S-a mai sfarsit o saptamana. Aproape o saptamana…Cinci zile in slujba unor idealuri frumoase ce se vor naste intr-o primavara…curand. Incui bine usa. Cobor. Ies in strada. Zumzetul vesnic fara de care nu s-ar mai numi „Bucuresti”. Si-n razele farurilor…minune!
Firava, indrazneata, sclipind…zapada! Ninge. E doar octombrie si ninge…Tocmai ma gandeam acum cateva zile cand ma dezbracam de palton, incinsa, ca odata, cand eram in clasa a sasea, a nins pe 23 octombrie. Si-n ziua aceea, cand ma gandeam la asta, era 20 octombrie si ma bucuram de zi de vara in miezul toamnei. Tin minte clar ziua de acum 10 ani…Fusese cald si ma dusesem la scoala in pantofi decupati in varf, si a trebuit sa ma intorc acasa prin zapada…Noroc ca invatam la cel mult 200 de metri de casa.
Si azi, dupa un deceniu, e 24…octombrie. Mai sunt exact 2 luni pana la magicul Craciun si totusi eu ma simt ca in Ajun dintr-o data. Luminile cladirilor, felinarelor si farurilor ar putea fi foarte bine beculete de pom…Si orasul miroase a brad. Numai fulgutii astia micuti si dragi sunt „de vina”…
Intind palma. O tin asa cateva secunde ca sa pot primi darul cerului…Si ma conving: chiar e zapada. Fulguieste usor, ca intr-o noapte de poveste cand copiii incantati cu povesti viseaza zane…
Nedespartita de muzica, ca intotdeauna, am norocul sa opresc exact pe un post de radio cu muzica simfonica…O, Doamne, cum ma invaluie, cum ma cuprinde, cum face cald in mine…Si zambetul imi renaste inevitabil intre obrajii arzand. Concert de vioara si violoncel…Divin. Inaltator.
Ajung la o intersectie. Trebuie sa traversez inainte. Fara sa ma gandesc deloc ma intorc la 180 de grade si schimb sensul. De ce sa ma duc atat de constiincioasa spre casa? Ce ma asteapta acolo? Ce-mi lipseste de acolo? Nimic mai mult decat caldura unui pat confortabil. Dar eu vreau mai mult. Vreau sa vad ce nu am mai vazut. Vreau sa merg pe jos si sa ma ninga.
Si nu stiu incotro ma indrept. Zona mi-e straina. Dar de la prima cuprindere cu privirea, atat de draga…
Are un iz de „de demult”…Cladiri vechi, cochete, unele parasite, altele ruine, altele locuite si vii. Se astern pe rand, la dreapta si la stanga-mi…Drumul pe care plutesc neauzindu-mi pasii, sub perdeaua fina de zapada, straluceste ireal. Pana si masinile care trec in sens opus au o anume aura datorita fulgilor asternuti pe ele…Cat de magica poate fi lumea cand simti…Si ce frumos e Bucurestiul. Incep sa il cunosc altfel. Singura, la pas, doar eu cu el, sau poposind unde nu obisnuiam sa o fac in alte dati…Mi-e drag…Nu credeam ca o sa ajung s-o spun…Dar in orasul acesta mare, schimbandu-ti calea de pe o strada pe alta poti sa fii in o mie de locuri in aceeasi zi. Sa iti imaginezi ca esti altundeva si sa fii pur si simplu. Orasul acesta iti primeste visele in bratele sale si ti le ridica spre cer…Mi-am dat seama ca daca cerul nu s-ar vedea atat de putin printre cladirile sale inalte, nu l-as mai iubi atat. Nu as mai vrea atat sa ajung acolo unde el e nemarginit…Pentru ca atunci cand ai putin, iti doresti mai mult. Daca ai totul deodata, la ce sa mai visezi?
O alta intersectie…Habar nu am incotro sa ma indrept. La stanga? La dreapta? Tot inainte? Oare care drum e mai surprinzator? O iau inainte si brusc ma rasucesc si mai traversez o data la dreapta. :)) Rad singura. Ce-mi place de mine cand sunt atat de imprevizibila! E palpitant sa merg eu cu mine pe strada. He he!…
Viorile canta cu patima o sonata care parca e facuta sa descrie caderea zigzaguita a fulgilor de nea in lumina farurilor. Violoncelul le acompaniaza grav si apoi ele urca si tipa vesele, tulburator. Cat de frumos…Muzica din Rai…Ma transpune…
E o strada intunecata, cu umbre si lumini pe alocuri…cu frunzis jos si galben, translucid in lumina becurilor. Cladiri mirosind a carti vechi, vechi de tot si ingalbenite de soare si ploi…Casute muscate de gat de timpul pasional…Ferestre stralucind in noapte, risipind parfumul unor vieti straine. Oare cine o fi dincolo de ele? Batranei sorbind din ceai de tei, nestiind ca afara ninge timpuriu? Copii jucandu-se cu bucuria sincera a celor care il asteapta mereu pe Mosul? Iubiti zgribuliti sub paturi rosii? Singuratici pictandu-si noaptea cu amintiri si caldura viselor de iubire?
Mister…Visare…
Ghirlande de iedera sufoca in sarutul lor cateva casute rusinoase si ascunse…Peste garduri si porti impletite, inflorate, rasucite, spiralate, se leagana plete aramii de vita de vie.
In vapaia rece a felinarelor albe continua sa se cearna mai timida acum, zapada toamnei. A nins cu frunze, ninge cu nea. Ninge cu vise.
Uimire. Fericire. Simtire.
Muzica rasuna cristalin si un pian s-a alaturat viorilor, violoncelului…E cantecul inimii tresaltand, e melodia serii in care inaintez.
O pisica neagra imi taie calea, eu ii tai urma…
Pe buze simt sarutul fulgilor si pe gene mi se aseaza si apoi se topesc soapte albe ale unei ierni departe. De le-as putea pastra…Sa se adune, una, alta, si sa ma imbrace in alb…Dar daca in mine e cald…se preling pe obraz topite. Si plang cu lacrimi care nu sunt ale mele…
Oare mai vad si altii ca ninge? Oare simt si altii fiorii? Pentru ca e usor sa treci totul cu vederea cand esti prea grabit si ingandurat si nu-ti mai pasa de maruntele lucruri marete…
Intr-un moment de ratacire ajung intr-o statie de troleibuz. Si drumul m-ar ispiti si as merge asa ani in sir…si zorii m-ar surpinde de mii de ori visand…Dar simt sa scriu…Si ma opresc sa astept troleul spre casa. Stand acolo, cu timpul tinandu-ma prietenos de mana, ma mir si rad cu tot sufletul meu. Luminile masinilor de pe bulevard inghetate in trafic ma inunda. Zapada tot cade, tot canta vioara…E vis? E prea frumos…
Soseste tarziu si totusi prea curand si troleul. Urc. Ma asez. Scot pixul. Deschid agenda. O foaie ma asteapta, imi surade.
Si scriu…Si tu stii.
Nora Stela's Weblog 
Comentarii recente