Marea sufletului meu

blackseaatnight

Anul care a trecut nu am vazut marea…
Si acolo unde trebuia sa fie amintirea ei si sunetul valurilor impregnat in suflet, e gol.
As vrea sa intorc timpul si sa ma regasesc acum sezand turceste pe nisip, cu briza in par, cu cerul instelat deasupra, cu un infinit de voci frematandu-se inaintea mea, soptindu-mi liniste.
Sa masor cu gandul frumusetea noptii si cu pumnul sa cern nisip in vant. In ochi  sa  mi  se oglindeasca  sclipirea  a doua vapoare  in larg.  Plutind  in noapte  departe, ca  intr-o lume separata.
Si  stele cazatoare  sa lase in urma curcubee argintii, facandu-ma sa ma gandesc  ca ori i s-a indeplinit cuiva o  dorinta, ori  cineva a ajuns in Rai…Eu, Raiul meu  ar fi chiar acolo…printre scoici. Si acolo unde steaua a cazut, lovind pamantul, Universul  a sarutat Planeta – ea pastrand  minunata dovada a unei lumi mai presus  de aceasta. O lume  plina de  pace.
Cum valurile  se avanta nebune si  se sparg de nisip, asa in sufletul meu se ciocnesc temeri de un mal  de speranta. Daca la mare,apa  inghite in fiecare an cate un centimetru de plaja pentru  totdeauna, in mine, speranta alunga in fiecare an tot mai  multe  temeri.
Si  ascult. Ascult cantecul marii brodate  cu stele  si  cu fermoar argintiu  peste ea. Si as vrea sa ma imbrace cu totul. Sa-mi trag fermoarul lunei peste chip si sa-mi tin respiratia pana cand invat sa respir cu sufletul si sa  inot ca  un peste,  fara sa am nevoie  sa ies la suprafata, unde  ma pandesc pescarii…si pescarusii.
Sa simt frigul apei mangaindu-mi pielea si sa fiu apa, sa fiu val, sa  fiu onduire sarutata de luna, in larg  de mare  intunecata.
Imi cufund  picioarele goale in nisipul rece si  simt  fiecare graunte care a fost candva un munte albastru. Sunt acum pe o mie  de varfuri de munte in acelasi timp. Si nu le-am cucerit eu pe ele, ci timpul. Iar timpul mi le-a asternut in seara asta la picioare. Timpul…Amantul meu gelos care tine iubirea departe de mine, ca sa ma aiba doar pentru el. Egoistul.
Si in timp ce eu sufar in singuratatea mea, el ma inlantuie si ma tine captiva si se bucura de lacrimile mele. Si apoi, ca un vagabond, sfasie si alte suflete. Noroc cu vantul. El ma mangaie.
Si cu  privirea cuprinzand marea, o absorb in mine si ii simt valurile cum se sparg in mine si imi spala sufletul. Si cand o sa vina fluxul, o sa ma inunde si o sa plang. Si o sa se retraga si o  sa lase in mine scoici cu perle rosi.
Parfumul ei sarat…Inspir. Oare pentru ea, eu ce parfum am?Cred ca de trandafir alb…Usor dulce, usor viu, usor cald, usor vesel, usor trist…
Si m-as arunca in ea. Si m-as umple de ea. Si m-ar durea. Si as iesi. Si s-ar scurge din mine. Si as alerga pe plaja. Si m-as culca pe spate. Si in par mi s-ar impleti varfuri de munti inecate  in nori. Cu mana dreapta as framanta nisipul, simtind lumea si inima ei pulsand.
Inchid ochii si sunt un pescarus.
Vad de sus o mare de intuneric. Vad lumini. Vad multe vapoare marunte si inghesuite. Vad pesti care se zvarcolesc in agonie pe un uscat  secat de vise. Vad orasul sub mine.
M-am ratacit. Unde  mi-e  marea?

Anunțuri

Poţi?

Buzele-mi sunt pecetluite,

Şi tremură mute, golite,

De orice cântec sau cuvânt

Care-ar putea să-ţi spună

În zadar, ce simt acum.

Iar vântul suflă nevăzut şi rece,

Zburând pe la fereastra mea.

Şi chiar şi liniştea să sece,

Tot linişte-aş avea.

Şi lumea de-o petreci,

Plouă chiar şi-n zări senine.

Cum faci să nu te-neci,

De la mine pân’ la tine?

Căci între noi, e doar o barcă.

Şi e la mijloc, pe o mare.

Cine, făr’ să ştie să înoate, încearcă,

Oare nu se scufundă, oare nu moare?

Ce ar putea să te facă să pluteşti?

Ce ar putea să-ţi facă drum?

Oare e de-ajuns doar să iubeşti,

Când nu poti spune “te iubesc” acum?

Şi poţi cuprinde o mie de poveşti

Într-un singur,dar plin cuvânt?

Poţi prinde-un univers cu stele

Pe ei, pe noi, şi toate cele,

În simplul, plinul…”dragoste”?

Nora Stela, 26 septembrie 2008