Pădurea din sămânţă

Priveşte atent. Mai atent. În aer. O vezi? Uite-o chiar acolo cum se rasuceste în aer. Nici acum nu o vezi? Pune-ţi mâna pod deasupra ochilor, soarele e de vina. Aşa. Acum? Poţi? Da? Hai că e chiar în faţa ta, la un metru de tine! Nu ştii după ce să te uiţi? De aia nu o vezi?

Bine. Îţi spun eu, că altfel trece şi o pierzi.

E o sămânţă mică de tot. O duce vântul şi o ameţeşte cum vrea el prin cerul senin de mai. Ca o stea căzătoare, se avântă spre pământ. Şi cade. Acum, maro pe maro, abia dacă o poţi găsi cu privirea, dar dacă te străduieşti puţin…exact! Uite-o! E acolo, între firicelele alea două de grâu.

Imaginează-ţi că eşti ea, micuţa sămânţă. Ai zburat dintr-o pădure de salcâmi apropiată şi vântul te-a smuls din braţele mamei tale, şi te-a purtat prin aer, fără să poţi face nimic, până aici.

Priveşti în jur şi abia mai răsuflii. Vezi doar cer şi frunze verzi de grâuşor. Frământarea grâului în vânt seamănă cu foşnetul pădurii dar e mult mai mută. O auzi doar tu, pentru că eşti foarte mică şi pentru că orice zgomot ţi se amplifică în minte din cauza fricii. Stai acolo şi nu poţi face nimic. Nu depinde de tine, pentru că eşti doar o sămânţă, nu? Doar o sămânţă? Scuze, sună prea a subestimare… Eşti un pui de copăcel.

Pământul se simte uscat sub tine, dar mai rece decât soarele care s-a oprit asupra ta şi te încinge. Pe deasupra zboară păsări negre care te-ar putea mânca şi apoi s-ar sfârşi totul în întuneric.

Îţi imaginezi că poţi sta aici, aşa, zile în şir? Fără să te clinteşti? Păi chiar aşa şi stai!… Până într-o zi când plouă. Plouă cu tot cu soare şi cer senin, şi o picătură de apă cu gust de nori te loveşte şi te împinge în pământ. Apoi alta, şi alta, şi alta…Apoi un ropot de ploaie te îneacă şi te adânceşte în solul care te primeşte şi te salvează de la potop.

Aici e întuneric. Nu mai vezi nimic în jurul tău. Dar auzi cum se sparg bule de aer şi cum curge apa printre bulgării de pământ.

Şi începi să te simţi ciudat. Din tine ies nişte firicele. Şi corpul ţi se alungeşte. Simţi cum te măreşti şi într-o zi izbuteşti să iţi faci loc prin stratul de pământ şi să îţi scoţi capul afară. Câmpul nu mai e aşa cum îl ştiai. E gol. Grâul a disparut. În schimb, la dreapta e porumb înalt şi gălăgios, iar de la stânga ta vine un parfum dulceag de struguri rotofei.

Din frunte îţi cresc treptat apoi frunzuliţe şi acum ştii sigur că în capătul celălalt ţi se înfig adânc în pământ rădăcini, pentru că mama ta ţi-a povestit cândva despre asta.

Şi când pentru alţii trece un an, pentru tine trec trei. Şi te înalţi şi coroana ţi se contureaza, crudă şi rară. Eşti puţin mai înalt decât grâul într-o zi. Şi poţi vedea că în jurul tău, cale pustie, nu mai e niciun copac asemeni ţie. Aştepţi să mai creşti, poate că de mai sus, se vede mai bine şi ai să poţi zări ceva. O formă care să ţi se pară familiară.

Şi când pentru alţii trec cinci ani, ţie ţi-a trecut copilăria. O copilărie singuratică. Pentru că tu nu ai vorbit cu nimeni niciodată. Cine să te asculte şi să te priceapă? Iarba asta de sub tine? Vântul? Macii din grâu? Buruienile? Ce ar fi înţeles ei? Tu eşti copac. Ei sunt ce sunt.

Şi ai crescut mângâiat de soare, sărutat de ploaie, hrănit de pământul pe care îl iubeşti ca pe un tată care te-a adoptat când mama ta ţi-a dat drumul.

Acum eşti un adevărat copac tânăr. Oricine te poate vedea dacă trece prin câmp. Eşti singurul ca tine într-o întindere de grâu verde pătat cu maci sângerii. Soarele se joacă printre frunzuliţele tale ovale şi îţi scaldă în strălucire floricelele albe, aromate. Ai avut mai multe ghirlande de flori în păr, dar copiii din sat au venit zilele trecute sub umbra ta şi ţi le-au mâncat. Nu ţi-a părut rău, pentru că ei se bucurau de gustul dulce al miezului din flori şi te-ai simţit apreciat. Eşti destul de înalt încât să vezi satul din depărtare şi aştepţi cu nerăbdare să te mai viziteze copiii. Ei se joacă în jurul tău şi te ating şi nu te mai simţi atât de singur şi părăsit.

Dar trec zilele şi copiii nu mai vin. Florile ţi-au plecat răsfirate în vânt şi acum ce le-ai mai putea oferi? Umbra ta firavă, găurită? Nici măcar nu se pot căţăra pe tine pentru că eşti slăbuţ şi mic. Până o să creşti tu ca salcâmii din pădure…

Şi începi să plângi. Îti plângi de milă.

Şi cum plângi tu aşa cu jale şi oftezi, simţi multe gâdilături pe tulpina ta.

Te uiti în jos şi rămâi uimit.

– Cum? Voi?!?

Firicelele de grâu s-au adunat în jurul tău şi te-au îmbrăţisat. Îţi zâmbesc prietenoase.

– Cred că visez…îţi spui scuturându-te cu totul.

– Nu visezi, îţi spun în cor vocile subţirele de jos.

– Vorbiţi!! te miri tu.

– Da, chicotesc grâuşoarele. Vorbim. Mereu am vorbit. Mereu am fost aici. Trebuie să ne fi văzut cum am crescut an de an pe lângă tine. Dar tu nu ai crezut că suntem mai mult decât nişte fire de iarbă mute. Şi prin urmare, asta am şi fost. Tu ai vrut să fii singur. Tu ai crezut că eşti izolat pe un câmp gol de copaci. Dar acest câmp este plin. Plin de suflete verzi ca şi tine. Ştii că şi macii pot vorbi? Ei mai mult cântă şi râd. Dar i-ai auzit vreodată?

– Nu…

– Ştii că şi buruienile au viaţă şi glas?

Tu taci, pentru că nu are rost să mai răspunzi. Tot ce auzi ţi se pare o minune.

– Buruienile zic cele mai bune glume pe care o să le auzi vreodată. De aceea râd macii. Ştii că vântul dă lecţii de dans? El vine în fiecare zi şi ne învaţă pe toţi, mai puţin pe tine care vezi prin el, ci nu pe el. Şi vântul are multe poveşti de spus. Seara, înainte de culcare, el ne linişteşte. Ştii tu, salcâm tânăr, ca mama ta nu te-a parasit? Că ea te-a lăsat în grija vântului şi a soarelui, a ploii si a pământului? În pădurea aceea era prea multă umbră ca tu să mai poţi primi o raza de soare care să te ridice zvelt spre cer. Şi atunci, mama ta ţi-a dat drumul să te duci şi să faci rădăcini acolo unde e soare.

– De unde ştiti voi? Întrebi cu glasul tremurând.

– Nu ştim noi. Ştiu toţi. Povestea ta stă în vânt, e povestea scrisă de natura care are grijă de noi toţi.

– Şi mama ta nu ţi-a dat drumul numai ţie, ci şi fraţilor tăi, care şi ei sunt acum răspândiţi în cele patru zări. Şi rolul vostru este să înfloriţi şi să naşteţi alte păduri de-a lungul anilor. Să faceţi lumea mai frumoasă cu frunzele şi florile voastre, să adăpostiţi trecătorii de arşiţă sau de ploaie, să dăruiţi drept amintire dulceaţa din florile voastre unor copii care într-o zi vă vor uita caci vor creşte. Dar tu nu ştii, pentru că tu tot ce ai simţit au fost singurătate şi tristeţe. Şi viaţa ta s-a limitat la asta. N-ai ştiut să asculţi glasul lumii, pentru că fiecare grăuncior din lumea asta are un glas şi o poveste de spus.

Dar nu mai poţi continua aşa…Noi suntem aici şi de azi te vom învăţa să fii plantă între plante, căci toţi ne tragem viaţa din acelaşi pământ şi toţi creştem sub acelaşi soare. Deşi suntem diferiţi, suntem toţi la un loc. Nu vezi asta?

– Ba da! Acum văd! Văd totul! le spui tu simţindu-te atât de…plin. Atât de viu! Îţi simţi fiecare rămurică, fiecare frunzuliţă, fiecare centimetru de scoarţă, fiecare picătură de sevă din tine. Şi rădăcinile îţi sunt înfipte în acelaşi pământ cu miliarde de alte rădăcini care îţi trimit vibraţiile lor şi care împart aceeaşi apă şi aceeaşi casă cu tine. Nu mai eşti singur. Eşti…ca un bob de nisip pe malul unui râu. Totul în jurul tău e nisip. Şi totul îţi vorbeşte.

– Cum n-am putut întelege până acum? Când am avut urechi de auzit şi ochi de văzut? întrebi cu voce tare.

– Nu ai avut inima deschisă, îţi spune vesel un mac frumos.

Şi zâmbeşti către el.

Într-o zi, vei naşte o pădure.

Alta cale

De cand deschisese ochii, nu vazuse lumea decat in dungi. Nu stia cum s-a intamplat sa apara pe lume, dar privind in jur, vedea ca nu e singur. Si nu e singurul care sta intre acele linii. Toti aveau in jurul lor bare, mai dese sau mai rare… Observase ca ceilalti erau de multe si felurite culori. Unii verzi cu galben, altii galbeni, altii albi, altii gri, altii negri, altii portocalii si cei mai frumosi erau albastri… De asemenea, cei din jurul lui aveau dimensiuni diferite. Unii erau mai mari, altii mai mici. Unii dadeau din aripi ca sa se mai dezmorteasca, altii dadeau din aripi vrand sa evadeze, altii doar isi faceau aer cu aripile, iar altii nu si le miscau niciodata. Si mai observase ca toti erau in dungi. Dungi care se schimbau si le strabateau trupurile diferit in functie de cum stateau. In mare, toti aveau aceeasi rutina. Dormeau mult, mancau de multe ori, isi curatau trupurile, priveau absenti si vorbeau. Erau multe tonalitati si voci cand se apucau sa vorbeasca, adesea toti deodata. Dar vorbeau aceeasi limba, desi pareau atat de diferiti. Unora li se mai aducea inca pe cineva alaturi uneori si apoi apareau alti indivizi si alte gratii. Dar viata nu se schimba cu nimic. Uneori dispareau dintre ei si nu mai reveneau niciodata.

De cand se nascuse, dinainte sa deschida ochii, auzise de zeci de ori pe zi acelasi zgomot repetandu-se. Un clopotel si o usa trantindu-se. Dar de unde statea nu vedea nimic pana acolo. Unii povesteau ca atunci cand se aude clopotelul inseamna ca mai dispare cineva dintre ei. Si adesea, asa era…dar nu intotdeauna. Oare de acolo vine sfarsitul? Nu prea pricepea ce inseamna „sfarsit”, pentru ca nu intelesese nici acum de unde i se tragea inceputul. Auzise de la altii mai in varsta cuvantul „moarte”. Si toti se cutremurau cand cineva il rostea. Auzise si cuvantul „libertate”. Cuvantul asta i se parea cunoscut, desi nu il putea defini. Intr-o zi il intrebase pe un vecin cum arata el, pentru ca tot ce isi putea vedea cand incerca sa se uite la el insusi erau aripile albastre. Si vecinul spuse pitigaiat ca este urat si spalacit, apoi razand. Si se intrista, si isi strangea aripile mai mult, si se inghesuia intr-un colt.

Intr-o zi, clopotelul se auzi si usa se tranti. Pasi se plimbau undeva intr-un loc pe care el nu-l putea zari si o voce calda si subtire, vesela, vorbea cu cea pe care o stia dintotdeauna. Cea a gigantului care avea grija de ei, dar care ii purta si pe cei care dispareau in camera cealalta, luandu-i pentru totdeauna. In acea zi, locul in care statea se cutremura, si apoi se misca plutind prin incaperea semiobscura. Ametise si parca lumea se invartea cu el. Vedea cum se apropia de lumina. De lumina celeilalte incaperi. Si cand intra in stralucirea ei, ochii il durura. Lumina invada totul in jurul lui si vazu ceea ce nu vazuse niciodata pana atunci. Obiecte felurite si ciudate, alti giganti…toate in aceleasi dungi. Si apoi isi opri ochii asupra gigantului nou care isi impreunase palmele si isi arata gura pana la urechi. Radea si topaia,dar parea inofensiv. Spre deosebire de gigantul urat, cu par scurt si gri si cu cercuri inaintea ochilor, pe care il vazuse intotdeauna, acest exemplar avea par lung si negru, ochii fara cercuri de sticla, mari si verzi, cu gene lungi si ii inspira incredere. Dar tot avea dungi. „Sa il stapanesti fericita, fata draga”, zise gigantul cunoscut. „Fata”…fata se numeste aceasta creatura, isi zise el…Indata, fata il purta cu tot cu locul in care era pe un drum incredibil. Nu stia ce e. Erau foarte multi giganti, mult zgomot, multe lucruri verzi, si parea ca doar el avea gratii. Cum or putea ceilalti sa stea asa, fara gratii? se intreba.

La un momentdat, acea miscare care il facea sa ameteasca si sa se tina bine, se opri. Si intra cu fata intr-o incapere colorata, care ii aduse aminte de vecinii lui care ii lipseau deja. Dar in incaperea asta nu mai era nimeni ca el. Si nimeni ca fata. Ii era putin teama, era o noutate pentru el. Era liniste si nimeni nu isi mai vantura aripile. Ii lipseau semiintunericul, compania celorlalti ca el, vocile lor, chiar si mirosul lor…Aici era singur… si desi „fata” vorbea zilnic cu el si il privea cu ochii ei mari, pe el nu il incalzea. Intr-o zi, fata il privi ingrijorata, pentru ca incetase sa se mai legene, sa isi mai curete aripile, sa mai manance. Statea intr-un colt cu capul plecat. Ingandurata, ea disparu cateva minute,si se auzira niste busituri groaznice…care il speriara. „Gata, asta trebuie sa fie moartea.” zise el. Si se inghesui si mai tare in colt cand fata veni hotarata si il lua. Dar il duse in alta incapere si il agata cu tot cu locul lui undeva de unde ceea ce vazu fu verde si bleu si multi giganti.

Uitandu-se la orice misca, uimit si curios, se relaxa si se indeparta de coltul in care statea… Ce freamat putea sa auda, ce lucruri putea sa vada! Unele ii erau cunoscute de cand fusese adus acolo de fata. Dar altele….altele erau…surprinzatoare. Brusc, auzi glasul celor ca el. ” Sunt aici! Au venit la mine! Hei, hei! Aici sunt!” striga vesel. Dar cand se apropiara nu erau cei ca el. Erau…altfel, desi asemanatori. Ei erau gri sau maro…si nu aveau dungi in jurul lor si aveau aripile foarte intinse si le miscau mult si repede! Ce ciudatenie!! Si pluteau! Pluteau onduindu-se prin aer si schimband directia brusc. Poposeau pe lucrurile acelea inalte, verzi si glasul lor era vesel si plin de viata. Se invarteau spre cer si apoi se aruncau in jos, se jucau intre ei… Ce minunat! Dar nu e dureros? Sa iti chinui asa aripile? Si vru sa isi miste si el aripile. Insa gratiile il impiedicara. Nu avea cum sa o faca…

Intr-o zi, se opri dincolo de barele lui o creatura din acelea pe care le vedea zilnic.
– Ce frumos esti…ii spuse ea plecandu-si capul intr-o parte.
– Aa….scuza-ma, ai spus „frumos”?
– Da, asta am spus, zise sigura creatura gri, privindu-l si mai insistent.
– Nu,nu. Te inseli. Eu nu sunt frumos.Eu sunt urat si spalacit, o contrazise.
– Ha, ha! Ce tot spui? Te-ai vazut vreodata??
– Nu, ca nu am cum…dar Fata ma vede cu siguranta. Si ea m-a pus aici, sa stau singur. Sa nu o mai sperii. Mie imi convine, ca asa am o ocupatie si va vad pe voi, cum va miscati ciudat aripile…si ce lucruri stranii faceti cu ele.
– Ha,ha…esti un prostut!!!
– Aaaa…deci asta sunt eu? un „prostut? Nu stiam cum ma numesc! He,he! Prostut deci…se bucura el ca isi gasise felul. Cum Fata era „fata”, asa trebuia sa fie el un „prostut”,isi zise.
– Nu e asa!! rase si mai tare creatura de pe cealalta parte.
– Aaa…in fine, ce-o insemna prostut atunci nu stiu…e de bine?
– Nu, prostutule!! Ha,ha,ha… radea creatura.
– Te rog sa incetezi, nu mai inteleg nimic!
Calmandu-se din chicotit, creatura gri spuse:
– Vaiii ce amuzant poti fi…N-am mai ras asa de mult…In fine, tu nu esti „un prostut”. Prostut vrea sa spuna ca nu stii nimic….sau ca stii, dar nu e cum stii tu. Tu esti o PASARE.
– O ce???
– O pasare.
– De unde stiu eu ca nu razi si acum de mine? Nu am mai auzit cuvantul asta…
– Uite, nu vezi ca ai aripi? Cu ele zbori!
– Ce e aia „zbori”? Cum adica?
– Tu nu stii sa zbori? se ingrozi creatura.
– Ce inseamna asta??? Spune-mi.
– Pai sa zbori…e ceea ce spui tu ca facem noi bizar cu aripile. Aia inseamna sa zbori.
– Asa deci…pai si ce e anormal daca nu am zburat pana acum?
– Toate pasarile zboara! De aia suntem pasari. Si nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai cand iti intinzi aripile. Si te inalti, si simti aerul cum te mangaie…Si cerul e al tau.

Imaginandu-si ce ii spunea creatura, el isi intinse aripile si saltand, se lovi de susul locului unde statea.
– Stai! Nu incerca…Nu ai cum sa zbori cat vei mai fi inchis in colivia ta.
– Colivie? Ce colivie? Eu nu sunt inchis nicaieri. Asa m-am nascut.
– A, da? Si atunci cu barele astea ce e ?
– Nu stiu…asa le stiu dintotdeauna.
– Esti inchis! Tu nu ai libertate!!
Cand auzi cuvantul libertate, tresari.
– Stai, libertate…ce inseamna asta?
– Sa zbori, asta inseamna.
– Sa zbori, isi repeta in soapta…”Mai bine o intreb si ce inseamna celelalte lucruri si cum am aparut…pana nu pleaca”, isi zise. Dar…ce inseamna „moarte”?
– Ceea ce faci tu acum. Stand acolo, mori in fiecare zi. Cred ca e groaznic, nu?
– Mmmda…Dar hey, eu m-am obisnuit…
– Nu, cu asta nu trebuie sa te obisnuiesti. Doar n-o sa stai acolo si sa iti astepti sfarsitul??
– Sfarsitul? Nici nu stiu ce inseamna asta, si chiar de ar veni, nu as stii sa il recunosc…Eu nu stiu nici care mi-a fost inceputul!
– La asta nu ma asteptam…Esti cu adevarat prostut…Mi-e mila de tine. Pai, tu..ai iesit dintr-un ou.
– Ou? Ce e ala?
– E o coaja rotunda in care tu la inceput erai galben si nu aveai forma. Apoi ai capatat forma, ti-au crescut picioare, aripi, cioc, ti-au aparut ochi…si in cele din urma, ai fost prea mare ca sa mai incapi in ou si l-ai spart. Ai iesit din el…si de acolo stii ce s-a intamplat.
– Ce minunat suna…De ce oare nu am ramas pe veci in ou?
– Pentru ca menirea ta e sa cresti si sa zbori…bine, in cele din urma…
– Si cum sa zbor? Eu nu stiu si mereu ma lovesc de barele astea!
– Pai, pentru inceput trebuie sa scapi de bare.
– Se poate asta??
– Ha,ha…Normal! Uite, te ajut eu. Si cu ciocul ei, pasarea gri ii deschise o portita pe care nu stia sa o fi avut. Acolo barele se intrerupeau…
Micuta pasare ezita. Era un sentiment straniu.
– Hai, fa-ti loc pe acolo! il incuraja cealalta.
– Mi-e teama…daca mi se intampla ceva rau? Eu nu stiu sa traiesc altfel.
– Nu ai ce sa patesti! Hai!

Si atunci isi lua avant cu ochii inchisi, si deodata simti cum aripile i se desprind sigure de trup, se intind lungi si incep sa se miste repede. Deschise ochii si le vazu, in stanga, in dreapta, cum se miscau. Inca nu putea sa se dezmeticeasca din uimire. In fata lui statea pasarea gri si radea bucuroasa.
– Vezi? Stii!
– Da! Stiu!
– Si acum fa asa! Ia-te dupa mine!

Si astfel, tot restul zilei, invata sa se rasuceasca spre cer, sa se avante spre pamant, sa prinda viteza spre ape si sa le atinga cu varful picioarelor, sa poposeasca pe copaci si sa fie liber. Nu se simtise niciodata asa. Deodata isi dadu seama pentru intaia oara, ca lumea nu mai avea dungi si zise cu voce tare:
– Unde sunt dungile??
– Care dungi?? se mira vrabiuta.
– Dungile pe care le avea intreaga lume!! Nu mai sunt!
– Nici nu au fost…Acelea erau dungile pe care le vedeai tu…barele coliviei tale triste si inguste.

Pasarea cu aripi albastre amutise. Totul se schimbase. Si cat de frumoasa era lumea fara dungile acelea!
– Si sa stii si tu…ca „Fata”…care te ingrijea, era un om. Oamenii ne tin in colivii si ne cresc ca sa ne protejeze si le tinem companie. Ei ne iubesc, in felul lor, dar nu stiu ca de fapt ne ucid cu egoismul lor. Nici noi nu stim ca ne ucid, pentru ca nu stim ce inseamna libertatea cand am trait inchisi o viata intreaga. Vezi, tu…ea te iubea si de aceea te-a agatat in afara geamului ei. Ca sa fii mai fericit un pic… Insa nu a fost suficient. Iubirea nu e inaltatoare daca iti tine aripile la pamant.
– Inteleg…
– Acum, ce o sa faci? O sa te intorci la fata?
– Da, dar doar ca sa o mai vad o data. Vreau sa ii multumesc ca m-a luat de acolo si ca m-a adus cu un pas mai aproape de ceea ce am realizat azi. Chiar daca ea nu o sa ma inteleaga…
– Bine. Atunci du-te si ne intalnim tot aici mai tarziu.

Si el isi lua zborul de pe creanga, zburand jos, pe drumul lung ce avea sa il duca pentru ultima oara acolo unde era fata. Plutind cu viteza prin aer se rostogolea si se juca, fericit, gandindu-se la tot ceea ce invatase intr-o singura zi.

„Dar nu mi-a zis ce fel de pasare sunt!” isi aminti el, cand auzi imediat un scartait oribil si un strigat : „Tati, opreste!! Papagalul!!” Pentru o clipa scurta se vazu oglindindu-se. Era bleu, avea aripi albastre, corp mic si rotund, picioruse mici, si ochii ii straluceau ca doua margelute. Fu ultimul lucru pe care il vazu, inainte sa se izbeasca de parbrizul masinii. Apoi se facu intuneric. Si iar lumina…