In cele din urma

Ma intorc spre casa. Casa parinteasca in care am ramas singura acum 30 de ani, ma asteapta pustie, cuminte, tacuta, in bezna….de fiecare data.

Sunt in autobuz Incerc sa ma simt constienta de mine, fizic, pentru ca toate gandurile care ma petrec acum ma poarta spre un delir pe care incerc sa il evit. La varsta mea e bine sa raman pe cat posibil conectata la realitate, oricat de greu de inghitit ar fi ea. Ma simt inauntru la fel de tanara ca la 25 de ani, dar spatele ma doare si am o postura indoita. Picioarele imi sunt umflate. Mainile imi tremura involuntar. Dintii imi sunt din portelan. Ochii mei si-au pierdut culoarea de candva. Miros a vechi si a piele batrana. Parul mi-e gri spre alb si rar… Ma vad in geamul autobuzului, in dreptul meu…Dar parca totusi ma vad pe mine asa cum eram…Oamenii din jur, nu vad dincolo de riduri si de parul alb. Spiritul meu tanar e condamnat sa ramana ascuns. Mi s-a dus vremea…

E revoltator sa constientizezi asta. Sa intelegi ca timpul si soarta sunt impotriva ta, desi in tine bate aceeasi inima si rezista eroic vremii aceeasi minte lucida, in timp ce in ochii tai galbui sclipeste inca lumina unei tinereti prea putin pretuite. Timpul…

Nici nu ma mai simt femeie. Nu mai am nimic atragator. Poate doar o anumita nota feminina, data de eleganta hainelor si de lungimea parului.Trupul meu incretit de vreme ma face sa ma uit in oglinda si sa ma simt…OM. Atat.

Cand eram copil, nu percepeam diferenta dintre fete si baieti foarte clar. Pana la o anumita varsta, inainte de a incepe clasele primare, am crezut ca suntem cu totii la fel, doar ca fetele au parul lung si baietii scurt. Cred ca si dupa o anumita varsta, la batranete, suntem cu totii oameni, prieteni, frati, dar nu barbati si femei. Dispare orice urma de masculinitate si de femininate si devenim niste fiinte dragalase si respectabile, pe care toti ii protejeaza aparent, caci in fapt…incurcam destul de des…

Ce repede merge autobuzul asta…Imi aduc aminte cum mergeam incet si leganat cu tramvaiul cand eram o fetiscana cu parul negru si trup zvelt. Aveam 18 ani si mi se parea de-a dreptul romantic sa ma plimb cu tramvaiul cateva statii… Langa mine sta acum o fetita baietoasa cu cercel in nas. Azi fetele incearca sa fie masculine, iar barbatii devin ridicol de feminini. De cand ma stiu, am trait sa vad cum, an cu an, lumea s-a intors cu fundul in sus. Nu mai e cum era… Lumea are alte valori, alte viziuni, alta directie. Alte generatii… Le-o fi mai bine asa?

Eh…

Eu vin de la teatru. Am castigat niste bilete la un concurs la radio. Nu mai am televizor. Ma deprima sa vad cum traiesc altii in timp ce eu mor incet incet zi de zi. Ascult radio acum, pentru ca muzica pe care o dau pe acel post preferat de mine imi aduce aminte de tinerete. E muzica alaturi de care am crescut si am trait si am imbatranit. Iubiri, pasiuni, vise, bucurii, tragedii, greseli, locuri, oameni…conservati perfect in melodiile acelea…

Cum ascultam eu zilele trecute asa…a fost un concurs. Am sunat. Am castigat doua bilete la o piesa de teatru. Nu mai folosisem telefonul de multa vreme. A fost singurul telefon dat in 10 luni si a fost cu noroc.

Am folosit doar un bilet. Nu am pe cine altcineva sa iau cu mine. Nu mai am rude in viata, copii nu am avut, si nici prieteni care sa fi mers.

Si mai bine ca am fost singura. Nu stiu cine, in aceeasi situatie ca mine, ar fi rezistat sa vada piesa asta dura. Nu sunt eu batrana si invechita…Piesa chiar a avut un mesaj mai greu de suportat ca un glonte in cap. Un glonte te omoara, se face intuneric, s-a sfarsit. Gandul pe care ti-l sadeste piesa asta te macina pentru restul vietii si e dureros. E un proces lung si chinuitor. Eu as prefera glontele.

A fost o piesa de teatru modern. Ciudat e modul in care a evoluat arta si teatrul de cand mama ma ducea la piese la teatrul national o data pe saptamana.

Scrisa de un englez…regizor portughez.

Ce sa va spun…O viziune sumbra dar foarte corecta si impresionanta asupra modului in care ajungem singuri si ne asteptam moartea, in conditiile in care viata devine un delir, fiind prinsi in febra greselilor care nu mai pot fi corectate. Ideea e ca „e prea tarziu.” Timpul nu mai tine cu tine.

La inceput, au aparut pe scena trei femei imbracate straniu, cu fetele acoperite. Ele stateau pe o banca si vorbeau. Rand pe rand, pleca una dintre ele si celelalte se intreaba in spatele ei daca nu cumva aceea pare schimbata? Se soptesc secrete care le fac sa se inspaimante si sa tipe. Secretul valabil pentru toate era ca fiecare era moarta si in acelasi timp inconstienta de acest lucru, iar celelalte o protejau ascunzandu-i adevarul. O mare minciuna cu scop nobil in care un adevar era evident: toate duceau lipsa tineretii pe care o invocau prin amintiri si suspine de dor. Dar, Doamne…cine nu i-ar duce lipsa? Of…..

Apoi, pe scena apare un batran care isi traieste ultimele zile din viata, toate la fel…In intunericul camerei sale,  privind in intunericul de afara, dorindu-si sa poata aprinde lumina, incercand sa aprinda lampa cu gaz de la fereastra, dar chibritele nu vor sa ia foc… Si se teme de bezna care il inconjoara pentru ca asa e si moartea: intuneric pretutindeni si nimic. Isi priveste peretele gaurit de cuiele care candva tinusera pozele celor dragi. Cei dragi care acum nu mai erau decat niste poze vechi rupte si azvarlite sub patul sau. Toti se stinsesera, doar el ramasese sa poarte vina supravietuirii. Sa guste fiecare clipa amara din viata care era prea lunga! Isi ducea povara, asteptandu-si sfarsitul in intuneric. Si desi se culca asteptand sa moara in fiecare seara, moartea nu sosea, caci nu vine cand vrem noi, ci cand considera ea ca e timpu…Batranul credea ca totul, totul, intreg cosmarul, se datoreaza unui singur lucru: NASTEREA. Daca nu s-ar fi nascut…isi spune el. In agonia sa, totul a inceput cand s-a nascut. Insa totul se termina cu un cuvant care e singura certitudine pe care o are oricine toata viata, care conteaza in cele din urma, care ne pune parafa si ne expediaza necunoscutului, care are mereu ultimul cuvant de zis: MOARTEA.

O alta batrana se aseaza in fiecare seara imbracata in doliu la fereastra sa si cu jaluzelele ridicate, asteapta ceea ce asteapta in fiecare zi a vietii ei: sa vada pe cineva si sa se oglindeasca in el. Cineva care sa ii inteleaga sufletul si drama si sa o vada pe EA. Si sta acolo leganandu-se in balansoar si crezand ca daca ar gasi acea persoana, ar putea opri timpul. Timpul a carui scurgere se simte ca acidul sulfuric prin vene. Pana intr-o zi cand, asezandu-se in fata ferestrei, dar cu jaluzelele trase peste, priveste pe geam in gol, la tot ce a ratat in viata, si moare. SINGURA.

Si ca si cum toate aceste drame nu ar fi tulburat publicul destul…apare o alta batrana care traieste momente scurte de aducere aminte din toata viata ei. Are accese de panica infioratoare si crize de singuratate. Isi aminteste de un soc suferit de demult si ii vine sa tipe. Dar e sugrumata de propria-i constiinta. Gura vorbeste haotic, creierul o doare de cruzimea adevarurilor. E singura, nimeni nu a auzit-o vreodata, nici macar ea. Ea muta, ea surda. Poate de-a binelea, poate doar muta pentru ca nu avut curajul sa spuna cuvintele potrivite la timpul potrivit. Poate surda pentru ca nu si-a ascultat inima niciodata.

Dar acum e prea tarziu. Prea tarziu. Nu mai e timp. Singuratate. Viitorul are o singura directie: SFARSITUL.

Si pentru ei…personajele triste…Si pentru mine.

M-a durut. Am plans pe ascuns in intunericul salii. N-as fi vrut sa ma vada nimeni, e teribil sa citesti mila in ochii celorlalti. E de ajuns sa imi stiu eu durerea. Asa am trait mereu. In mine. Interiorizata. Nu au stiut multi ce simt, cum sunt, ce ma doare, ce vise am…Si acum, sunt singura. SINGURA. Pentru ca am fost rece si oamenii s-au temut sa se ataseze de un suflet de piatra. O, dar numai eu am stiu ca nu era asa cum se vedea. Sufletul meu era cald…dar ratiunea mea rece. Numai eu…eu….sunt de vina. Asta e prostia: egoismul, insingurarea, interiorizarea…Asa ajungi…aici.

Deschid usa apartamentului meu. E neschimbat de acum 50 de ani. De cand au facut parintii mei ultimele renovari mai serioase. M-am mutat aici cand a murit tata. Aveam 42 de ani. Eram singura. Mama era singura. Am venit sa o ajut. A murit si ea apoi. Am ramas singura pe lume. Si singura in apartamentul asta din care nu am mai plecat de atunci. Miroase a batranete inauntru. Mi-aduc aminte de batranul din piesa. Pozele mele inca sunt pe perete: mama, tata, sora mea, rude…prieteni…toti stinsi. Eu vie. Dar inexistenta. Ma simt ca si cum as fi murit de fapt de mult. Viata nu are rost sa o traiesti fara cei dragi. Poate ca sunt o stafie si bantui pe aici…dar nu cred ca stafiile au dureri de spate si de picioare cum am eu…

Eh, daca as fi vrut sa il urmez pe baiatul acela acum 45 de ani si sa ma mut cu el in munti poate ca nu as mai fi fost asa de ruginita acum. Dar eu l-am indepartat. Ma credeam prea buna pentru el. Acum stiu. Nimeni nu e mai bun decat nimeni. Toti suntem oameni si suntem minunati in felul nostru. Si avem doua optiuni: ne aventuram sa iubim cu bune si rele, sau…ramanem singuri. Si defectele celuilalt sunt mai usor de suportat decat povara singuratatii, peste ani.

Asa a fost cu toti. Cu Stefan, cu Mihai, cu Iulian, cu Andrei…si cu multi altii in care am cautat perfectiunea. O perfectiune zamislita de mintea mea pe care acum am inteles ca nu as fi gasit-o nici daca as fi trait 5 vieti. Nici nu am stiut de fapt ce cautam. Asteptam un semn din cer care sa ma trazneasca…Greseli, mari greseli…mandrie, prejudecati, ignoranta, neincredere, pesimism…Asa am fost.

Acum caut compania oamenilor, oricare ar fi ei.

Singurele clipe cand nu ma simt singura de tot pe Pamant, sunt cele in care ma duc la piata si il gasesc acolo pe un prieten de al meu. Are si el 78 de ani si se numeste Costel. El are familie si sotie si copii si nepoti.  Ii spun mereu: „Stai acasa, omule. Bucura-te de timpul petrecut cu ei…Nu stii cum e sa nu ii ai…” Dar el rade si nu intelege. Vine zilnic de la 7 dimineata si pana la 3 in amiaza, sta si vinde bors prin piata si cauta compania strainilor. Nu are o situatie financiara grea…ar putea sa stea linistit acasa. Dar parca isi doreste sa fuga de acolo. Nu stie ce comoara are. Acum doua saptamani, s-a impiedicat si a cazut. S-a lovit la cap  si si-a pierdut cunostiinta. L-au dus cu ambulanta la Urgente. N-a vrut sa stea acolo la consult,-batranul ursuz si capos!-, si a plecat singur! Nici nu stia unde e! Nu mai plecase din cartier de peste 10 ani. Asa ca a luat-o pe strazi, cautand drumul. Cineva l-a directionat gresit…si uite asa a fost ratacit mai bine de 11 ore prin oras. 11 ore in care nepotii, copiii, prietenii nepotilor, familia cu totul, l-au cautat disperati peste tot…pana si la morga! Si l-au gasit, si l-au imbratisat, si au plans de fericire. Costel mi-a povestit totul detasat, razand  ca si cum familia lui se agitase prea tare. I-am zis: „ Daca eu pateam ca tine, nu ma cauta nimeni. N-are cine. Si eram pierduta pe veci poate. Poate muream de frig, incercand sa ma incalzesc intr-o colt de gang. Dar ce sa stii tu? Tu ai avut mereu iubirea celor dragi. Nu stii cum e sa fii singur pe lume.”

Singur pe lume…Uitat. Asa cum a murit bunicul meu acum 50 de ani. Departe de copii, in somn. „Cat de groaznic e, Doamne, sa mori singur??” exclamam atunci eu, plangand. Acum stiu…Mai am putin si stiu.

Tot asa a murit si o matusa de-ale mele. Dupa moartea sotului ei, s-a rupt de toti. A avut o depresie, n-a mai facut curat in casa. Cu timpul, a inceput sa se stranga murdaria si sa miroasa a mucegai, gunoi, batranete, singuratate….Noi, familia ei, nu am mai vizitat-o „ca miroase urat la ea”. Si asa, si-a trait ultimii ani singura, in tacere, izolata din nepasarea unor oameni snobi si comozi carora nu le-a pasat destul de tare de ea ca sa ii faca viata mai frumoasa. Si intr-o zi s-a stins…In garsoniera ei murdara si trista. Garsoniera pe care apoi rudele s-au incumetat sa o curete si sa o vanda. Pai, deh, totul pentru bani…Banii ucid sufletele…

Poate ca e ceva care se mosteneste: sa murim asa in familia asta. Ar fi simplu sa raman la concluzia asta,nu? Sa ma absolvesc de orice vina pe mine si sa dau vina pe soarta…

Dar nu e asa.

Viata mea a fost in mainile mele. Toate deciziile mi-au apartinut. Soarta mi-am facut-o singura. Sunt singura responsabila si vinovata. Nu am stiut sa accept oamenii asa cum sunt, am vrut sa fie cum vroiam eu sa fie.  Dar oamenii au propria lor identitate si unicitate, si in asta sta farmecul lor. Tocmai in asta… Acum stiu. Atunci eram drastica si ii judecam crunt. Ma credeam deosebita si aveam impresia ca merit mai mult…Un „mai mult” pe care nu l-am avut pentru ca mereu am ales mai putin, fara sa imi dau seama.

Si acum, drumul are o singura directie: SFARSITUL.

Si as schimba totul in urma mea, dar e prea tarziu. Nu mai e timp.

Eu ma intind in patul meu rece, in casa mea goala, in viata mea pustie, si inchid ochii, poate azi pentru totdeauna. SINGURA.

Timpul meu s-a scurs.

Cineva imi spunea candva ca visul lui cel mai mare este sa moara impacat, fara regrete…Eu radeam atunci si ii marturiseam ca imi doresc sa mor fericita.

El avea dreptate, intelesese importanta acestui lucru de pe atunci.

Daca as fi ramas un copil mereu, as fi trait fericirea moment de moment, ca pe un fapt in sine, nu as fi dorit-o ca pe o aspiratie, trecand pe langa ea…

Eh….

Noapte buna!

13.11.2008