O viata intr-o zi

Ajungi pe un hol de spital. Nimic grav, regulatele analize care nu iti demonstreaza niciodata nimic despre tine…Cand te simti bolnav, ele te arata sanatos tun…Iar cand simti ca poti zbura, il fac pe medic sa se ingrijoreze…Poate ca exista o schimbare ciudata in compozitia sangelui atunci cand esti fericit, iar doctorii, nefiind obisnuiti cu starea asta rara, o catalogheaza ca pe o boala…Haios… Dar nu asta conteaza…Stand in asteptare, pe culoarul intunecos si gri al spitalului, gasesti foarte bizare lipsa aerului respirabil si lumina proasta a neonului care palpaie bolnav. Parca ar fi o scena dintr-un film care pune multe intrebari. Insa nu regasesti, in acest aer rarefiat care pluteste pe coridor, mirosul atat de familiar vizitelor tale la medic. Mirosul bolii. Mirosul neputintei. Mirosul mortii. A disparut. Poate datorita unui dezodorizant capabil, sau poate pentru ca boala, neputinta, moartea iti par notiuni hilare fata de cum te simti tu acum. Si brusc surazi…Pentru ca stii cum or sa iti iasa analizele…Da, esti fericita…deci pentru medici, bolnava… Si desi ei or sa iti spuna ca esti anemica, ca iti lipseste calciul, fierul, magneziu si alte chimicale…tu stii foarte bine, razand, ca sunt prostuti medicii astia. Tie nu iti lipseste nimic. De fapt ai totul intr-un gand. Un gand drag care te umple de viata si care te face imuna. Si totusi ciocani la usa si intri in cabinet…Un pic de distractie nu strica niciodata.

Te surprinde o clipa in parc, cand pasarile isi trec umbra peste tine si soarele a poposit pe bratele tale. Copacii au ramas cu bratele blocate in timp si o suvita de par iti pare aurie in lumina amiezei. E ca o oaza, parcul. Si totul in jurul lui e forfota si zgomot. Dar el, ca si cum ar fi sub un clopot de cristal, respinge orice i-ar putea tulbura calmul. Asa cum face si inima ta. Iti e familiar… Un vanticel sufla usor, sarutand timid obraji ganditori si clinchetind frunze in copaci. Oameni diferiti, ca varsta, ca gen, ca infatisare, isi odihnesc viata pe banci, ca intr-un univers paralel cu soseaua vuind,uitata in spate ca un fundal, un tablou viu. Doua vieti, doua lumi…Una in jur, una aici, pe banca…pe fiecare banca. Ce fericite trebuie sa fie bancile vara, cand aproape ca nu sunt niciodata singure. Probabil ca pastreaza in ele cuvinte frumoase, forme de trupuri, greutati de suflete si arome de trupuri straine, dar atat de apropiate…Ce bogate sunt bancile… Cat calm. Ce inseamna graba? Ce este timpul? Ce este zgomotul? Iti par straine cand urmaresti dintre gene cum cad frunzele alene…Asa cum frica ii e straina unui copil…Asa cum goliciunea sufletului iti e straina tie acum.

Iti faci drum pe o strada intunecata de umbra unei cladiri vechi. Pasesti lasand in urma ta bucati de ganduri si note dintr-un cantec vesel… In fata ta se asterne un stol de porumbei atras de firimiturile daruite de mana unui batran cu ochii de copil. Si in drumul tau sunt zeci de pasari gri sau albe frematand… Parca nu le-ai tulbura. Si totusi? Pe unde sa treci? Cand te-ai oprit din mers, de spatele tau s-au lovit ingramadite gandurile si notele care iti pluteau in urma. Le-ai simtit ca o furnicatura pe ceafa, si de aceea te scarpini acum distrata. Hm…n-ai vrea sa sperii pasarile si totusi, cand printre ele se face carare, cu pasul usor, incerci sa te strecori tinandu-ti respiratia. Dar in zadar! Caci toate se sperie si parasesc pamantul ridicandu-se, zeci in jurul tau. Ce senzatie! Toate acele aripi se agita in jurul tau si facand curent, parca le simti cum te ating. Ca un vartej, adierea libertatii care vine dintre pene, iti da pentru o secunda sentimentul ca esti intr-un stol in zbor printre nori, si zbori si tu! Sunt atat de aproape de tine si o mie de mangaieri iti infioara pielea. Le simti ca un curent ce te strabate. E aceeasi senzatie pe care ti-o aduce in tine gandul tau drag. Zambesti surprinsa. Ai fost pasare pentru cateva clipe. Ce minunat!

Stai prinsa in traficul zgomotos. Si admiri furnicarul care misuna sub soarele de culoarea apusului de vara. Te uiti la ei, prin ei, gandind ca fiecare are calea lui. Unii merg cu un scop precis, altii doar umbla de colo-colo, in rutina care ii tine captivi si pe care o accepta cu sufletul amortit, sa ii domine… O mare de suflete pe un bulevard, intr-o zi de august, sub acelasi soare. Suflete vii, suflete stinse, dar in lumina aurie a unui apus citadin, cu toatele par frumoase. Iar departe de furnicarul acesta dintr-o intersectie, daca iti porti gandul acela drag peste campii arse de arsita, peste dealuri cuprinse de fiorul toamnei, ajungi acolo unde verdele nu moare, unde doar libertatea rapeste frumusetea cerului. Acolo, poate e, sau poate nu e, El. Dar spiritul lui e sigur. Si parca il vezi atat de clar, ca daca ai intinde mana, l-ai atinge: El, stand si contempland stralucirea vietii, tacut…sau El, raspandind oamenilor in jur dragoste si blandete. El care nu stie ca intr-un iures de vieti aglomerate il asteapta ceea ce El cauta in singuratate. Si Ea, gasise viata in El. Si si-ar fi dat viata pentru El. Si insusi El, era viata ei. Si cu toate astea, Ea e acum plina de viata. Stiind secretul asta, te simti cea mai bogata fiinta din marele furnicar albastru, luminat de acelasi soare. Nimic nu mai conteaza, caci desi nu ai nimic, ai totul. In inima ta…

Iti inclini capul si ti-l odihnesti de geamul prin care privesti.

„De ar avea toti acesti oameni un secret ca al meu…”