Alta cale

De cand deschisese ochii, nu vazuse lumea decat in dungi. Nu stia cum s-a intamplat sa apara pe lume, dar privind in jur, vedea ca nu e singur. Si nu e singurul care sta intre acele linii. Toti aveau in jurul lor bare, mai dese sau mai rare… Observase ca ceilalti erau de multe si felurite culori. Unii verzi cu galben, altii galbeni, altii albi, altii gri, altii negri, altii portocalii si cei mai frumosi erau albastri… De asemenea, cei din jurul lui aveau dimensiuni diferite. Unii erau mai mari, altii mai mici. Unii dadeau din aripi ca sa se mai dezmorteasca, altii dadeau din aripi vrand sa evadeze, altii doar isi faceau aer cu aripile, iar altii nu si le miscau niciodata. Si mai observase ca toti erau in dungi. Dungi care se schimbau si le strabateau trupurile diferit in functie de cum stateau. In mare, toti aveau aceeasi rutina. Dormeau mult, mancau de multe ori, isi curatau trupurile, priveau absenti si vorbeau. Erau multe tonalitati si voci cand se apucau sa vorbeasca, adesea toti deodata. Dar vorbeau aceeasi limba, desi pareau atat de diferiti. Unora li se mai aducea inca pe cineva alaturi uneori si apoi apareau alti indivizi si alte gratii. Dar viata nu se schimba cu nimic. Uneori dispareau dintre ei si nu mai reveneau niciodata.

De cand se nascuse, dinainte sa deschida ochii, auzise de zeci de ori pe zi acelasi zgomot repetandu-se. Un clopotel si o usa trantindu-se. Dar de unde statea nu vedea nimic pana acolo. Unii povesteau ca atunci cand se aude clopotelul inseamna ca mai dispare cineva dintre ei. Si adesea, asa era…dar nu intotdeauna. Oare de acolo vine sfarsitul? Nu prea pricepea ce inseamna „sfarsit”, pentru ca nu intelesese nici acum de unde i se tragea inceputul. Auzise de la altii mai in varsta cuvantul „moarte”. Si toti se cutremurau cand cineva il rostea. Auzise si cuvantul „libertate”. Cuvantul asta i se parea cunoscut, desi nu il putea defini. Intr-o zi il intrebase pe un vecin cum arata el, pentru ca tot ce isi putea vedea cand incerca sa se uite la el insusi erau aripile albastre. Si vecinul spuse pitigaiat ca este urat si spalacit, apoi razand. Si se intrista, si isi strangea aripile mai mult, si se inghesuia intr-un colt.

Intr-o zi, clopotelul se auzi si usa se tranti. Pasi se plimbau undeva intr-un loc pe care el nu-l putea zari si o voce calda si subtire, vesela, vorbea cu cea pe care o stia dintotdeauna. Cea a gigantului care avea grija de ei, dar care ii purta si pe cei care dispareau in camera cealalta, luandu-i pentru totdeauna. In acea zi, locul in care statea se cutremura, si apoi se misca plutind prin incaperea semiobscura. Ametise si parca lumea se invartea cu el. Vedea cum se apropia de lumina. De lumina celeilalte incaperi. Si cand intra in stralucirea ei, ochii il durura. Lumina invada totul in jurul lui si vazu ceea ce nu vazuse niciodata pana atunci. Obiecte felurite si ciudate, alti giganti…toate in aceleasi dungi. Si apoi isi opri ochii asupra gigantului nou care isi impreunase palmele si isi arata gura pana la urechi. Radea si topaia,dar parea inofensiv. Spre deosebire de gigantul urat, cu par scurt si gri si cu cercuri inaintea ochilor, pe care il vazuse intotdeauna, acest exemplar avea par lung si negru, ochii fara cercuri de sticla, mari si verzi, cu gene lungi si ii inspira incredere. Dar tot avea dungi. „Sa il stapanesti fericita, fata draga”, zise gigantul cunoscut. „Fata”…fata se numeste aceasta creatura, isi zise el…Indata, fata il purta cu tot cu locul in care era pe un drum incredibil. Nu stia ce e. Erau foarte multi giganti, mult zgomot, multe lucruri verzi, si parea ca doar el avea gratii. Cum or putea ceilalti sa stea asa, fara gratii? se intreba.

La un momentdat, acea miscare care il facea sa ameteasca si sa se tina bine, se opri. Si intra cu fata intr-o incapere colorata, care ii aduse aminte de vecinii lui care ii lipseau deja. Dar in incaperea asta nu mai era nimeni ca el. Si nimeni ca fata. Ii era putin teama, era o noutate pentru el. Era liniste si nimeni nu isi mai vantura aripile. Ii lipseau semiintunericul, compania celorlalti ca el, vocile lor, chiar si mirosul lor…Aici era singur… si desi „fata” vorbea zilnic cu el si il privea cu ochii ei mari, pe el nu il incalzea. Intr-o zi, fata il privi ingrijorata, pentru ca incetase sa se mai legene, sa isi mai curete aripile, sa mai manance. Statea intr-un colt cu capul plecat. Ingandurata, ea disparu cateva minute,si se auzira niste busituri groaznice…care il speriara. „Gata, asta trebuie sa fie moartea.” zise el. Si se inghesui si mai tare in colt cand fata veni hotarata si il lua. Dar il duse in alta incapere si il agata cu tot cu locul lui undeva de unde ceea ce vazu fu verde si bleu si multi giganti.

Uitandu-se la orice misca, uimit si curios, se relaxa si se indeparta de coltul in care statea… Ce freamat putea sa auda, ce lucruri putea sa vada! Unele ii erau cunoscute de cand fusese adus acolo de fata. Dar altele….altele erau…surprinzatoare. Brusc, auzi glasul celor ca el. ” Sunt aici! Au venit la mine! Hei, hei! Aici sunt!” striga vesel. Dar cand se apropiara nu erau cei ca el. Erau…altfel, desi asemanatori. Ei erau gri sau maro…si nu aveau dungi in jurul lor si aveau aripile foarte intinse si le miscau mult si repede! Ce ciudatenie!! Si pluteau! Pluteau onduindu-se prin aer si schimband directia brusc. Poposeau pe lucrurile acelea inalte, verzi si glasul lor era vesel si plin de viata. Se invarteau spre cer si apoi se aruncau in jos, se jucau intre ei… Ce minunat! Dar nu e dureros? Sa iti chinui asa aripile? Si vru sa isi miste si el aripile. Insa gratiile il impiedicara. Nu avea cum sa o faca…

Intr-o zi, se opri dincolo de barele lui o creatura din acelea pe care le vedea zilnic.
– Ce frumos esti…ii spuse ea plecandu-si capul intr-o parte.
– Aa….scuza-ma, ai spus „frumos”?
– Da, asta am spus, zise sigura creatura gri, privindu-l si mai insistent.
– Nu,nu. Te inseli. Eu nu sunt frumos.Eu sunt urat si spalacit, o contrazise.
– Ha, ha! Ce tot spui? Te-ai vazut vreodata??
– Nu, ca nu am cum…dar Fata ma vede cu siguranta. Si ea m-a pus aici, sa stau singur. Sa nu o mai sperii. Mie imi convine, ca asa am o ocupatie si va vad pe voi, cum va miscati ciudat aripile…si ce lucruri stranii faceti cu ele.
– Ha,ha…esti un prostut!!!
– Aaaa…deci asta sunt eu? un „prostut? Nu stiam cum ma numesc! He,he! Prostut deci…se bucura el ca isi gasise felul. Cum Fata era „fata”, asa trebuia sa fie el un „prostut”,isi zise.
– Nu e asa!! rase si mai tare creatura de pe cealalta parte.
– Aaa…in fine, ce-o insemna prostut atunci nu stiu…e de bine?
– Nu, prostutule!! Ha,ha,ha… radea creatura.
– Te rog sa incetezi, nu mai inteleg nimic!
Calmandu-se din chicotit, creatura gri spuse:
– Vaiii ce amuzant poti fi…N-am mai ras asa de mult…In fine, tu nu esti „un prostut”. Prostut vrea sa spuna ca nu stii nimic….sau ca stii, dar nu e cum stii tu. Tu esti o PASARE.
– O ce???
– O pasare.
– De unde stiu eu ca nu razi si acum de mine? Nu am mai auzit cuvantul asta…
– Uite, nu vezi ca ai aripi? Cu ele zbori!
– Ce e aia „zbori”? Cum adica?
– Tu nu stii sa zbori? se ingrozi creatura.
– Ce inseamna asta??? Spune-mi.
– Pai sa zbori…e ceea ce spui tu ca facem noi bizar cu aripile. Aia inseamna sa zbori.
– Asa deci…pai si ce e anormal daca nu am zburat pana acum?
– Toate pasarile zboara! De aia suntem pasari. Si nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai cand iti intinzi aripile. Si te inalti, si simti aerul cum te mangaie…Si cerul e al tau.

Imaginandu-si ce ii spunea creatura, el isi intinse aripile si saltand, se lovi de susul locului unde statea.
– Stai! Nu incerca…Nu ai cum sa zbori cat vei mai fi inchis in colivia ta.
– Colivie? Ce colivie? Eu nu sunt inchis nicaieri. Asa m-am nascut.
– A, da? Si atunci cu barele astea ce e ?
– Nu stiu…asa le stiu dintotdeauna.
– Esti inchis! Tu nu ai libertate!!
Cand auzi cuvantul libertate, tresari.
– Stai, libertate…ce inseamna asta?
– Sa zbori, asta inseamna.
– Sa zbori, isi repeta in soapta…”Mai bine o intreb si ce inseamna celelalte lucruri si cum am aparut…pana nu pleaca”, isi zise. Dar…ce inseamna „moarte”?
– Ceea ce faci tu acum. Stand acolo, mori in fiecare zi. Cred ca e groaznic, nu?
– Mmmda…Dar hey, eu m-am obisnuit…
– Nu, cu asta nu trebuie sa te obisnuiesti. Doar n-o sa stai acolo si sa iti astepti sfarsitul??
– Sfarsitul? Nici nu stiu ce inseamna asta, si chiar de ar veni, nu as stii sa il recunosc…Eu nu stiu nici care mi-a fost inceputul!
– La asta nu ma asteptam…Esti cu adevarat prostut…Mi-e mila de tine. Pai, tu..ai iesit dintr-un ou.
– Ou? Ce e ala?
– E o coaja rotunda in care tu la inceput erai galben si nu aveai forma. Apoi ai capatat forma, ti-au crescut picioare, aripi, cioc, ti-au aparut ochi…si in cele din urma, ai fost prea mare ca sa mai incapi in ou si l-ai spart. Ai iesit din el…si de acolo stii ce s-a intamplat.
– Ce minunat suna…De ce oare nu am ramas pe veci in ou?
– Pentru ca menirea ta e sa cresti si sa zbori…bine, in cele din urma…
– Si cum sa zbor? Eu nu stiu si mereu ma lovesc de barele astea!
– Pai, pentru inceput trebuie sa scapi de bare.
– Se poate asta??
– Ha,ha…Normal! Uite, te ajut eu. Si cu ciocul ei, pasarea gri ii deschise o portita pe care nu stia sa o fi avut. Acolo barele se intrerupeau…
Micuta pasare ezita. Era un sentiment straniu.
– Hai, fa-ti loc pe acolo! il incuraja cealalta.
– Mi-e teama…daca mi se intampla ceva rau? Eu nu stiu sa traiesc altfel.
– Nu ai ce sa patesti! Hai!

Si atunci isi lua avant cu ochii inchisi, si deodata simti cum aripile i se desprind sigure de trup, se intind lungi si incep sa se miste repede. Deschise ochii si le vazu, in stanga, in dreapta, cum se miscau. Inca nu putea sa se dezmeticeasca din uimire. In fata lui statea pasarea gri si radea bucuroasa.
– Vezi? Stii!
– Da! Stiu!
– Si acum fa asa! Ia-te dupa mine!

Si astfel, tot restul zilei, invata sa se rasuceasca spre cer, sa se avante spre pamant, sa prinda viteza spre ape si sa le atinga cu varful picioarelor, sa poposeasca pe copaci si sa fie liber. Nu se simtise niciodata asa. Deodata isi dadu seama pentru intaia oara, ca lumea nu mai avea dungi si zise cu voce tare:
– Unde sunt dungile??
– Care dungi?? se mira vrabiuta.
– Dungile pe care le avea intreaga lume!! Nu mai sunt!
– Nici nu au fost…Acelea erau dungile pe care le vedeai tu…barele coliviei tale triste si inguste.

Pasarea cu aripi albastre amutise. Totul se schimbase. Si cat de frumoasa era lumea fara dungile acelea!
– Si sa stii si tu…ca „Fata”…care te ingrijea, era un om. Oamenii ne tin in colivii si ne cresc ca sa ne protejeze si le tinem companie. Ei ne iubesc, in felul lor, dar nu stiu ca de fapt ne ucid cu egoismul lor. Nici noi nu stim ca ne ucid, pentru ca nu stim ce inseamna libertatea cand am trait inchisi o viata intreaga. Vezi, tu…ea te iubea si de aceea te-a agatat in afara geamului ei. Ca sa fii mai fericit un pic… Insa nu a fost suficient. Iubirea nu e inaltatoare daca iti tine aripile la pamant.
– Inteleg…
– Acum, ce o sa faci? O sa te intorci la fata?
– Da, dar doar ca sa o mai vad o data. Vreau sa ii multumesc ca m-a luat de acolo si ca m-a adus cu un pas mai aproape de ceea ce am realizat azi. Chiar daca ea nu o sa ma inteleaga…
– Bine. Atunci du-te si ne intalnim tot aici mai tarziu.

Si el isi lua zborul de pe creanga, zburand jos, pe drumul lung ce avea sa il duca pentru ultima oara acolo unde era fata. Plutind cu viteza prin aer se rostogolea si se juca, fericit, gandindu-se la tot ceea ce invatase intr-o singura zi.

„Dar nu mi-a zis ce fel de pasare sunt!” isi aminti el, cand auzi imediat un scartait oribil si un strigat : „Tati, opreste!! Papagalul!!” Pentru o clipa scurta se vazu oglindindu-se. Era bleu, avea aripi albastre, corp mic si rotund, picioruse mici, si ochii ii straluceau ca doua margelute. Fu ultimul lucru pe care il vazu, inainte sa se izbeasca de parbrizul masinii. Apoi se facu intuneric. Si iar lumina…