Obstacole (2)

Trecand prin pamant si prin cer, prin apa si foc, prin zambet si suspin, prin rai si infern, Trandafirul de pe umbritul pervaz se stinse intr-o toamna apusa si ea si reinvie intr-o zi de decembrie. Explodand petala cu petala dintr-un mugur zamislitor de viata, s-a gasit in trup nou si diferit. Mai mare, mai delicat, cu linii curbe desavarsite, cu onduiri nepamantesti, cu lungimea piciorului sau suplu inaltatoare spre cer… Avea frunze ferme si carnoase, debordand de viata. Si simtea cum seva sufletului sau ii curge inauntru facandu-l sa se simta ca si cum nici nu ar fi murit. Patruns de bucuria reinvierii se deschise dintr-un boboc oval intr-o floare cat o palma. Si era roz. De data asta. Roz. Mai delicat inspre interior, mai intens catre margini.

Multi trecatori se opreau din fuga lor cand in ochi li se reflecta frumusetea lui rapitoare. Purificatoare.

Cum visase el candva demult, rasarise intr-o gradina. Nu plina de crini, nu plina de margarete, nu plina de parfumuri divine si de iarba cruda. Nu era in mai. Pomii nu rodeau. Nici macar soare nu era. Cand privea in jur, nu regasea nimic din visul pentru care il rugase pe Dumnezeu sa ii mai dea o viata. (Nu dumnezeul florilor,nu. Ci acelasi Dumnezeu care ne-a facut pe toti din lumina si iubire. Dar nu ai uitat ca e doar Unul…)

In jurul lui iarba murise si ramasese secata de viata, ca o mama aplecata aparandu-si eroic copilul de rele…copilul, pamantul, peste care s-ar fi asternut chiciura rece altfel. Insa chiciura invelise astfel doar trupurile ierbii, formand o patura stralucind sfios in jurul Trandafirului.

Nici copacii nu erau explozii verzi cum si-ar fi imaginat. Isi ridicau inspre cer niste ramuri innegrite de ploi, zgribulite si tremurande, neajutorate in fata unui cer incruntat. Cativa plopi mai pastrau cu incapatanare cateva smocuri de frunze inca verzi. Frunze care, ca si petalele trandafirului roz, radiau in jur, rupand lantul de imagini monocolore, umede…

In gradina inca se mai zareau trupurile uscate ale catorva flori de toamna rapuse de timp, dar in rest…nici o floare…vie.

Doar el. El cu frumusetea lui ireala. Pe strada manjita cu noroi ca de mana unui pictor cuprins de patima si furii. Langa o alee intre doua blocuri grizonante, ingradit de o panza de paianjen cu linii regulate, metalica…inecat intr-o mare de straluciri discrete si reci…

Se simtea singur. Oare cum altfel? Isi pastrase inca vie aroma celeilalte vieti. Altfel cum ar fi putut sa paseasca in noua fara sa fi avut déjà un bagaj de lectii pretioase?

Isi amintea pervazul si semi-intunericul balconului…si bucata de cer albastru intrezarindu-se intr-un colt. Si blocul de vizavi cu ferestre sobre ( ca si cel de peste drum, de acum…). Si ghiveciul lui verde-brad…si spinii… Spinii! Unde sunt? Ce lucru curios! Se priveste si vede ca nu i-au mai crescut de data asta…Este acoperit cu o membrana verde si fina…si are brate cu frunze…atata tot. „Eh, daca ar fi venit acum Micuta Raza de Soare…”

„Raza de soare!” isi aminti el brusc. Si ca un vartej il cuprinsera o multime de senzatii, amintiri ale unei iubiri atat de reale si acum, incat isi simti inima cum bubuie. Isi aminti de atingerea ei delicata pe marginea ghiveciului. Pentru ca desi nu il mangaia la inceput chiar pe el, atunci cand Raza ii atingea ghiveciul el se infiora de emotie si era ca si cum l-ar fi dezmierdat pe el. Apoi isi aminti cata bucurie ii aducea fiecare dimineata in care el astepta nerabdator si ea isi strecura rochita prin spartura din acoperis si se aseza apoi langa el.

Parca se intampla chiar acum, in gerul unei zile de decembrie , prima ei atingere pe frunza lui subtire si zimtata de atunci. Parca vantul uscat de azi i se parea primul sarut care ii invaluise cu fierbinteala chipul candva…Era atat de vie amintirea acelor zile, cand Razei nu i-a pasat de spinii lui si a coborat sa il iubeasca…

Nu mai tinea minte cata vreme s-au iubit…Poate zile, poate ani…Tot ce stia, era ca paruse o eternitate. O eternitate sfarsita intr-o zi cand Raza lui nu a mai aparut. Si el, incet-incet, simtind cum viata i se scurge din toate celulele, s-a ofilit trist, singur, si a murit.

A murit si a inviat. S-a ofilit si a renascut. Si a renascut intr-o gradina inghetata, sub un cer apasator si gri, dorindu-si sa fie iarasi viu cum era cand Raza il saruta in zori.

***

Durere si suferinta. Lacrimi. Dor. Inima franta. Prin acestea trecuse Micuta Raza de Soare de cand nu il mai vazuse pe Trandafirul Galben.

Cum tatal ei aflase ca ea fugea in fiecare zi si se ascundea intr-un balcon ponosit, in loc sa scalde in lumina florile din gradini, o pedepsise. Soarele, infuriat, i-a interzis atunci sa mai plece in zori spre Pamant. Toate surorile ei se intorceau dupa fiecare apus de Luna, iar ea plangea si ofta. Intr-o zi incalcase cuvantul tatalui ei si se furisase pana in balconul de pe straduta stramta, unde il vazu pe Trandafir ofilindu-se.

Surprinzand-o, tatal ei o pedepsi si mai aspru si in plus, puse o armata de nori sa se inghesuie deasupra locului in care se afla balconul, pentru ca Micuta Raza sa nu mai poata patrunde nici de ar fi scapat iar. O pedepsise sa lumineze o stea micuta si rece. O stea care nu avea personalitate sau glas. Si asa era plictisitor sa stea si sa o incalzeasca in zadar…

Uite asa,Raza suferea si ea, gandindu-se la Trandafirul ei…care intre timp murise…sau altfel spus, isi ispravise una dintre vieti…

***

Jos, pe Pamant, Trandafirul Roz era trist…singur…Si gerul iernii il cutremura.

Cu zilele, incepu sa se faca tot mai frig, si-apoi…intr-o zi ninse. Si el privi cu minunare cum din cer veneau spre el flori albe delicate si se asezau multe si vesele peste gradina. Coborau razand vesele, jucandu-se, fugarindu-se, chicotind, dansand si cantand un cantec soptit si alb. Trandafirul le indragi pe loc si ele in zborul lor mai nimereau si pe chipul lui si il pupaceau ca niste copii micuti si pufosi. Tristetea Trandafirului devenise si mai mare pentru ca in jurul lui era atata frumusete si el nu putea sa o imparta cu Raza lui…

Drumul mocirlos devenise cale alba de matase stralucind in soare. Copacii se imbracasera frumos in haine albe, ca si cum ar fi fost primavara…oh, primavara…

Parca nici blocurile nu mai erau atat de gri…

Cum se schimbase infatisarea lumii in doua saptamani! Chiar si in aer mirosea intr-un mod imbatator a fericire…

Asa ca Trandafirul vru sa inspire si el putina; poate s-ar fi simtit mai bine.

Inchisese ochii si inspira, cand auzi un glas:

Miroase a Craciun, asa-i?

Se uita in jur dar nu vazu nimic.

Mai sus, aici sunt! Se auzi din nou glasul.

Cand isi ridica privirea, trandafirul vazu deasupra sa un plop lung cu un smoc de frunze galben-verzui intr-o creanga. Plopul ii zambi.

Aaa, tu erai!…Ia uite! Vorbesti! De ce nu ai glasuit pana acum? Ca eu am crezut ca sunt singur, zise Trandafirul Roz auzindu-si pentru prima data noul glas.

Scuze, dar pareai foarte cufundat in gandurile tale si…nu am vrut sa iti intrerup meditatia…

Ce meditatie?

Meditatia, stii tu…yoga, stii tu…

Ce yoga?…se mira si mai tare Trandafirul.

Pai…nu asta faceai?

Nici macar nu stiu ce inseamna, rase floarea roz, auzindu-si pentru prima oara noul ras.

Aaa…credeam ca asta faceai dupa cum stateai nemiscat si concentrat…Uneori se mai aseaza niste corbi pe mine si fac yoga. De aia am crezut…

Nu, doar ma gandeam…zise oftand Trandafirul.

La ce? Intreba curios Plopul.

Ei, nu esti prea bagacios?

Poate….dar tot imi vei spune ce te framanta, rase Plopul.

De unde stii asa sigur?

Pentru ca ai fost singur prea multa vreme si vrei sa vorbesti cu cineva, sa te descarci… asa ca, hai, spune…De ce esti trist?

Pai, stii…eu am fost candva un trandafir galben,,,Traiam intr-un balcon la umbra…Dar in fiecare zi imi hraneam viata cu iubirea unei Raze frumoase care ma lumina si ma incalzea…Si ea, intr-o zi n-a mai venit…Iar eu am murit apoi. Si am aparut aici, in gradina asta. Dar cred ca e o greseala…Eu…

Poti sa te reintrupezi in ce vrei tu??? Il intrerupse Plopul. Eu vreau sa fiu un sequoia data viitoare, pot???

A…zise buimacit Trandafirul..Banuiesc ca poti. Trebuie doar sa iti doresti mult si sa ai o motivatie buna…

Am, am una minunata, zise zambind ca un copil Plopul…te rog, continua…ce spuneai?

Spuneam ca trebuie sa fi fost vreo greseala cand am ajuns aici. Eu i-am cerut lui Dumnezeu sa ma trimita intr-o gradina insorita unde sa o regasesc pe Micuta mea. Cred ca m-a confundat la expediere cu una din floricelele astea dragute care au cazut si au acoperit pamantul…si de aceea m-a trimis aici. Ce fac eu acum? Cum o mai gasesc pe Raza Mea de Soare? Simt ca inghet…frigul incepe sa ma patrunda si sa ma usuce…Nu mai am mult…Si cine stie…Poate e mai bine asa. Poate ma voi trezi un trandafir alb intr-o gradina mare si Raza ma va gasi.

Hai, nu te mai deziluziona…Daca ea te-a iubit, te iubeste si acum…Si te va cauta. Nu poti sti ce s-a petrecut. Eu de aici de sus vad mult mai multe lucruri si sa stii ca nu e usor pentru o raza sa isi faca loc intr-un balcon. Nu toate acoperisurile au fisuri, si apoi, lumea de afara e mult mai imbietoare… A dorit mult sa fie langa tine daca ea a ales sa renunte la gradina cu flori pe care ar fi putut sa o mangaie…Nu stii cat de frumoase pot fi gradinile…Sunt franturi din Rai…

Crezi tu ca ma va gasi?

Da, da. Sunt sigur. Ai face bine sa crezi si tu.

Dar cum sa ma gaseasca? E iarna. Patura de nori de aici pare sa nu se mai duca…

Gaseste ea o cale… Uite, eu sunt indragostit de o curcubela…

Pardon? Ai spus „o curcubela”?

Da.

Pai….nu se zice „curcubeu”? se mira Trandafirul…Adica, eu nu am vazut unul niciodata, dar asa am auzit zicandu-se in Cer unde am fost…Unii ingeri se ocupau de Curcubee…Se duceau cate doi si le arcuiau pe Pamant.

Nu, nu…Nu e un Curcubeu. E o Curcubela. E o fata „curcubeu”…Exista si fete de curcubeu daca nu stiai…

Ce lucru minunat…hm…

Chiar ca e minunata! Zise Plopul strangand la piept buchetul de frunze. Tu stii ca are sase culori care se vad, dar de fapt daca o privesti, in ea sunt milioane de culori care inca nici nu s-au inventat cu numele? Si se poate naste oricand, oriunde! Ea nu are forma ca noi, desi este rotunjoara…Si nici radacini nu are. Asa ca o poarta vantul, ploaia, norii, lumina, oriunde vor ele…Si eu nu stiu unde si cand o sa apara. Dar stiu ca asta se va intampla cu siguranta. Si o astept cu buchetul asta de frunze ca sa o vad cum zambeste cand ma vede…Stii?Cand zambeste, galbenul ei devine mai stralucitor…Cea mai frumoasa e cand se aseaza pe cer…E divina…Albastrul o prinde tare bine…Dar ea a aparut si prin brobonelele de roua de cateva ori..si in oglinda geamurilor si in apa din furtunul cu care uda gradina doamna de la parter… si intr-o balta de dupa ploaie…E mereu surprinzatoare. Doamne, ce o mai iubesc! Zise Plopul clinchetindu-si frunzele si provocand sa cada o ploaie de nea de pe umerii sai.

Si crezi tu ca ma va gasi si pe mine Raza Mea? Zambi melancolic Trandafirul…

Nu cred. Sunt sigur. Asteapta. Ai rabdare si fii atent in jur.

Pai sunt…Am vazut si fiecare floricica care a picat din cer, am numarat si fiecare zi, stiu cate ferestre are blocul de vizavi, stiu toate chipurile care trec zilnic pe aici…Pe toate le-am vazut…Numai pe ea nu…

Nu e de ajuns. Trebuie sa vezi dincolo de detalii. Uite, de exemplu, te-am vazut cum inspirai aerul cu pofta. Probabil ca ai observat ca are o aroma deosebita zilele astea…

Da, miroase a fericire…

Asa e. Dar stii de ce?

Nu.

Pentru ca vine Craciunul.

Ce e Craciunul?

Hm…nu stii, dar se explica, esti inca tanar desi ai trait doua vieti… Craciunul este ca un mic anotimp. Un anotimp de doua saptamani. Care se petrece in sufletul oamenilor si care da un suflet nou lumii din jur. Oamenii se bucura in zilele astea pentru ca acum mai bine de doua mii de ani s-a nascut un copilas minunat. Un copilas, care ca si tine, a luat trup intr-o viata noua. Si a renuntat, la viata din Cer pentru o vreme ca sa traiasca o viata pe Pamant, printre fratii lui. Si el a vrut sa ii salveze pe ei. Sa ia asupra lui toate greselile lor, pentru ca acestia sa poata trai in continuare. Si a reusit. Asa ca Tatal Tuturor a dat atunci oricarei fiinte o alta sansa la Viata. Tu intelegi asta mai bine decat oricine, cred…Si uite asa, a ramas ca oamenii sa isi aminteasca de Iisus si sa sarbatoreasca Craciunul, macar o zi pe an din vietile lor aglomerate dar atat, atat de goale… Insa natura acestei sarbatori s-a schimbat, pentru ca era dificil pentru unii din ei sa accepte ca cineva i-a iubit atat de mult incat a facut un sacrificiu pentru iertarea lor – acest adevar producand in constiinta lor presiunea unei datorii fata de Iisus – asa ca neputand trai sub presiune, au inventat un Mos Craciun simpatic. Si au hotarat sa faca daruri cu aceasta ocazie…E frumoasa si intentia lor de a isi face daruri unii altora…dar, au uitat de Iisus… Ei isi multumesc intre ei pentru niste daruri marunte, in loc sa ii multumeasca lui Iisus pentru Marele Dar. Prefera sa creada intr-o inventie, decat in cineva care chiar a existat si exista inca…Le e mai simplu…Uite de aia nu imi place mie Craciunul…

Ce trist…Aaa…acum pricep de ce era atat de abatut Iisus cand l-am vazut…

L-ai vazut??

Da, cand am murit si am fost la Dumnezeu sa il rog sa imi mai dea o viata. Iisus sta mereu la dreapta lui…

Oau…ce norocos esti…zise Plopul plin de admiratie. Vreau si eu sa ajung sa ii cunosc intr-o zi pe Creator si pe Fiul Lui…

Ia uite, il intrerupse Trandafirul. Ce fac oamenii cu brazii aceia?

Oh, nici nu vreau sa ma uit! Zise Plopul agitandu-se. I-au taiat! Saracii…

Dar de ce?

Pentru ca ii duc in case si ii impodobesc ca sa se bucure de frumusetea lor.

Si sunt frumosi cu podoabe? Intreba Trandafirul care descoperea in continuare lucruri noi.

Da…sunt. Eu ii vad pe toti din blocurile acestea doua an de an. Le agata de crengi niste mingii de diferite culori, cel mai des rosii, si tot felul de alte obiecte sclipitoare si niste beculele palpaitoare…

Oau…trebuie sa fie tare frumosi, isi inchipui Trandafirul.

Hei, ia stai… si de brazii taiati nu iti pasa? La ei nu te gandesti?

Pai nu spuneai tu sa privim dincolo de detalii?

Da, dar tocmai…sub toata povara aceea de ornamente…e un suflet rupt din radacinile datatoare de viata… Cum ar fi sa te rupa si pe tine cineva acum?

…..groaznic…

Vezi?

Da. Oricum eu nu o sa vad niciodata un brad impodobit. Sunt prea jos…

Si Trandafirul Roz se intrista gandindu-se unde o fi Raza lui draga.

***

Te rog, Doamne, trimite-ma cumva pe Pamant! Vreau sa il caut pe Trandafir…

Si sa ma pun impotriva cuvantului tatalui tau?

Tu esti Tatal lui…cred ca ai putea face asta… Te rog mult. Ajuta-ma…

Bine. Vad ca iubirea voastra e mare. Ati trecut multe obstacole. Meritati sa fiti impreuna, dar sa stiti ca timpul vostru e scurt. Fiecare anotimp e o viata pentru voi.

Iti multumesc, Doamne. Unde ma trimiti?

Nu iti pot spune. Oricum, va trebui sa il recunosti. El s-a schimbat. Si tu vei fi schimbata. Aveti trupuri noi.

Nu-i nimic, ii voi recunoaste sufletul.

Atunci du-te si daruieste iubire, fiica mea. Dar nu ma uita.

Si Razuta de Soare cobori pe Pamant.

***

Ajunsa la destinatie, se trezi invelita in sticla si fara sclipire. Se sperie. Nu mai pricepea nimic.

***

E seara de Craciun. Treptat, la ferestre incep sa licareasca luminite colorate, semn ca brazii au fost impodobiti.

Din cer cad fulgi din aripi de inger (da,da, exista ingeri care se ocupa si cu asta…), sau flori din nori cum le spune Trandafirul Roz.

El sta cu fruntea inspre cer, in aceeasi gradina alba. Se simte usor trist, usor fermecat de sclipirea zapezii si a beculetelor. Asteapta inca sa se coboare Raza lui din Cer…

Se face noapte. Cerul isi dezveleste misterul si straluceste in tot atata scantei ca si neaua. Plopul suiera un cantec de chemare, de iubire…si lui i se alatureaza colindul stins undeva intr-o departare inzapezita.

Ferestrele isi arunca fie auriul, fie intunericul peste zapada din gradina si un miros de…”impreuna” pluteste in aerul rece.

Sub un balcon se aprinde agatata o instalatie de luminite multicolore care palpaie in forma de arc cu rotunjirea in jos. Emotionat cu totul, Plopul isi regaseste iubita si canta mai cu patos scuturand buchetul de frunze. Ea clipeste rusinoasa si se inroseste cu totul, apoi zambeste fericita cand beculetele i se aprind lung.

Trandafirul Roz isi pleaca fruntea si inchide ochii ca sa isi imagineze ca Raza de Soare e langa el. Cuprins de visare se simte deodata incalzit.

Ridica privirea si surprins, vede cum pe chipul lui cade o luminita rosie. Urmandu-i trupul cu privirea, vede cum aceasta mica raza calda si rosie vine de dincolo de geamul unei ferestre unde palpaie un brad.

O priveste atent si simtindu-i mangaierea inconfundabila pe chip, intreaba cu vocea tremurand:

Micuta Mea Raza de Soare?

Chiar eu.

***

De sus, Soarele si Mama Luna, Stelele si celelalte Micute Raze de Soare, gatite de sarbatoare, Ingerii si Dumnezeu, se bucurau pentru ca inca o data, doua suflete primeau si impartaseau cel mai frumos dar pe care Iisus il facuse oamenilor candva: Iubirea.

Si pentru ca atunci cand lupti pentru ceva foarte mult, tot Universul lucreaza in favoarea ta, Soarele a hotarat ca la primavara sa o lase pe Micuta Raza de Soare intr-o gradina mare si frumoasa, iar Dumnezeu a decis sa il redea pe Trandafir vietii si Razei lui, sub un alt trup, alb, in aceeasi gradina.

Continuarea? La primavara.

Anunțuri

Dintre miliarde de frunze

Vrummm…Vrummmm…Se aude dintr-o parte, ba din alta…

In iuresul intersectiei grabite, intre doua benzi marcate cu galben, se rostogoleste ba inainte, ba inapoi, un grup de frunze zgomotoase. Impinse de aerul dintre masinile in mers, se ridica la jumatate de metru in aer, se dau peste cap de cateva ori si cad alene, ba mai departe, ba tot acolo.

Sunt cateva de plop galbioare, cateva de stejar brune, cateva de castan rosiatice si cateva de corcodus vinetii. Si una de artar. Aceasta are marginile zdrentuite, conturate cu grena, iar in centru e cafenie, cu pete galben-aurii.

Masini gonesc ba intr-o parte, ba in alta, si trec atat de des incat, fara pauza, frunzele sunt prinse intr-un vartej pentru cateva clipe.

– Iiihuuu! Ce mai tura! Am ametit de-a binelea de data asta, zise o frunza de plop razand.

– Uite, uite, vin doua din directii opuse! Pregatiti-va!

Si iar se amestecara si se ametira.

– Uh, deja mi se face rau, zise o frunza de castan…Dar mai vreau!

– O, nu…Doamne, de s-ar opri numai…se auzi o voce.

Toate celelalte frunze se intoarsera uitandu-se urat.

– Iar esti artagoasa?

– Ha ha! Pai cum sa nu fie? Doar e frunza de ARTAR! Comenta o alta.

– Ce sa zic, ce gluma buna! Voi nu v-ati saturat sa va invartiti ca niste zapacite pe bucata asta de beton? Zi de zi? Intruna? Ca eu nu mai suport! Nu mai suport!

– Esti de groaza! Tot timpul te plangi…Nu stiu ce ti-ai mai putea dori! Era mai bine cand stateam ca idioatele agatate de o creanga si ne leganam in vant?

– Da! Era! Acolo, de sus, puteam sa vad lacul si eram linistita asa cum ma leganam…Si eram vie…Vantul canta, nu urla ca aici jos…si cerul era aproape si mirosea a iarba…Si copacul in care am stat eu, era mereu vesel si imi povestea frumos…

Aici, e un haos. Incep sa ma usuc si uite cum toate masinile astea ma impung incolo si incoace.

– Dar nu ai fost tu de acord cand am hotarat cu toatele ca ne desprindem de crengi si zburam pana aici? Nu ai zis si tu ca te plictiseai si vroiai sa ai parte de ceva mai multa distractie? Acum de ce te-ai schimbat?

– Da, chiar asa…Si apoi, ce ar fi sa nu iti placa aici? Doar suntem libere, nu doar niste ornamente de copaci. Si aici putem dansa cat vrem.

– Libere? Ha! Cum sa fiti libere? Curentii de aer fac ce vor cu voi! Va plimba de colo- colo dar niciodata nu va duc mai departe. Sunteti prinse aici!

– Prinse? Ia uite-o pe Valentina, frunza de visin! Tocmai a dus-o vantul pe un parbriz de masina scumpa! He he! Norocoasa de ea! O sa se plimbe de acum peste tot….Las’ ca vine si vremea noastra, zise invidioasa o frunza de castan.

– Da, o sa se plimbe…pana o face bucatele stergatorul de parbriz la un stop. Zise frunza de artar.

– Repet, esti de groaza!

– De ce sa fiu? Voi nu vedeti ca va credeti libere cand sunteti prizoniere? Credeti ca dansati din vointa voastra? Dansati cum va sufla vantul…Cum are el chef. Va amagiti crezand ca aveti control asupra vietii voastre…

Si macar in copacul din care ati cazut erati intr-adevar ornamente…Si faceati parcul sa se umple de culoare…Si mai aveati si alte roluri…Imbracati copacii goi si le pregateati hrana prinzand soarele in voi. Pe cand aici, nu aveti niciun rost. Nu ne priveste nimeni. Nu ne fotografiaza nimeni. Nu ajutam niciun copac sa se fereasca de vant si ploi. Nici de decoratiuni nu suntem bune, caci rasadurile de panselute de pe margine sunt mai frumoase si fura ochii trecatorilor…Nu vedeti? Suntem niste frunze uscate pe un drum mort!

Eu nu vreau sa ma fac faramite sun rotile unei masini!

Trebuie sa scap de aici… Sa ma intorc in parc.

– Mai taci! Ca deja ne-ai plictisit, zise o frunza de plop si cu toatele ii intoarsera spatele indignate, sarind in urmatorul vartej.

Proptita de o sina de tramvai, frunzulita de artar era trista. Locul ei nu era acolo si o stia prea bine. Regreta ziua cand coborase din copac.

Atunci luase aceasta decizie pentru ca vazuse cum incepe sa ingalbeneasca si stia ca o sa se usuce si la prima ploaie o sa cada doborata de o picatura grea…Si apoi, va muri. Caci asta era natura lucrurilor. Era o frunza, si se facuse toamna. Si desi trandafirii din parc si teii inflorisera a doua oara anul acesta, ea nu avea cum sa reinvie. Viata ei avea un singur sens de acum. Nu ca a frunzelor de brad care nu mureau niciodata, caci isi aveau originea acolo unde incepe infinitul si ingerii isi fac culcus pe cer peste soare.

Si crezuse ca daca va trai mai intens decat pana atunci, macar in ultimele zile, va muri impacata.

Insa, odata ce ajunsese in mijlocul intersectiei constatase ca nu era deloc ceea ce crezuse, si ca asa cum le explicase si celorlalte frunze, viata – atat cat ii ramasese – nu mai avea acelasi gust… Ii era dor de mirosul lacului verde si de sclipirea apei fie sub soare, fie sub luna. Ii lipseau copacii si iarba si sunetul vantului printre crengi…si trandafirii mangaind aleile cu parfumul lor…

„ Am nevoie de un plan. Unul destul de bun ca sa ajung inapoi in parc…Si am o idee, dar o sa fie dureros…”

Apoi, timp de cateva zile, se forta sa se aseze impotriva vantului si sa ajunga pe trecerea de pietoni. Si ajunse, intr-o seara. Si apoi se ruga ca talpa pantofului care o va strivi si o va purta cu ea mai departe, sa se indrepte spre parc ci nu invers…

Si se intampla! Se mula perfect si dureros pe tenesii unui baiat si se tinu bine pana cand cazu lata pe o alee de parc. Si apoi vantul prietenos o sufla printre tufele de trandafiri albi, pe un petic de iarba.

„Eh… rasufla usurata. Acum am ajuns acasa si pot astepta sfarsitul… Si voi deveni una cu pamantul privind la cer, mangaiata de soare si plansa de ploaie. Voi intra bucatica cu bucatica in pamant si voi fi parte din el apoi, reintrand in ciclul vietii…Si intr-o zi poate voi fi viata dintr-o frunza sau poate hrana pentru un trandafir. Ce poate fi mai nobil decat asta pentru o frunza stinsa?”

Ramanand acolo asa, simtea cum se usuca zi de zi sub soare si ploaia care ar fi trebuit sa o descompuna nu mai cadea. Dar era fericita. Se bucura de fiecare zi in plus in care mai putea admira cerul.

Intr-o zi, niste ochi caprui cu gene dese se oprira sclipind asupra ei.

O fata o prinse intre degetele sale lungi si o puse intr-o gentuta alaturi de o castana, o nuca, un con, o cochilie de melc, o floare de trandafir si niste gherghine.

Si astfel, ajunse lipita cu grija intr-o agenda, sub ea scriind : „o emotie din sufletul toamnei”.

Cat de simplu poate fi sa ramai nemuritor, nu-i asa?…Cand cineva cu suflet cald te culege dintr-un parc. Pentru ca, frunza noastra, nu s-a mai descompus in mii si mii de particule. Ci a ramas la fel, acolo intre foile agendei. La fel de colorata, vreme lunga, vizavi de o petala de trandafir roz.

Si din ziua aceea, nu doar ca fusese privilegiata cu titlu de nemurire, dar si devenise unul dintre obiectele preferate ale unei fete cu suflet bun.

Este atat de simplu! Doar trebuie sa nu te lasi purtat de vant fara sa ai un drum al tau… Si vantul, de-i soptesti dorinta ta, te poate ajuta, nu ameti intr-un vartej la un loc cu alte sufletel goale.

Sa traiesti si sa nu te temi de moarte. Caci moartea nu exista decat daca alegi tu sa mori in loc sa traiesti.