Pădurea din sămânţă

Priveşte atent. Mai atent. În aer. O vezi? Uite-o chiar acolo cum se rasuceste în aer. Nici acum nu o vezi? Pune-ţi mâna pod deasupra ochilor, soarele e de vina. Aşa. Acum? Poţi? Da? Hai că e chiar în faţa ta, la un metru de tine! Nu ştii după ce să te uiţi? De aia nu o vezi?

Bine. Îţi spun eu, că altfel trece şi o pierzi.

E o sămânţă mică de tot. O duce vântul şi o ameţeşte cum vrea el prin cerul senin de mai. Ca o stea căzătoare, se avântă spre pământ. Şi cade. Acum, maro pe maro, abia dacă o poţi găsi cu privirea, dar dacă te străduieşti puţin…exact! Uite-o! E acolo, între firicelele alea două de grâu.

Imaginează-ţi că eşti ea, micuţa sămânţă. Ai zburat dintr-o pădure de salcâmi apropiată şi vântul te-a smuls din braţele mamei tale, şi te-a purtat prin aer, fără să poţi face nimic, până aici.

Priveşti în jur şi abia mai răsuflii. Vezi doar cer şi frunze verzi de grâuşor. Frământarea grâului în vânt seamănă cu foşnetul pădurii dar e mult mai mută. O auzi doar tu, pentru că eşti foarte mică şi pentru că orice zgomot ţi se amplifică în minte din cauza fricii. Stai acolo şi nu poţi face nimic. Nu depinde de tine, pentru că eşti doar o sămânţă, nu? Doar o sămânţă? Scuze, sună prea a subestimare… Eşti un pui de copăcel.

Pământul se simte uscat sub tine, dar mai rece decât soarele care s-a oprit asupra ta şi te încinge. Pe deasupra zboară păsări negre care te-ar putea mânca şi apoi s-ar sfârşi totul în întuneric.

Îţi imaginezi că poţi sta aici, aşa, zile în şir? Fără să te clinteşti? Păi chiar aşa şi stai!… Până într-o zi când plouă. Plouă cu tot cu soare şi cer senin, şi o picătură de apă cu gust de nori te loveşte şi te împinge în pământ. Apoi alta, şi alta, şi alta…Apoi un ropot de ploaie te îneacă şi te adânceşte în solul care te primeşte şi te salvează de la potop.

Aici e întuneric. Nu mai vezi nimic în jurul tău. Dar auzi cum se sparg bule de aer şi cum curge apa printre bulgării de pământ.

Şi începi să te simţi ciudat. Din tine ies nişte firicele. Şi corpul ţi se alungeşte. Simţi cum te măreşti şi într-o zi izbuteşti să iţi faci loc prin stratul de pământ şi să îţi scoţi capul afară. Câmpul nu mai e aşa cum îl ştiai. E gol. Grâul a disparut. În schimb, la dreapta e porumb înalt şi gălăgios, iar de la stânga ta vine un parfum dulceag de struguri rotofei.

Din frunte îţi cresc treptat apoi frunzuliţe şi acum ştii sigur că în capătul celălalt ţi se înfig adânc în pământ rădăcini, pentru că mama ta ţi-a povestit cândva despre asta.

Şi când pentru alţii trece un an, pentru tine trec trei. Şi te înalţi şi coroana ţi se contureaza, crudă şi rară. Eşti puţin mai înalt decât grâul într-o zi. Şi poţi vedea că în jurul tău, cale pustie, nu mai e niciun copac asemeni ţie. Aştepţi să mai creşti, poate că de mai sus, se vede mai bine şi ai să poţi zări ceva. O formă care să ţi se pară familiară.

Şi când pentru alţii trec cinci ani, ţie ţi-a trecut copilăria. O copilărie singuratică. Pentru că tu nu ai vorbit cu nimeni niciodată. Cine să te asculte şi să te priceapă? Iarba asta de sub tine? Vântul? Macii din grâu? Buruienile? Ce ar fi înţeles ei? Tu eşti copac. Ei sunt ce sunt.

Şi ai crescut mângâiat de soare, sărutat de ploaie, hrănit de pământul pe care îl iubeşti ca pe un tată care te-a adoptat când mama ta ţi-a dat drumul.

Acum eşti un adevărat copac tânăr. Oricine te poate vedea dacă trece prin câmp. Eşti singurul ca tine într-o întindere de grâu verde pătat cu maci sângerii. Soarele se joacă printre frunzuliţele tale ovale şi îţi scaldă în strălucire floricelele albe, aromate. Ai avut mai multe ghirlande de flori în păr, dar copiii din sat au venit zilele trecute sub umbra ta şi ţi le-au mâncat. Nu ţi-a părut rău, pentru că ei se bucurau de gustul dulce al miezului din flori şi te-ai simţit apreciat. Eşti destul de înalt încât să vezi satul din depărtare şi aştepţi cu nerăbdare să te mai viziteze copiii. Ei se joacă în jurul tău şi te ating şi nu te mai simţi atât de singur şi părăsit.

Dar trec zilele şi copiii nu mai vin. Florile ţi-au plecat răsfirate în vânt şi acum ce le-ai mai putea oferi? Umbra ta firavă, găurită? Nici măcar nu se pot căţăra pe tine pentru că eşti slăbuţ şi mic. Până o să creşti tu ca salcâmii din pădure…

Şi începi să plângi. Îti plângi de milă.

Şi cum plângi tu aşa cu jale şi oftezi, simţi multe gâdilături pe tulpina ta.

Te uiti în jos şi rămâi uimit.

– Cum? Voi?!?

Firicelele de grâu s-au adunat în jurul tău şi te-au îmbrăţisat. Îţi zâmbesc prietenoase.

– Cred că visez…îţi spui scuturându-te cu totul.

– Nu visezi, îţi spun în cor vocile subţirele de jos.

– Vorbiţi!! te miri tu.

– Da, chicotesc grâuşoarele. Vorbim. Mereu am vorbit. Mereu am fost aici. Trebuie să ne fi văzut cum am crescut an de an pe lângă tine. Dar tu nu ai crezut că suntem mai mult decât nişte fire de iarbă mute. Şi prin urmare, asta am şi fost. Tu ai vrut să fii singur. Tu ai crezut că eşti izolat pe un câmp gol de copaci. Dar acest câmp este plin. Plin de suflete verzi ca şi tine. Ştii că şi macii pot vorbi? Ei mai mult cântă şi râd. Dar i-ai auzit vreodată?

– Nu…

– Ştii că şi buruienile au viaţă şi glas?

Tu taci, pentru că nu are rost să mai răspunzi. Tot ce auzi ţi se pare o minune.

– Buruienile zic cele mai bune glume pe care o să le auzi vreodată. De aceea râd macii. Ştii că vântul dă lecţii de dans? El vine în fiecare zi şi ne învaţă pe toţi, mai puţin pe tine care vezi prin el, ci nu pe el. Şi vântul are multe poveşti de spus. Seara, înainte de culcare, el ne linişteşte. Ştii tu, salcâm tânăr, ca mama ta nu te-a parasit? Că ea te-a lăsat în grija vântului şi a soarelui, a ploii si a pământului? În pădurea aceea era prea multă umbră ca tu să mai poţi primi o raza de soare care să te ridice zvelt spre cer. Şi atunci, mama ta ţi-a dat drumul să te duci şi să faci rădăcini acolo unde e soare.

– De unde ştiti voi? Întrebi cu glasul tremurând.

– Nu ştim noi. Ştiu toţi. Povestea ta stă în vânt, e povestea scrisă de natura care are grijă de noi toţi.

– Şi mama ta nu ţi-a dat drumul numai ţie, ci şi fraţilor tăi, care şi ei sunt acum răspândiţi în cele patru zări. Şi rolul vostru este să înfloriţi şi să naşteţi alte păduri de-a lungul anilor. Să faceţi lumea mai frumoasă cu frunzele şi florile voastre, să adăpostiţi trecătorii de arşiţă sau de ploaie, să dăruiţi drept amintire dulceaţa din florile voastre unor copii care într-o zi vă vor uita caci vor creşte. Dar tu nu ştii, pentru că tu tot ce ai simţit au fost singurătate şi tristeţe. Şi viaţa ta s-a limitat la asta. N-ai ştiut să asculţi glasul lumii, pentru că fiecare grăuncior din lumea asta are un glas şi o poveste de spus.

Dar nu mai poţi continua aşa…Noi suntem aici şi de azi te vom învăţa să fii plantă între plante, căci toţi ne tragem viaţa din acelaşi pământ şi toţi creştem sub acelaşi soare. Deşi suntem diferiţi, suntem toţi la un loc. Nu vezi asta?

– Ba da! Acum văd! Văd totul! le spui tu simţindu-te atât de…plin. Atât de viu! Îţi simţi fiecare rămurică, fiecare frunzuliţă, fiecare centimetru de scoarţă, fiecare picătură de sevă din tine. Şi rădăcinile îţi sunt înfipte în acelaşi pământ cu miliarde de alte rădăcini care îţi trimit vibraţiile lor şi care împart aceeaşi apă şi aceeaşi casă cu tine. Nu mai eşti singur. Eşti…ca un bob de nisip pe malul unui râu. Totul în jurul tău e nisip. Şi totul îţi vorbeşte.

– Cum n-am putut întelege până acum? Când am avut urechi de auzit şi ochi de văzut? întrebi cu voce tare.

– Nu ai avut inima deschisă, îţi spune vesel un mac frumos.

Şi zâmbeşti către el.

Într-o zi, vei naşte o pădure.