Doar un exercitiu de imaginatie?

iraq-mother-dead-child

Respira adanc. Te voi duce acolo unde nu ai fost niciodata avand in vedere ca citesti acest text si unde ma voi ruga sa nu ajungi. Relaxeaza-te. Si imagineaza-ti.

Imagineaza-ti cum ar fi sa iti fie teama ca in orice secunda i-ai putea pierde pe cei dragi. Sau ca nu ai mai putea sa ii vezi niciodata. Sau ca ti-ai dori atat de tare sa mori tu primul ca sa nu apuci zilele alea. Si in acelasi timp ti-ai dori enorm sa traiesti ca sa ii protejezi. Si nu ai mai stii cum arata soarele de zile sau luni, pentru ca va ascundeti ca sobolanii si iesiti rar,noaptea sau cand adapostul va e naruit de bombe. Si imagineaza-ti cadavre in loc de flori. Si sange uscat unde era iarba verde. Si sa urasti adierea pentru ca aduce miros de moarte. Moartea sa fie doar o chestiune de timp. Mori azi, sau maine, sau in zilele ce vor urma. Mori in razboi, sau mori dupa, recladind vise dintr-un cosmar care te va bantui tot restul zilelor. Si inima ta stirbita de disparitia cuiva drag doare crancen, si viata nu mai are sens de acum….insa te gandesti ca iti doreai sa apuci sa ai cel putin un baietel si o fetita. Jumatate din tine iti spune ca iti poti indeplini inca visul acesta, iar cealalta jumatate te face sa te intrebi daca e o lume pe care iti doresti sa ii aduci. Da, e o lume, caci lumea e minunata, insa e guvernata de demoni care iti pot face rau desi sunt departe de viata ta. Ruine, fum, cenusa e tot ce vezi in jur cand schimbi adaposturile si stii ca saptamana viitoare te vei ascunde intr-un tunel sub pamant, o veche canalizare, cand inainte de nenorocire refugiile tale erau altele sub cerul albastru. Pentru prima oara in viata chiar nu iti mai pasa de stomac. E gol de multe zile si esti slabit. Dar zilele astea, esti plin de suflet. Il simti atat de tare pentru ca te doare. E durerea fiintei tale care sfasie cuvintele si iti amintesti ca nu ai mai vorbit de zile intregi. Intr-o zi, iti pierzi un picior. Dar nici nu ii simti durerea, nici lipsa. Altceva te doare mai tare, iar trupul e doar o carapace de care ai scapa bucuros daca ai avea dreptul sa iei tu ceea ce ti-a dat Dumnezeu. Nu stii cum se face, dar acum in Dumnezeu iti sta toata credinta si altfel nu percepi drumul tau prin cruzimea razboiului care secera tot in cale. Si forta ti-o iei din amintirea zilelor frumoase din trecut, si curajul din iubirea pentru cei asupra carora trebuie sa veghezi. Si intelepciunea vine din intuitie si trairea intensa a fiecarei clipa de nenoroc. Linistea ti-o regasesti in speranta, caci somnul nu mai e odihna, ci veghe. Ai vrea sa asculti muzica pe care o adorai odata, dar urechilor tale le e permis sa auda numai zgomot de iad: arme, tipete ingrozite, plansete de jale, glasuri de monstri. Tot ce v-a ramas din casa parinteasca rapusa de bombe sunt niste fotografii care pana acum o vreme stateau decorativ pe pereti. Din ziua in care si-au parasit rama si locul, sunt cea mai de suflet comoara materiala pe care o ai. Si le dai sa iti taie o mana, sa iti taie limba, sa te lase fara urechi…dar nu ii lasi sa iti ia fotografiile. Ele sunt singura ancora pe care o ai. Ele iti amintesc ca a fost bine, si ca binele exista, si ca binele va retriumfa. Si fugi zi de zi, si te ascunzi de soare, si ti-e teama de orice fosnet – dar nu pentru tine, si te rogi zi de zi, si iubesti cum nu stiai sa iubesti in trecut – cu o reala frica de a pierde totul, si toata viata ta s-a schimbat. E cel mai chinuitor cosmar pe care l-ai avut. Doar ca e real…

Unii traiesc deja zi de zi, toate astea. Viata unora e deja un cosmar. Da,da…chiar aici, pe planeta asta, unde traiesti si tu. Unde tie ti-e bine acum…Ce? Nu ti-e bine?? De ce? Pentru ca azi te-ai certat cu cineva sau nu poti sa iti cumperi ceea ce iti doresti?? Omule, ma faci sa rad. Ia mai gandeste-te…Gandeste-te ce inseamna „bine” si ce inseamna „rau”. Daca nu stii sigur, cauta pe internet  niste fotografii cu victimele din Irak…O sa iti dai seama apoi sigur ca esti binecuvantat cu viata pe care o ai deocamdata.

Si intr-o zi…

Si intr-o zi se va intampla. Pentru ca azi crezi ca nu depinde de tine, ca tu esti responsabil doar de viata ta. Un razboi ne priveste pe toti. Si ne priveste indeaproape azi. Nu e un joc, desi cei care il vor porni se joaca cu vietile noastre. Iar noi, „cei condusi”, le permitem. Nu de azi. Dintotdeauna.


(Imi cer scuze celor carora li se pare ca acest post este in contrast cu tema blogului meu. Blogul meu are rolul de a deschide ochii dar in acelasi timp sa incurajeze optimismul si implicarea, in ceea ce priveste orice problema cu care se confrunta omenirea.)

Anunțuri

Sarut de toamna

Labirintul strazilor mute, inca nedezmortite din zori, m-a adus pana aici. Pe o insula in mijlocul lumii. In centrul universului. O insula in mijlocul a tot si in miezul a nimic.

Aici ma deconectez eu. Ma scot din priza…Si in timp ce imi amintesc totul si uit orice, ma regasesc totodata in prezent, dar si in trecut si viitor, caci timpul e doar nisip intr-o clepsidra blocata de un graunte nehotarat daca sa treaca sau nu…

Citesc o carte. “Vertij” de Randi Taguchi. Aceasta carte vorbeste despre oameni care traiesc haotic cautandu-se pe sine si despre oameni pentru care societatea are un gust fad sau amar, nicidecum placut…Acesti oameni aleg sa se desprinda de realitatea palpabila si sa se scoata din priza. Pe unii, contactul cu aceasta societate-priza ii umple de energii. Energii pe care ei nu le percep ca daunatoare decat atunci cand se simt vlaguiti si debusolati. Aceste energii se hranesc cu sufletele unora si le fac pierdute in haosul oraselor. Pe altii, energia societatii ii slabeste fiind constienti de asta continuu, ca si cum li s-ar aplica socuri electrice puternice. Mai sensibili si mai emotionali, cei din urma sunt cei care lupta sa se deconecteze de la priza. Sa isi conserve si sa isi cultive propria lor energie…pozitiva, datatoare de viata.

Cum o fac? Pai, se insingureaza mai intai. Apoi se leaga de un loc unde karma le e complice in evadare. Si apoi taie cablul, ca un copil care isi rupe cordonul ombilical, separandu-se de o mama care il otraveste… Si cand se desprind, se contopesc cu universul. Nu cu acel univers despre care invatam la scoala, cu stele, sori, galaxii si nebuloase. Ci cu universul care e pretutindeni si nu are forma sau limite, care e si in noi. Si oamenii care se deconecteaza, se afunda in propriul univers. Acolo unde isi regasesc spiritul liber si lumea nu e nici rotunda, nici luminata de sori. Lumea e peste tot, ca vantul, si lumina vine din bucuria spiritului. Si ei insisi sunt vant.

Va intrebati probabil daca doi oameni deconectati in acelasi timp se pot intalni atunci cand plutesc in infinit…( oricum, „infinit” e un cuvant prea marunt pentru a descrie universul spiritual). Se crede ca nu se pot intalni. Pentru ca fiecare are universul lui, paralel cu al altora, dar coexistent. Specialistii in scoaterea stecherului din priza ar spune ca niciodata doua suflete nu s-au intersectat in aceasta stare. Dar eu cred ca se poate. Dragostea poate face asta. Cu siguranta. Atunci cand iubesti mai mult decat poate cuprinde un singur suflet si o singura viata. Cand tii in mana ta mana iubitului tau si simti ca tremuri. Cand iti unesti buzele cu ale lui, simtindu-i mirosul pielii si respiratia usoara pe buza ta de sus. Cand dispare totul si ii auzi inima batand odata cu a ta. Atunci se intampla. Va deconectati. Impreuna. Prima senzatie e ca si cum ati alerga tinandu-va de mana printr-un camp plin de flori la apus si lumea nu are zari. Apoi sunteti unul singur si universurile voastre se unesc, devenind unul unic, infinit de infinit. Nu cred ca exista transa studiata si indusa, chiar si de cel mai priceput in asta, care sa depaseasca magia si fiorul intalnirii dintre buzele a doi iubiti, care unul pentru altul sunt insasi viata si aerul si lumea…

Hmmm…Acest gand imi gadila un zambet larg pe buze…Cu ochii inchisi, zambesc…

Vantul imi rascoleste parul si ma curata mai bine decat apa…De fiecare data cand inspir, simt cum sufletul meu e viu…Ma las pe spate si imi tiuie urechile. E liniste in mine. Doar bataia inimii mele ma mai tine constienta. Zumzetul orasului, al lumii, se aude slab, pierdut, ca si cum ar fi inchis intr-un cufar pe care stau eu acum…Daca iarba uscata nu m-ar intepa ascutit in piele, as crede ca n-am trup.

Frunzele galbene isi desprind degetele de pe ramuri si prin cerul tacut danseaza valsuri. E ultimul lucru pe care il fac inainte sa moara. Ce minunat…Sa mori dansand, plutind…Si pana la urma, ce e moartea? E doar o transformare. De cand ne nastem, ne transformam o viata intreaga si apoi, intr-o zi suferim o transformare mai mare. Atat. Venim din cer si ne filtram prin pamant ca sa ne intoarcem in cer curati. In fiecare zi poti muri, in fiecare zi te poti intoarce in cer… Ce e dureros sau trist in asta? Nu oare noi visam o viata intreaga sa fim mai aproape de stele?

Sfarsindu-si dansul, frunzele imi cad pe piept si se resimt ca o lovitura scurta de diapazon. Si sufletul meu le soarbe inauntrul meu, colorandu-ma in toamna… Frunzis in jur, frunzis in mine. Vantul se joaca ametitor prin gandurile mele.

E placut sa observi targuiala dintre vara si toamna. S-au inteles cumva sa isi imparta lumea. Cred ca legate la ochi, au tras biletele dintr-un bol albastru. Dar toamna a tras cu ochiul si a trisat, caci s-a ales cu vantul, iarba, frunzele si noaptea…Noapte care cat a fost vara de lunga nu si-a aratat atatea stele fascinant de stralucitoare ca in prima zi de septembrie… Iar vara, naiva si increzatoare, a pastrat cerul si soarele. Soarele care cu palmele lui flamande imi framanta trupul acum.

Hmmm…in alt univers, poate chiar aici, alaturi…mai e un suflet asemanator deconectat…Ce sentiment linistitor…Si intr-o zi – cine poate stii cand?- vom fi amandoi impreuna in universul nostru colorat prin prisma inimilor noastre, nu indigo…

Cu ochii inchisi, zambesc…Si toamna, hoata, ma saruta amarui…