Urmeaza norii, asculta stelele

A fost odata o fata care uitase. Uitase totul. Nu mai stia nici de unde vine, nici a cui e, nici unde se duce, nici daca are o casa, nici daca are prieteni…
Se trezise intr-o dimineata intr-o casa. Un pat curat, moale, cu asternuturi inflorate si parfum de vara. O camera ordonata, imbracata in tapet crem, cu ferestre mari care incadrau o gradina. Buimacita din vartejul somnului, crezuse ca este „acasa”. Se ridicase din patul inalt si mergand pe varful degetelor se asezase in fata usii camerei. Lumina care intra aurie printre perdelele silfide se oprea asupra usii brune, dandu-i un aer misterios. Adevarul e ca de dincolo de usa aceea nu se auzea niciun zgomot. Se gandise ca ceilalti dorm, asa ca apasase foarte usor clanta usii…Scosese mai intai capul in afara camerei si masurase holul in care dadea usa. Un coridor lung si umbros, cu miros familiar. Pustiu pana aici. Sfioasa pasise dincolo de prag si se oprise stand dreapta. Imediat, usa camerei se izbise cu putere de toc. Tresarind, fata se gandise ca era doar curentul…insa cand apasase clanta si impinsese in usa, aceasta parea sa fie de nepatruns. Inaltandu-se pe varfuri si aplecandu-se intr-o parte, incercase sa prevada aparitia unei persoane din camera alaturata. Insa, desi a cautat peste tot in ziua aceea, nu a gasit in casa decat mobilier si liniste. Nici mancare nu era, nici lucruri personale, nici haine, ca si cum casa fusese parasita. Asa ca a fost nevoita sa paseasca in afara casei, pentru a cauta o urma de viata. In clipa in care si cel de-al doilea picior a parasit adapostul in care zabovise mirata, pietre s-au auzit lovindu-se. Fata s-a intors cu fata spre casa care in mod bizar parea sa aiba o mie de etaje desi in ea gasise doar 5 camere si un hol. Fiecare particica din cladire se transformase intr-un zid de caramida care intr-o suflare se prabusi apoi sub privirea ei inghetata, cazand la pamant intr-un morman de nisip. Speriata si confuza, fata se uita in locul gol din fata ei. Atunci intelesese pentru prima data ca a uitat. Si tot atunci a inteles ca trebuie sa caute. Si sa gaseasca. Dar ce?
In ziua aceea plecase fara sa stie unde se duce. Era ciudata senzatia de a nu stii nimic despre tine. Ca si cum nici nu ar fi existat…Insa simtea cum pasii ei apasa in lutul drumului si uitandu-se in spate, isi vazu urmele. Auzea cum aerul ii suiera pe nari si vedea cum lasa in urma, unul cate unul, copacii. Deci era vie si era o persoana. Se hotari sa lase norii sa o calauzeasca. In altceva nu avea incredere. Isi spunea ca va urma calea norilor pana la caderea intunericului. Iar apoi, daca nu va simti nevoia sa se odihneasca, va merge cu fata catre cea mai stralucitoare dintre stele. Drumul acesta trebuia sa o duca undeva unde va gasi viata. In jurul ei totul era pustiu. Si fosnetul naturii era atat de omniprezent incat i se intiparise in minte ca un cantec. Uneori isi cufunda gandurile atat de adanc in inima padurii incat simtea ca daca ar fi incercat sa vorbeasca atunci, cuvintele ei ar fi fost un fosnet de frunze. Zile la rand mergea…sau poate ore, sau poate luni, sau poate ani…Cine mai stia ce inseamna timpul? Isi masura viata in copaci pe langa care trecuse. Nici nu putea spune cu siguranta cat mai are de mers, pentru ca norii curgeau pe albastrul cerului fara incetare, iar steaua cea frumoasa era mereu tot acolo. Numai peisajul se schimba, in fundal. Drumul acum incepuse sa fie mai anevoios, caci potecile se inclinau sub cer. Insa copacii ramaneau. Ba se si indeseau, spre usurarea fetei pe care altfel ar fi topit-o soarele.
O parte din drum incercase sa se gandeasca mai bine cine este. De unde vine…Ce cautase in dimineata aceea in casa frumoasa care se daramase? Dar apoi incetase sa se mai gandeasca la asta, pentru ca nu gasea raspuns. Se simtea de parca ar fi mers pe drum doi straini. Ea, de care era constienta, si inca o persoana tacuta si misterioasa despre care nu stia nimic. Nici macar propriul ei nume nu si-l amintea. Asa ca se hotarase sa se prezinte „Nora Stela” celor pe care ii va intalni, luand numele norilor si al stelei dupa care se ghidase tot drumul. Inca mai spera ca va gasi viata curand. Ca intr-o zi se va opri din drum, si zambind va spune: „Eu sunt Nora Stela, dumneavoastra cine sunteti?”. Si avand acest gand suradea si mergea mai departe.
Intr-o zi, strecurandu-se printre copaci, ii paru ca vede un musuroi mare in departare. Masurase ca ar fi 72 de copaci pana acolo, insa apropiindu-se lasase in urma doar 22 si musuroiul parea sa nu fie ceea ce crezuse. Ce furnici ar fi putut construi o asemenea aratare? Cu pasii mari si inima mica mai numara inca 10 copaci cand in fata ii aparu clar ca lumina zilei care izbucni printre copaci, o casuta din lemn. Nu mai vazuse o casuta, de cand ultima se ghemuise la picioarele ei, nisip. Ca un ceas, se blocase privind la minunea care rasarise dintr-un luminis crud. Inima i se auzea infundat, iar in urechi ii zumzaia un licar de bucurie. Cand limbile ceasului din sufletul ei se pornira sa se invarta cu viteza luminii si cu scantei, isi lua avant si fugi cat putu de repede spre visul materializat. Iarba parea sa o tina de glezne si tot cadea si se ridica luptandu-se cu distanta care i se parea un univers de strabatut pana la usa casei. Cand isi auzi pasii pe scarile care duceau spre intrare, i se paru ireal, caci ii percepea ca pe un ecou rasfrant in mii de zari. Rasufland cu greu, batu la usa sfios. Nimic. Isi indrepta postura, isi pregati degetele stranse la un loc si batu inca o data. In afara de ciocanitul ei, niciun sunet. Cioc-cioc. A treia oara. Tremurand, apasa clanta usii si cu un scartait lung, usa se deschise larg, primitoare. Inauntru, intunericul pastrat cu supunere de draperii, incepuse sa se stinga in cateva raze de soare care izbutisera sa roada carpele vechi de la ferestre. Lumina isi facuse poteca pana la o masa batrana pe care se aflau niste coli ingalbenite de vreme. Din usa se putea vedea cum praful danseaza in auriul razelor de parca gravitatia ocolise casa. Mirosul de lemn amar o chema pe fata sa paseasca pe podeaua care se vaita sub ea. Abia cand ajunse langa masa pe care poposeau scrisori, putu sa observe ca la o fereastra din capatul indepartat al casei, statea un baiat. Isi tinea coatele infipte in pervaz si barbia lui isi adancea forma in palmele cu degete lungi. Privea absent, pare-se ca spre cer.
Incercand sa isi aminteasca cum se vorbea, fata zise cu glasul stins:
– Sss…unt…Nora…Stela…Tu cine esti?
Insa baiatul nu dadu niciun semn ca ar fi auzit-o. Poate era aievea, o fantoma… Isi drese glasul si spuse inca o data, tare si hotarat, dar prietenoasa:
– Sunt Nora Stela, Tu cine esti?
Tresarind odata cu fata care se speriase, baiatul se ridica din coate si fara a se intoarce intreba neincrezator:
– E cineva acolo??
– Sunt Nora Stela.
Atunci el se intoarse usor, lasand sa se vada in lumina soarelui privirea sa incredibil de uimita in care se juca o licarire de fericire. Se sprijini cu palmele de fereastra, ca si cum picioarele nu il mai puteau ajuta. Nora Stela crezu ca e de cuviinta sa vorbeasca atunci, pentru ca vedea cum el impietrise.
– Vin de departe. Am mers zile sau poate ani. M-am trezit intr-o dimineata si in jurul meu am gasit pustiu. Nu am casa si nu am radacini. Sunt pe drum de 29.899.218 copaci. Si tot ce am avut cu mine a fost visul meu de a gasi viata pe care o cautam si de a afla cine sunt si unde apartin. Am venit pe drumul norilor si al stelei frumoase care se arata noaptea. De cand caut, aproape ca am uitat cum sa mai vorbesc, caci in drumul meu, aceasta e prima casa pe care o intalnesc…si…
Se oprise, caci baiatul se apropia cu pasi marunti de ea, iesind din intuneric si calcand in lumina calda. Cand ajunse in fata ei, atat de aproape ca ii putea auzi inima zvacnind cu putere, el ii cuprinse chipul in palme si rosti:
– Am mers o viata masurata in fire verzi de iarba pana cand am ajuns aici, intr-o zi. Am fugit ca un nebun spre aceasta casa cand am gasit-o in drumul meu. Am gasit-o goala. Si rece. Dar pe masa erau scrisori patate de vreme care spuneau asa: ” Iubirea mea, intarzii. Sunt pe urmele tale si norii ma calauzesc pe zi, lasand aceasta sarcina pe timp de noapte unei stele frumoase. Asteapta-ma si nu te intrista, caci sufletul meu e acolo cu tine. Stii ca norii se mai joaca uneori, stii ca stelele se mai ascund in noapte, stii ca drumul e lung si greu, dar eu nu ma voi opri, asa ca nu inceta sa speri. Sosesc.” Din ziua aceea, masurand in gand cuvintele cele mai dragi mie, mi-am spus de mii de ori „Rabdare…” si nu am mai parasit fereastra. De acolo am vazut norii care vin spre mine si steaua care nu inceta sa straluceasca. Inchideam ochii si te vedeam ca intr-un vis cum inaintezi. Si acum, iata, esti aici…

Si din ochii lor au izvorat lacrimi albastre care s-au intalnit si s-au stins in regasirea celor doua drumuri unite de acum pentru totdeauna.