nu este posibil asa ceva. Ca fierbinteala lui ar ucide-o. Ca nu ar putea trai langa el…Ea suspina si nu credea. Credea in el…ca intr-un zeu.

Dar cum dupa  vara vine toamna…asa dupa toamna veni iarna. Si soarele pleca. Pleca ca si cum nu ar fi cunoscut-o. Ca si cum  frantura lui de rai ar fi fost alta. Ca si cum ea visase si el nici nu existase si nici nu se oprise asupra ei.

Si ea, care in tot timpul adunase caldura lui in ea, facandu-l parte din fiinta ei, lasa toata aceasta caldura sa se aprinda si o flacara se porni din sufletul ei si o facu scrum. Cazu la pamant incet incet, din cupa ei galbena stralucitoare lacrimand cenusa. Si  pe locul unde oamenii vazusera toata vara o floare mandra si toata toamna o floare care rezistase eroic si bizar…se facu o gramajoara de cenusa gri. Vantul incepu sa se joace in ea si sa incerce sa ii redea forma, sa o ridice in picioare. Dar vantul trecea prin ea. Si ploile ce venira cazura si o acoperira si o impinsera in pamant pana cand, ajungand in bratele lumii din nou, se recladi din cenusa. Si incepu sa creasca din nou. Prin fortele ei, asa cum o facuse si cu o viata in urma. Fara nevoie de soare. Fara dor de caldura. Fara sete de lumina. Doar prin ea insasi. Si acum stia ca mai mult de pamanteana nu avea cum sa fie si ca soarele, are destinul lui care nu tine cont de nimeni si nimic. Poate ca nici el nu se gandise ca va pleca, dar cand te nasti cu un drum si ai o misiune care reprezinta insasi esenta ta, nu poti opri curgerea si te duci in aval cu toate fortele care te poarta pe calea sortii tale. Un soare nu va ramane niciodata cu o floare. O floare nu va fi niciodata o oglinda pentru un soare. Unul traieste sus pe cer, si altul jos pe pamant. Ei s-au nascut din acelasi univers, din aceleasi energii, dar visele lor nu se vor uni niciodata mai departe de intersectia dintre doua ganduri care doresc aceeasi lume mai frumoasa, mai buna. Soarele are nevoie de ceva mai puternic care sa ii schimbe natura, poate de o gaura neagra…iar floarea este prea firava ca sa poata cuprinde in ea tot ce un soare nestavilit niciodata poate darui.

Si din viata in cenusa, si din cenusa in viata…renasti si intelegi si iubesti soarele pentru  ceea ce te-a facut sa pricepi,ci nu pentru stralucirea lui.