Doar un exercitiu de imaginatie?

iraq-mother-dead-child

Respira adanc. Te voi duce acolo unde nu ai fost niciodata avand in vedere ca citesti acest text si unde ma voi ruga sa nu ajungi. Relaxeaza-te. Si imagineaza-ti.

Imagineaza-ti cum ar fi sa iti fie teama ca in orice secunda i-ai putea pierde pe cei dragi. Sau ca nu ai mai putea sa ii vezi niciodata. Sau ca ti-ai dori atat de tare sa mori tu primul ca sa nu apuci zilele alea. Si in acelasi timp ti-ai dori enorm sa traiesti ca sa ii protejezi. Si nu ai mai stii cum arata soarele de zile sau luni, pentru ca va ascundeti ca sobolanii si iesiti rar,noaptea sau cand adapostul va e naruit de bombe. Si imagineaza-ti cadavre in loc de flori. Si sange uscat unde era iarba verde. Si sa urasti adierea pentru ca aduce miros de moarte. Moartea sa fie doar o chestiune de timp. Mori azi, sau maine, sau in zilele ce vor urma. Mori in razboi, sau mori dupa, recladind vise dintr-un cosmar care te va bantui tot restul zilelor. Si inima ta stirbita de disparitia cuiva drag doare crancen, si viata nu mai are sens de acum….insa te gandesti ca iti doreai sa apuci sa ai cel putin un baietel si o fetita. Jumatate din tine iti spune ca iti poti indeplini inca visul acesta, iar cealalta jumatate te face sa te intrebi daca e o lume pe care iti doresti sa ii aduci. Da, e o lume, caci lumea e minunata, insa e guvernata de demoni care iti pot face rau desi sunt departe de viata ta. Ruine, fum, cenusa e tot ce vezi in jur cand schimbi adaposturile si stii ca saptamana viitoare te vei ascunde intr-un tunel sub pamant, o veche canalizare, cand inainte de nenorocire refugiile tale erau altele sub cerul albastru. Pentru prima oara in viata chiar nu iti mai pasa de stomac. E gol de multe zile si esti slabit. Dar zilele astea, esti plin de suflet. Il simti atat de tare pentru ca te doare. E durerea fiintei tale care sfasie cuvintele si iti amintesti ca nu ai mai vorbit de zile intregi. Intr-o zi, iti pierzi un picior. Dar nici nu ii simti durerea, nici lipsa. Altceva te doare mai tare, iar trupul e doar o carapace de care ai scapa bucuros daca ai avea dreptul sa iei tu ceea ce ti-a dat Dumnezeu. Nu stii cum se face, dar acum in Dumnezeu iti sta toata credinta si altfel nu percepi drumul tau prin cruzimea razboiului care secera tot in cale. Si forta ti-o iei din amintirea zilelor frumoase din trecut, si curajul din iubirea pentru cei asupra carora trebuie sa veghezi. Si intelepciunea vine din intuitie si trairea intensa a fiecarei clipa de nenoroc. Linistea ti-o regasesti in speranta, caci somnul nu mai e odihna, ci veghe. Ai vrea sa asculti muzica pe care o adorai odata, dar urechilor tale le e permis sa auda numai zgomot de iad: arme, tipete ingrozite, plansete de jale, glasuri de monstri. Tot ce v-a ramas din casa parinteasca rapusa de bombe sunt niste fotografii care pana acum o vreme stateau decorativ pe pereti. Din ziua in care si-au parasit rama si locul, sunt cea mai de suflet comoara materiala pe care o ai. Si le dai sa iti taie o mana, sa iti taie limba, sa te lase fara urechi…dar nu ii lasi sa iti ia fotografiile. Ele sunt singura ancora pe care o ai. Ele iti amintesc ca a fost bine, si ca binele exista, si ca binele va retriumfa. Si fugi zi de zi, si te ascunzi de soare, si ti-e teama de orice fosnet – dar nu pentru tine, si te rogi zi de zi, si iubesti cum nu stiai sa iubesti in trecut – cu o reala frica de a pierde totul, si toata viata ta s-a schimbat. E cel mai chinuitor cosmar pe care l-ai avut. Doar ca e real…

Unii traiesc deja zi de zi, toate astea. Viata unora e deja un cosmar. Da,da…chiar aici, pe planeta asta, unde traiesti si tu. Unde tie ti-e bine acum…Ce? Nu ti-e bine?? De ce? Pentru ca azi te-ai certat cu cineva sau nu poti sa iti cumperi ceea ce iti doresti?? Omule, ma faci sa rad. Ia mai gandeste-te…Gandeste-te ce inseamna „bine” si ce inseamna „rau”. Daca nu stii sigur, cauta pe internet  niste fotografii cu victimele din Irak…O sa iti dai seama apoi sigur ca esti binecuvantat cu viata pe care o ai deocamdata.

Si intr-o zi…

Si intr-o zi se va intampla. Pentru ca azi crezi ca nu depinde de tine, ca tu esti responsabil doar de viata ta. Un razboi ne priveste pe toti. Si ne priveste indeaproape azi. Nu e un joc, desi cei care il vor porni se joaca cu vietile noastre. Iar noi, „cei condusi”, le permitem. Nu de azi. Dintotdeauna.


(Imi cer scuze celor carora li se pare ca acest post este in contrast cu tema blogului meu. Blogul meu are rolul de a deschide ochii dar in acelasi timp sa incurajeze optimismul si implicarea, in ceea ce priveste orice problema cu care se confrunta omenirea.)

Obstacole

O grădină mare…Cu multă iarbă crudă, cu margarete zâmbitoare şi crini dulci parfumaţi…Cu pomi subţirei legănaţi de vânt…Cu fluturi vibrând în căldura unui mai…şi albinuţe gălbioare. Şi cer deasupra. Mult cer. Albastru cer. Şi trandafiri albi. Şi trandafiri roşii. Şi trandafiri roz şi moi ca obrăjorii unui copilaş. Şi trandafiri înflăcăraţi ca un apus de vară ploioasă. Şi toate strălucind în rouă.

Şi apoi, el. Un trandafir galben, într-un ghiveci, pe un balcon. Ferit de cer, ferit de soare, departe de o zi de mai dintr-o grădiniţă înflorată. Şi umbra de peste el nu este a unui pom verde ci a unui tavan gri care îi dăruieşte zilnic cu zgârcenie doar un petic de cer magic. Tavanul balconului de deasupra, căci crescuse într-un bloc…

Când fusese mic, doar un muguraş, nu putea vedea decât marginea ghiveciului său verde-frunză-de-brad. Dar sperase că va creşte şi că apoi, într-o zi, va putea să se ridice peste zarea aceea de lume strâmtă şi să cuprindă depărtări fermecătoare cu privirea. Îşi imagina că va avea surpriza să descopere dincolo o grădină mare, plină de alte flori parfumate. Sau îndrăznea să viseze că e de fapt un trandafir crescut pe o stâncă, la marginea unei mări cu sirene de smarald. Uneori chiar credea că este într-un turn vrăjit, înconjurat de râuri şerpuinde şi câmpii onduite. Şi el, era regele lor. Rege peste câmpii, peste mări şi râuri, peste flori şi sirene.

Dar a crescut şi, aruncându-şi privirea peste ghiveci, visele i se zdrobiră de blocul cu zece etaje de vizavi. Gri…gri…şi tocuri pământii de ferestre. Ferestrele unor vieţi închise de bună voie în nişte cutii numite „apartamente”. Nici un pic de mister, nici un pic de fantastic…Doar…ziduri…şi ferestre.

Între el şi acele ziduri era lumină. O lumină caldă, blândă, care umplea golul dintre cele două clădiri. Iar la el în balcon pătrundea o singură rază subţirică de soare. Frântura aceea de lumină păşea graţioasă alături de el, dar nu îl atingea. Dacă s-ar fi aplecat câtuşi de puţin, s-ar fi putut învălui în strălucirea ei aurie.

Dar el se temea. Stătuse în umbră dintotdeauna şi se simţea rece. Iar raza care ii surâdea veselă de alături, părea atât de caldă încât era sigur că l-ar fi ofilit. Dacă îl usca de tot? Dacă pătrundea prin el şi îl frigea? Dacă atingerea ei l-ar fi durut? Sau mai rău, dacă s-ar fi obişnuit cu ea şi apoi, ea ar fi plecat, aşa cum făcea de fiecare dată când venea înserarea? Şi atunci?

Atunci aş fi trist. Işi spunea. E mai bine să fiu singur, să nu depind de nimic pentru a fi fericit…Mă rog, mulţumit…Nu sunt eu aşa mai liniştit? Singur…

Raza asta micuţă de soare e foarte frumuşică. Uite, numai cum dansează ea pe pervaz. Şi uite cum străluceşte. E aşa de firavă în rochiţa ei galbenă… Cum îmi atinge ea sfioasă ghiveciul…Cred că mă place. Pentru că vine zilnic. Se aşează cuminte alături şi îmi zâmbeşte frumos. Apoi se preface că gândeşte şi se mai apropie puţin de mine. Uşor, uşor, trece peste marginea mea de lume, în ghiveci. Şi apoi îşi netezeşte rochiţa zâmbind. Îi întinde marginile atât de aproape de tulpina mea… Atât de aproape încât totul frige în jurul meu şi simt cum petalele mi se aprind. Apoi, brusc, se retrage şi se îndepărtează. Căci, în cele din urmă, înserarea o goneşte. Şi ea pleacă răsucindu-se în aerul umed şi trist al balconului meu cufundat în întuneric.

Dar ştiu că o să vină şi maine, pentru că ea mă place…

Uneori, când este atât de aproape de mine, nu doar mă tem. Ci sunt şi curios. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aş înclina şi aş lăsa-o să-mi mângâie chipul? Oare chiar ar fi aşa de rău?

Îmi inspiră încredere totuşi, pentru că o văd că este galbenă, ca mine. Şi aşa de bine s-ar potrivi ea în grădina pe care o visez…Noi doi, galbeni, într-o mare de culori.

Eh, e târziu…Mă culc acum.

***

Sus, pe o stea, o rază de lumină stătea legănându-şi picioruşele în Univers.

Se uita către Pământul unde poposea zilnic atunci când tatăl ei o trimitea să încălzească oameni, flori, iarbă, frunze, ape…să dăruiască grădinilor culoare şi inimilor viaţă.

Dar ea se furişa mereu şi se ducea într-un balcon de pe o străduţă strâmtă. Ea nu vroia să lumineze nici oameni, să încălzească nici iarbă, să coloreze nici flori… Ea îşi dorea să atingă un trandafir galben din acel balcon şi să îl aducă la viaţă, la simţire… Să îl învăluie în strălucire şi căldură, să îl ţină la pieptul ei, să îl sărute şi să îl mângâie uşor, şi să îl facă să zâmbească. Acesta era visul ei. Şi visul ei se născuse într-un balcon, nu într-o grădină. Într-un septembrie, nu într-un mai.

Şi uite aşa, cobora pe pervazul umbros unde stătea floarea ei dragă într-un ghiveci verde-frunză-de-brad şi îl privea zâmbind. El, rece, o privea la rândul lui, cu colţul ochiului. Oare ce gândea? Apoi ea începe de fiecare dată să danseze şi să se joace, vrând să îi atragă atenţia. El o urmăreşte pe furiş. Apoi ea se aşează şi cade pe gânduri.

Hm…Pare atât de rece…De distant…Sunt sigură că de fapt are un suflet cald şi un zâmbet frumos. Dar el, stă acolo, înclinat în partea cealaltă, de parcă s-ar feri, şi tace…şi priveşte hoţeşte. Măcar mă priveşte. Ştie că sunt aici. Şi…poate simte măcar puţin căldura mea.

Ce spini are… Cred că m-aş înţepa în ei. E frumos el, totuşi, cu spini cu tot…Dar ce ascuţiţi sunt! Cred că doare dacă îi ating…Cred că aş sângera…Şi razele de soare pot sângera. Avem sânge auriu şi o inimă transparentă, foarte sensibilă. Atât de tare mi-aş dori să îl mângâi, să îl sărut, să îl strâng în braţe… Însă el îşi ţine ţepii înainte şi mă păstrează departe, temătoare…

Totuşi, o să incerc…

Şi netezindu-şi rochiţa, şi-o întinde peste ghiveci. Apoi păşeşte în pământul rece din vas şi se apropie emoţionată de tulpina lui, de primul spin. Cu degetele întinse, ar vrea să aibă curajul să mângâie acei spini şi să-i înmoaie, să-i topească…chiar de va sângera şi o va durea…

Dacă el o va primi în braţele sale în cele din urmă, toate rănile n-ar mai conta.

În umbra lui e atât de frig…Şi corpul i se înfioară şi tremură cu totul. Oare trupul lui e tot de gheaţă, ca umbra?

„Lina!”

Aşşş…Mă strigă sora mea mai mare! Cred că ne cheamă tata înapoi. Am zăbovit prea mult în nehotărâre…O să încerc şi mâine. Te sărut, iubitul meu…Dacă ai putea să mă auzi…

Şi oftând, plecă spre cer cu genele scăpându-i lacrimi în urmă. Aşa se întâmpla zi de zi.

Acum stătea pe o stea şi se gândea la trandafirul frumos care dormea în altă lume. Oare ce visa el? Oare ce simţea el? S-a gândit, după ce a plecat, măcar o clipă, la ea?

Şi se culcă, hotărâtă că mâine îl va îmbrăţişa în sfârşit. Va face din nou acel drum lung într-o secundă şi se va aşeza alături de el. Apoi, fără să ezite, îl va învălui cu îmbrăţişarea ei, orice s-ar întâmpla, oricât ar durea.

În timp ce jos, la ani-lumină distanţă, trandafirul se trezise din somn, simţindu-se privit… Dar regăsindu-se singur, înconjurat doar de noapte, îşi puse pleoapă peste pleoapă şi se întoarse la visul lui despre o raza de soare mică, galbenă, care îl îmbrăţişa şi nu îl topea.

Ţinându-şi copiii în braţe, Universul îi privea cum dorm şi zâmbea amuzat de teama lor prostuţă de a se iubi…”pentru că el are spini…” „pentru că ea e prea caldă”…

Niciodată nu putem iubi prea mult. Dar ne putem teme prea tare…de detalii care întotdeauna se dovedesc prea puţin fioroase când atingem obrazul celui pentru care am luptat.

]

*melodia este dintr-un film foarte frumos, August Rush, pe care vi-l recomand 🙂